Cioclopedice

Gelu Ionescu

          La o sută de ani de cînd a început posteritatea, opera lui Caragiale pare a-şi fi epuizat toate ofertele interpretative. Mulţi critici importanţi, şi tot atîtea cărţi de inconturnabilă valoare, au circumscris un teritoriu interpretativ larg şi bogat, probabil comparabil numai cu cel deţinut de Eminescu (dar acesta, spun specialiştii, e încă departe de epuizare datorită existenţei unei imense arhive, apreciată ca fiind un „tezaur“ încă neexploatat). Caragiale (fără arhivă şi aproape fără manuscrise păstrate) a trecut prin toate „filtrele“ –  de la negare, ridiculizare şi condamnare la stîlpul infamiei antiromânismului, pînă la extazul sincer sau cel prea cucernic; trecînd prin analiza textualistă şi estetica receptării, prin sociologismul vulgar din anii ’50 şi prin nobila raportare a ideilor sale, puţine, dar sigure, la istoria filozofiei. Dar atracţia cea mai mare (apărută încă de la Ibrăileanu şi Lovinescu, dar bine instalată de Călinescu, atît în Istorie, dar mai ales în destul de aberanta Domina bona, 1947) este aceea pentru împroprietărirea personajelor caragialeşti cu cît mai subtile şi mai adînci psihologii, abisale (dacă se poate); o forţare a „verosimilizării“ (iertare, dar se practică pe larg „îmbogăţirea limbii“), a lărgirii plauzibilului pînă la limite care nu mai au acoperirea textului. Exemplul tipic al acestei tendinţe îl reprezintă Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale (2009) de Gelu Negrea. L-am citit în cinstea centenarului şi mai ales ca să înţeleg ce înseamnă a fi subiectiv într-un dicţionar. Înseamnă multe – dar mai ales libertatea de a inventa personaje care poartă nume date de I. L. Caragiale, dar care nu prea mai au nimic de a face cu „originalul“. Nu a inventat (cum spuneam) Gelu Negrea acest tip abuziv de suprainterpretare – şi el nici nu e condamnabil, în principiu. Procedeul a dat naştere chiar la opere literare importante – de nu ar fi decît Macbett-ul lui Eugène Ionesco, o rescriere cînd parodică, deseori absurdă, ajungînd la o viziune desperantă asupra istoriei (inspirată, după mărturisirea autorului, de interpretarea pe care eseistul Jan Kott a făcut-o operei lui Shakespeare).
          Aflăm, în acest subiectiv dicţionar, aşezat de autor sub zodia eseului (o aşezare care poate fi legitimă – numai că sîntem informaţi că eseul are „o istorie de trei ori milenară“ – care, chiar dacă începe cu Cicero, De amicitia, anul 44 î.H., şi se termină la Gelu Negrea, 2009 d.H., tot nu iese la numărătoare), multe lucruri interesante despre personaje pe care le credeam a fi altfel – ne înşelam. De pildă:
          Domnul Goe are „manifestări iconoclaste [care sînt] semnele distinctive ale unei personalităţi de excepţie în devenire“, are „dorinţa de instruire individualizată, vocaţia de abordare opţională a arealului gnoseologic“ sau face „tentative repetate de penetrare a enigmelor lumii, a misterelor vieţii“ (p. 143-144); căci: „Cînd decelează în comportamentul lui Goe dominante faustice, G. Călinescu nu greşeşte, exagerează, doar. Însă foarte puţin – vorba poetului...“ (poetul e Şt. Aug. Doinaş şi poemul care sfîrşeşte cu versul: „însă foarte puţin“ este Mistreţul cu colţi de argint, 1945; nu prea văd legătura mistreţului muribund nici cu Călinescu, nici cu „gesturile iniţiatice“ ale domnului Goe).
          Nu se lasă mai prejos copilul Ionel din Vizită, cel cu fumatul şi dulceaţa din şoşoni, care are „vocaţia experienţelor şi experimentelor existenţiale, inclusiv a celor ce se învecinează cu durerea, cu suferinţa şi martiriul. Propensiunea către obiecte şi acţiuni legate de foc trimite cu gîndul la mitul prometeic“ (p. 163).
