Întoarcerea ardelenilor. În proză 
Doru Pop

          Cele mai bune romane ale anului editorial 2011 au fost întemeiate pe acelaşi topos: câmpiile şi dealurile Transilvaniei. E o raritate în orice cultură, cu atât mai mult într-o cultură mică şi periferică – în acelaşi an au apărut două romane, care descriu acelaşi univers, deşi din perspective diferite, şi care acoperă aproximativ acelaşi interval de timp. După ce Marta Petreu a publicat Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, un alt ardelean, Alexandru Vlad, ne duce, prin intermediul celui mai recent roman al său, Ploile amare (Charmides, 2011), într-un spaţiu pur ardelenesc, care pare a irupe în proza contemporană. Acesta este universul arhetipal „deal-vale“ al lui Blaga, caracteristic pentru dealurile şi Podişul Transilvaniei, în cazul lui Vlad fiind vorba de zona Dej-Cluj, numai că identitatea acestui spaţiu este rescrisă, recontextualizată. De aici decurge o altă asemănare între cele două romane, şi anume centrarea pe familie, pe universul privat şi pe deconstruirea acestuia în perioada comunistă. Şi în Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, dar şi în Ploile amare, vedem cum relaţiile interumane se defectează, cum chiar esenţa omului se tulbură. Aşa cum afirmam în altă parte, revenirea scriitorilor transilvăneni la universul rebrenian şi redesenarea acestuia reprezintă una dintre cele mai bune forme de reevaluare a istoriei sociale din ultima jumătate de secol. Pentru că acel univers şi-a schimbat trăsăturile, el nu mai există ca în romanul modern, din raţiuni ce ţin de transformările politice şi de modificarea personalităţii locuitorilor săi.
          Deşi exista acest pericol, romanul lui Alexandru Vlad nu devine expresia unei conştiinţe regionaliste, dimpotrivă, concentrarea pe contextul local, până la detaliul minimalist, este un prilej pentru a discuta ce s-a întâmplat în Istoria mare. Realitatea pe fundalul căreia are loc naraţiunea este o realitate atemporală şi ucronică. Iniţial aici timpul şi spaţiul sunt artificial suspendate. Nu doar pentru că satul transilvan este izolat de lume prin inundaţii (de fapt vom descoperi că nu este deloc aşa), ci şi pentru că este simultan izolat în timp de lume, pentru că acolo nu mai intră şi nu mai ies informaţii. Izolarea aceasta este, evident, simbolică. Ea face trimitere la comunism şi la izolaţionismul întregii societăţi româneşti timp de patru decenii. Chiar şi când ploile încetează şi sanitarul „Caţ“ reuşeşte să improvizeze un radio pentru a asculta „cotele apelor Dunării“, izolarea continuă în universul interior al locuitorilor.
          Pe acest palier, Ploile amare trebuie comparat cu romanul lui Gabriel García Márquez. Cartea utilizează ingrediente din realismul magic, iar trimiterea la fabulosul Macondo este transparentă. Aşa cum José Aureliano Buendía aşteaptă să treacă sezonul ploios, primarul Alexandru Rogozan îşi retrăieşte momentul de graţie numai pentru că „plouă statornic de mai multe săptămâni“ (şi în Macondo „plouă patru ani, unsprezece luni şi două zile“). Ca şi în realismul magic, locurile şi acţiunile din Ploile amare sunt hiperbole sociale, ca şi Macondo, satul ardelenesc este izolat de modernitate şi civilizaţie, fiind fondat pe o ruptură între lumea „de afară“ şi lumea „dinăuntru“. Ca şi Macondo, despre care locuitorii crezuseră mult timp că e o peninsulă, satul ardelenesc supravieţuieşte „într-o băltoacă enormă“, în care satul părea „pur şi simplu o insulă“ – apele nici nu cresc, nici nu se retrag, totul este blocat într-o nemişcare stranie. Din realismul magic face parte şi unul dintre spaţiile cele mai sinistre ale romanului: crescătoria de pui şi paznicul găinilor carnivore (ce seamănă cu Îngerul căzut al lui Márquez). Aceste păsări, hrănite cu sânge şi carne, sunt perfect adaptate unui univers populat imaginar de Apocalipsă şi sfârşituri de lume, locuit de vizualitatea magică a ţiganilor şi marcat de evenimente stranii (dispariţii, crime, mesaje de dincolo de moarte).
          Din fericire, scrisul lui Vlad nu este mimetic şi evoluează natural între realismul magic şi realismul de cea mai bună extracţie. Pentru că un alt prozator de care este apropiat scrisul lui Al. Vlad este Faulkner, cu al său Yoknapatawpha. Ca şi în Absalom! Absalom!, romancierul român reconstruieşte o lume ficţională cu puternice rădăcini într-o lume adevărată. Influenţa faulkneriană se vede şi din trasarea unor limite înguste între fantastic (ba chiar fantasmagoric) şi autenticitatea istorică. Vlad ne readuce în minte un timp dispărut, îşi urmăreşte personajele de la colectivizare şi până în anii ’70. Cu toate acestea, spre deosebire de Márquez sau Faulkner, Vlad nu are nici apetenţă, nici predispoziţie pentru construcţie pe timp extins. Totul are loc în prezent şi doar prezentul explică trecutul. De fapt, modul cum „lumea se micşorează“ în proza lui Al. Vlad are, în continuare, reminiscenţe din ceea ce se numea „microrealism social“.
