Drama sărăciei din România

 

Damian Hurezeanu

          Iarna aceasta a fost atipică. Din tăriile văzduhului s-au deschis porţile ninsorilor nestăvilite. Sunt vârstnic, dar nici în 1944, nici în 1954 n-a mai fost aşa ceva. Sate literalmente îngropate în nămeţi, drumuri troienite de un strat de câţiva metri înălţime, case acoperite până la streaşină în care locuiau, nu o dată, sărmani vârstnici, rebegiţi de frig, lipsiţi de toate: mâncare, căldură, bani şi puteri.
Autoritatea – şi locală, şi centrală – a căutat să le vină în ajutor, iar eforturile depuse de jandarmi, poliţie sau de drumari au fost nu o dată admirabile. Totul făcut în climatul unei televiziuni asurzitoare, al unei opoziţii mereu cârcotaşe, a nenumăraţi pierde-vară puşi pe pălăvrăgeală. Ajunşi în dreptul uşilor deschise, cu greu din cauza nămeţilor, militarii, jandarmii sau reprezentanţii autorităţilor aveau în faţă vârstnici de 70-80 de ani umili, înspăimântaţi, cu feţele stinse de plâns. Sigur, posturile de televiziune îi filmau mai mult pe ei pentru posibilul efect dramatic.
          Sărăcia este însă sistemică; avut puţin, iar gospodăria se rezumă rar la o vacă, puţine păsări şi doi-trei purcei tineri. Satele noastre sunt iremediabil îmbătrânite, gospodăriile se află sub pecetea arhaităţii, iar opera menită să promoveze canalizarea şi conductele de apă sau de gaze naturale este practic blocată de tipul aşezărilor comunale: cu numeroase sate răsfirate uneori pe zeci de kilometri, pe văi alternând cu case animate de panta unor dealuri, cu locuinţe despărţite uneori de sute de metri între ele. Cum să faci în aceste condiţii canalizări şi aducţiuni de ape? Evident, este o muncă de Sisif, lipsită de finalitate şi inimaginabil de scumpă. Cu banii necesari prinderii în reţele de canalizare a arealului rural românesc trasezi reţele pentru trei Franţe.
          Înainte de a face proiecte inutile şi înspăimântător de scumpe, se cuvine făcut un plan de amplasamente rurale, compacte, moderne, bine aşezate. Numai după aceea ar trebui purces la planurile de canalizare şi de aducţiuni de apă.
          Iată de ce planurile imediate trebuie bine gândite, în funcţie de parametrii eficienţei şi ai sustenabilităţii costurilor.
          Un alt aspect major care se desprinde din panoramarea lumii rurale româneşti este sărăcia care transpare din toate articulaţiile gospodăriei ţăranilor, din aspectul caselor, mobilierului, condiţiilor de locuit şi, mai ales, din înfăţişarea bătrânilor trăitori la sate. Feţele, îmbrăcămintea şi gestica lor provoacă o strângere de inimă. Compătimirea se înfige ca o gheară în inimile celor care privesc peisajul.
          În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se ridică întrebarea: Unde sunt copiii vârstnicilor arătaţi la televizor? Ei nu au nicio răspundere pentru condiţia părinţilor lor? O gureşă moştenitoare de familie bătrână din judeţul Buzău perora intens la televizor cu privire la neajunsurile organelor locale, judeţene şi centrale, care nu vin prompt, poate instantaneu, să ajute bătrânii din satul natal, între care se aflau şi părinţii ei. Dar doamna cu pricina o făcea din oraş, cu nonşalanţă, fără să caute să vină în ajutorul părinţilor, să se dea ca apa de mal ca să ajungă la ei... Ce vrem mai mult – sărăcia satelor o moştenim de o mie de ani; slăbirea legăturilor sufleteşti este de dată foarte recentă.
          România începutului de secol XXI nu sădeşte în inimi speranţe, necum certitudini.

Damian Hurezeanu

Drama sărăciei din România

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)