          Cu părere de rău, trecem peste încă destule zeci de exemple de artă interpretativă. Mai alegem însă cîte ceva: de pildă că Ziţa, cea pe care bine o ştiţi din Noaptea furtunoasă, nu numai că „din punct de vedere sentimental ea este o virgină“ şi seamănă cu Julieta, chiar Julieta lui Shakespeare pe care bine o ştiţi!, dar pentru că citeşte Dramele Parisului validează teoria sincronismului a lui Lovinescu. Mai mult, ea se îndrăgosteşte de Rică „pe filieră intelectuală, sensibilizată fiind pînă peste poate de romantismul prestaţiei epistolare a poetului liric Venturiano“ (p. 346-347). Ziţa o „rupe binişor pe franţuzeşte, deşi mai stîlceşte...“. Dar dacă e vorba de limbă franceză, Gelu Negrea îl crede, pe aceeaşi pagină, „complexat“ din acest punct de vedere pe I. L. Caragiale şi nu ştie – cum certifică amintirile despre el – că era un excelent cunoscător al acestei limbi, că o vorbea, citea cu predilecţie şi făcea faţă chiar şi dictărilor exigente.
          Mai sînt lucruri importante pe care autorul dicţionarului nu prea le ştie; referindu-se la conflictul politic din Scrisoare, nu specifică niciodată că partidul de guvernămînt este cel liberal (o evidenţă de mult clarificată de Alexandru George), că teoria „disidentă“ a lui Caţavencu este persiflarea lozincii liberal-brătieniste „prin noi înşine“. Antiliberalismul lui I. L. Caragiale nu e un amănunt, ci o „cheie“ a vieţii sale – l-a costat, între altele, cele două premii ale Academiei ce i se cuveneau. De altfel, Nae Caţavencu (căruia i se fixează ca vîrstă aproximativă 30 de ani!), considerat poate cu dreptate personajul principal al piesei, la rivalitate cu Zoe, „se comportă ca un lermontovian erou al timpului său“, „se implică în arealul business-ului local“, are o „distincţie intelectuală evidentă“, „transcende vijelios reperele contingentului, plasîndu-se în virtual“, fiind, „fundamental, adeptul evoluţionismului continuu al lui Herder pe care îl pastişează mioritic...“. Căci „împrejurările îl obligă să aplice o nesportivă lovitură sub centura de castitate a doamnei Trahanache“ (p. 55-63).
          Şi Rică e „reabilitat“ –- fiind, de fapt, un „politolog“ şi un „şoarece de bibliotecă“, probabil de origine modestă (?); el „ipostaziază categoria, rară în literatura română, a studiosului, a omului de carte sau chiar, forţînd puţin nota, a savantului în devenire“ (p. 331). Şi el, şi Bumbeş (din Premiul întîi) practică „petrarchismul“ în poezie.
          De altfel, materia dicţionarului se hrăneşte din plăcerea autorului de a inventa biografii şi a propune asocieri (cel puţin bizare) ale personajelor autohtone cu nume dintre cele mai mari ale literaturii universale: Miţa Baston cu Fedra şi Medeea – fiind totodată şi „o Marguerite Gauthier de Dîmboviţa“, Cetăţeanul turmentat are „o natură eterică“, Coana Efimiţa are un „extaz orgasmatic“, Crăcănel e din familia suferinţelor biblicului Iov, scrisoarea de şantaj a lui Gagamiţă e un fel de... cal troian, căci el e un fel de... Agamemnon din războiul troian (ideea e, de fapt, a „marelui“ eseist D. R. Popescu), Nae Girimea suferă de „donjuanism inerţial şi statistic“, clasa mijlocie din România are în Dumitrache Titircă un reprezentant de elită, el fiind din familia soţilor înşelaţi de tip Karenin, Iancu Pampon este „un autentic chevalier sans peur et sans reproche“, precum celebrul Bayard, simbol al cavalerismului din poemele de gestă franceze, în Scrisoarea pierdută sentimentul aşteptării se aseamănă cu cel din beckettianul Godot, Tipătescu e „leneş, vegetativ – un Oblomov mioritic şi îndrăgostit“, dar cu probabile studii la Paris (?), Veta „sălăşluieşte în increat“, Zoe „suferă de un bovarism sui-generis de factură retro, paseist şi recuperator“ – în fine, Conul Leonida e o farsă tragică. La p. 267 aflăm că „Ploeştii republicani fiind Waterloo-ul nostru...“ etc., etc.