          Vlad utilizează, ca un scriitor de mare calibru, „vocile de personaj“, respectiv fiecare personaj devine el însuşi narator. Alternând povestirea la persoana întâi, unde punctul de vedere al personajului coincide cu perspectiva cititorului, şi vocea naratorului „instabil“, romanul este construit printr-o serie de personaje remarcabile. Nu doar că această carte nu mai are un singur „erou principal“ şi fiecare dintre locuitorii satului, „fostă reşedinţă de comună“, devine personaj principal (suntem, pe rând, alături de primarul Alexandru Rogozan, de dascălul Pompiliu, profesoraşul rămas fără copii la şcoală, de doctorul Dănilă şi sanitarul Kat, de Zaharie, unealta fără minte a primarului – care ucide fără milă –, de Marta, soţia primarului, ce trăieşte o relaţie pasională cu chiriaşul), dar conflictul subiectiv (viaţă privată, timp ficţional) şi cel obiectiv (univers real, istorie în timp real) transpare din structura de ansamblu.
          Din aceste considerente, cu Ploile amare, Alexandru Vlad ar fi avut şansa să se despartă definitiv de generaţia de prozatori din care face parte. Cu toate acestea, Vlad rămâne un optzecist. A rămas mult prea atent la mecanismele interne ale naraţiunii şi uită autenticitatea. Recurgând la schimbarea punctului de vedere, Vlad realizează un roman multivocal. Acesta însă nu este un roman polifonic, nu pentru că vocile narative nu se individualizează, ele sunt, de cele mai multe ori, clare şi bine definite. Problema este că aceste voci rămân autarhice şi nu se aud simultan. Depinzând de procedeul fragmentării, specific prozei impuse la noi de autori ca Nedelciu sau Cărtărescu, în această carte se simt influenţele debutului fulminant al lui Ioan Groşan, Caravana cinematografică, despre care se poate spune că a marcat toată această generaţie. O altă caracteristică optzecistă din scrisul lui Vlad este ironia continuă, frizând adeseori absurdul şi umorul negru. Când vocea personajelor devine, la rândul ei, ironică, atunci textualismul agresează cititorul. Uneori tentaţia autorului omniscient rămâne prezentă şi schimbarea de punct de vedere nu este dusă până la limitele extreme ale acestei tehnici narative.
          De prea multe ori, prin schimbarea vocilor, personajele glisează unele peste altele, iar tranziţiile dintr-o epocă în alta produc confuzii. Istoriile personale din anii ’50 glisează uneori peste istoriile timpului imediat al naraţiunii. Uneori personajele sunt calofile şi livreşti. Baba Florica, mama promiscuă a frumoasei virginale Anca, eroina dispărută, spune despre fiica ei că „se refugiază“ în „ieslea vacii“. Corectitudinea ei gramaticală este întrecută numai de pompozitatea cu care vorbeşte pastorul neoprotestant, un alt personaj nereuşit, ale cărui diatribe sunt artificiale şi lipsite de viaţă. La fel este monologul preotului greco-catolic închis în închisorile comuniste, ale cărui constatări sunt inferioare chiar literaturii concentraţionare existente, efectul de real estompându-se mult prea mult în constatări de genul: „puşcăria, mi-am dat atunci seama, este o caricatură a iadului. Un Iad care nu-i condus de diavol, ci de om, omul părăsit de Dumnezeu. Aici suferim cu spiritul şi trupul“, acestea nefiind decât colecţii de truisme, insuficient procesate ficţional. Alteori truismele sunt înlocuite de simple constatări rasiste, cum este aceea că şeful Securităţii era un evreu „mic, crăcănat şi violent“, pe nume „Ornescu, de fapt Ornştein“. Cum putea să ştie originea etnică a acestuia un preot dintr-un sat izolat de lume? Mai sunt câteva derapaje, dar minore, care nu strică ansamblul. De exemplu, fraţii Zaharie (asasinul maniacal) şi Ilie (profetul penticostal) sunt fiii unui pantofar, deci se numesc, cum altfel, decât... Papuc.
          Fără îndoială, în Ploile amare Vlad îşi demonstrează toate abilităţile narative, care au ajuns la maturitate. El reuşeşte să scrie un roman multistratificat, cu un fir epic de tip policier, amplasat în mai multe momente istorice, cu notaţii de istorie socială. Deşi urmează direcţia iniţiată de „revoluţia“ romanescă a optzeciştilor, respectiv renunţarea la naratorul omniscient, cu această carte Vlad şi-a depăşit congenerii, precum T. D. Savu, R. Ţuculescu ori R. Mareş, prin refuzul acelui tip de optzecism autosuficient. Chiar dacă nu a reuşit să fie „ultimul optzecist“, de proza lui Alexandru Vlad nu se mai poate face abstracţie, el este, de-acum, un scriitor confirmat pe deplin.


Doru Pop

Întoarcerea ardelenilor. În proză (Alexandru Vlad, Ploile amare. Charmides, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)