Mici „texte de escortă“ (II)

Ion Bogdan Lefter

Florin Iaru, Fraier de Bucureşti, Iaşi: Editura Polirom,colecţia „Ego. Publicistică“ [încadrare greşită: deşi au fost publicate în prealabil într-o revistă, textele din sumar sînt proze, nu articole!], 2011.

          Verva Şi tandreţea strîns împletite în versurile lui Florin Iaru se regăsesc intacte în prozele scurte – foarte scurte! – pe care poetul a început să le scrie de aproape un deceniu (din 2004, mai exact). Memorialistic în multe dintre Povestirile din Bucureşti (care pot fi citite în această carte), fantazînd liber în Poveştile neterminate (publicate deocamdată doar în foileton, tot în revista 24 FUN, din 2009 încoace), el îşi deapănă istorioarele parcă grăbit, parcă nepăsător, de parcă nici n-ar fi mare lucru de spus, doar nu sînt decît scene mărunte, decupate din fluxul cotidian. Da!, dar nu e nevoie de mult timp pentru ca ritmul alert al acestor miniaturi narative să ne captiveze, iar vocea care le rosteşte ştie să presare deasupra lor exact atîtea „ingrediente“ – sare, piper şi alte mirodenii compoziţionale şi stilistice – încît din cele cîteva zeci de rînduri ale fiecărei piese să iasă cîte o minunăţie de „scenă de viaţă“, din acelea pe care marea literatură ni le oferă spre a ne ajuta să înţelegem sensurile cele mai profunde ale existenţei noastre. Încîntătoare, de un comic adesea debordant, de multe ori înduioşătoare, întotdeauna tuşante într-un fel ori într-altul, cînd şi cînd de-a dreptul tulburătoare, micile proze ale lui Florin Iaru asta sînt: literatură mare...


Elena Ştefoi, Întrebări pentru doamna ambasador, Cluj-Napoca: Editura Dacia XXI, colecţia „Personalităţi româneşti în interviuri“, 2011.

          Poetă a „noului val“ lansat în jurul anului 1980, în faimosul Cenaclu de Luni; jurnalistă bătăioasă în deceniul următor, după căderea regimului comunist, la Contrapunct, la Dilema, la alte gazete de atunci; veritabilă „moralistă“ a vremurilor, analistă subtilă şi necruţătoare, în articole şi eseuri, a „şocului adaptativ“, sintagmă pe care o alesese ca reprezentativă pentru ceea ce trăia societatea românească în tranziţie de la dictatură la democraţie; interesată să cuprindă complexitatea lumii postmoderne, în diversitatea ei culturală, etnică, politică, explorată în cîteva volume-interviu cu protagonişti ai scenei publice; în sfîrşit, intrată la finele anilor ’90 în diplomaţie, deci în interiorul sistemului instituţional al contemporaneităţii, cu deschiderea globală pe care ţi-o oferă specializarea externă, cu timp îndelungat de mandat consular şi ambasadorial petrecut în Canada: palmares impresionant – şi încă deschis, căci Elena Ştefoi e abia la mijloc de carieră. În tot cazul, are – categoric! – ce povesti, încît o carte-dialog în care poeta şi observatoarea lumii de azi ni se confesează trebuie privită şi citită ca un dar de preţ...


Poeţi din Banat: Cele mai frumoase poezii. Antologie de Marian Oprea, Timişoara: Editura Brumar, 2011 (cu o prefaţă de Ion Pop; pe coperta a IV-a – alte două „texte de escortă“, semnate de Mircea Martin şi Cosmin Ciotloş).

          O consistentă antologie zonală face bine şi regiunii, şi naţiunii, pentru a juca puţintel cuvintele şi proporţiile. (De-ar fi şi multiculturală, imaginea ar ieşi încă mai bogată – perfect justificat pentru spaţiile multietnice, precum Banatul; nu neapărat într-o formă efectiv plurilingvă, ca reunire de texte în mai multe idiomuri: o culegere în româneşte poate prelua – de pildă – şi traduceri din germană, maghiară, sîrbă etc., ceea ce ar recupera în peisaj nume grele, de la venerabilii Franyó Zoltán, stins la 91 de ani, în 1978, sau Anavi Ádám, poetul aproape centenar pe care l-a avut Timişoara, plecat dintre noi pe 23 februarie 2009, la o sută de ani fără trei zile, şi pînă la vedetele Aktionsgruppe Banat, de pildă...) Chiar şi aşa, „monoidiomatică“, selecţia lui Marian Oprea rămîne foarte diversă. De fapt, adoptarea criteriului alfabetic de ordonare a autorilor în locul celui istoric lasă mai degrabă la vedere policromia decît posibile scenarii de evoluţie de la neomodernism la postmodernism: alternanţa numelor din „eşaloane“ diferite face mai greu de urmărit succesiunea efectivă a „valurilor“ de versificatori din perioada de referinţă (postbelică), de la cele reprezentate de marii poeţi ai zonei, Petre Stoica (1931-2009) şi Şerban Foarţă (n. 1942), trecînd prin etapele şi formulele ilustrate de Ioan Flora (1950-2005), Petru Ilieşu (n. 1951), Ion Monoran (1953-1993) sau Marcel Tolcea (n. 1956), pînă la Simona Constantinovici (n. 1968), Adrian Bodnaru (n. 1969), Robert Şerban (n. 1970), Moni Stănilă (n. 1978) ori Tudor Creţu (n. 1980) (spre a alege semnături mai cunoscute din cele trei sau patru generaţii active în interval). Nu sesizez decît o absenţă imputabilă: Ioan Morar (n. 1956, timişorean la începuturile sale literare); sau poate şi pe cea a mai-tînărului Alexandru Potcoavă (n. 1980, timişorean tot timpul). După cum selecţia ar mai fi putut accepta şi doi prozatori de notorietate care au „comis“ la un moment dat versuri: Nicolae Breban (n. 1932, lugojean în copilărie şi adolescenţă, reputat romancier, dar şi autor al unor Elegii parisiene, 1992) şi Lucian P. Petrescu (n. 1956, timişorean născut în Caransebeş, tot romancier, dar şi semnatar al plachetei Dezorbirea, anume treizeci şi trei de poeme, şi tot în mod firesc, eşuate, 2009). În schimb, ca să nu fie cu totul şi cu totul previzibilă, antologia are şi cîteva apariţii-surpriză, fiecare în felul său, precum – bunăoară – Pavel Şuşară (n. 1953 în Caraş-Severin, devenit critic de artă bucureştean, dar şi poet şi prozator) sau Liubiţa Raichici (n. 1962, poetă de limbă sîrbă, dar şi cu un volum scris în româneşte)...
          Una peste alta, caleidoscopul se roteşte cu spor: multe versuri expresive, poeme de bun şi foarte bun nivel, într-o defilare alertă; de citit – deci – cu tot interesul!

Ion Bogdan Lefter

Mici „texte de escortă“ (II)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)