          Inventarea de biografii şi asociaţiile livreşti şocante – cu tradiţie, cum spuneam, de la Călinescu – au un efect fundamental deformant, la urma urmei: ele anulează sau edulcorează în bună parte ridicolul, adică esenţialul literaturii lui Caragiale. Caricatura sau satira – care sînt, în fond, procedeele fundamentale ale lui I. L. Caragiale – devin palide, îşi pierd eficacitatea şi virulenţa; lumea lui Caragiale se mută în alt continent literar. Nu o fac mai... umană (şi caricatura e umană), ci o aruncă în banalitate – sau chiar în stupiditate: comparaţiile şi psihologizările abuzive fac din Caragiale un scriitor prost sau, cel mult, epigonic. Făcînd exces de psihologie, multe schiţe sau personaje din întreaga operă ajung a fi contrarul a ceea ce intenţiona, în chipul cel mai clar, indubitabil chiar, Caragiale însuşi. Gelu Negrea de fapt împinge pînă la ridicol unele tendinţe interpretative care apar la mai toţi exegeţii mai noi (şi eu am păcătuit, recunosc...).
          Apoi, numindu-l pe I. L. Caragiale – noi, cu toţii – în repetate şi repetate rînduri, ocazii şi contexte Nenea Iancu, comitem un fel de „bătaie pe burtă“ cu autorul nostru mult iubit. Cunoaştem „populismul“ său, plăcerea indiscreţiilor şi chiar a ignorării politeţei – o caracteristică a lumii sale şi, desigur, a vieţii sale din care se inspiră (vezi şi corespondenţa); e poate şi un fel de a rămîne atîrnaţi de „oralitatea“ operei sale. Oricum am lua-o, acest mod de adresare frapează prin unicitatea lui. Nu ne permitem să-i spunem lui Eminescu Titi, ca Veronica, ne mai „scăpăm“ cu un Camil sau cu un Mateiu, dar fără nene... familiarismul acesta, cu totul caracteristic, face parte oare din... „specificul naţional“? O familiaritate împinsă la vulgaritate de stilul redactării Dicţionarului, prin adresări „complice“ către cititor, prin pastişarea stilului caragialesc (vezi mai sus: „pînă peste poate“, doar un singur exemplu) şi reluarea unor expresii de bine-cunoscută circulaţie postcaragialescă.
          Autorul dicţionarului, oricît de subiectiv ar fi, are şi unele... scăpări, luat de elocinţă: la p. 135 îl aruncă pe bietul Iov în gura chitului, în locul lui Iona; la p. 24 confundă soţii ucişi ai Lady-ei Ann din Richard al III-lea – adică locul lui Eduard, prinţ de Wales, e luat de un misterios King Henry. Am mari dubii că în Grand Hôtel... are loc o noapte „valpurgică“, cum spune p. 62 – nici în hotel, nici pe maidan nu prea seamănă nimic a... Faust.
          „Acest personaj [Mitică] cu alură de Sfinx, pus de Caragiale să vegheze impenetrabil pe malul Stixului nu este cumva CELĂLALT MITICĂ pe care, de un secol ne încăpăţînăm să nu-l vedem cînd ne privim în oglinda sinelui... sclavi ai unei imagini deformate despre noi înşine cu care defilăm inconştienţi şi alienaţi pe versanţii istoriei?“ (p. 201). Astfel de pagini „abisale“ şi de imprecaţii la adresa exegeţilor lui Caragiale (p. 270, de pildă), cei de dinainte de dicţionarul de faţă, te trimit direct la subtilitatea şi elocvenţa lui Rică Venturiano. Lecturi în răspărul textului şi intenţiilor evidente ale unui autor am mai citit, destule. În cazul de faţă, ezit între a crede că Gelu Negrea a vrut să-şi bată joc de cititorii lui, atît inocenţii, cît şi...„iniţiaţii“, sau că a vrut să stîrnească fantoma ploieşteanului ca să-l urmărească noaptea, cu gîndul răzbunării, pe uliţele urbei, precum umbra lui Hamlet cel bătrîn la Elsinor: asta ca să completăm vocaţia asociaţionistă a autorului... Care are (totuşi!) dreptate cînd spune că ILC era „un provocator“...

Gelu Ionescu

Cioclopedice (Gelu Negrea. Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale. 2009)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)