Cinismul ludic

Vladimir Tismaneanu

          Postcomunismul este un teritoriu al unor mari confruntări politice, morale şi culturale. Polemicile au însă sens doar atâta vreme cât se respectă nişte reguli elementare de civilitate. Nu trebuie să împărtăşeşti valorile celeilalte părţi (de ce ai mai polemiza?), dar este necesară o minimă decenţă, un autocontrol, o bine-venită şi binefăcătoare reţinere în împrăştierea de epitete. Să vorbeşti despre fundamentalism, despre dejecţii, despre patologii mentale atribuite celuilalt, despre „viclenie josnică“ etc. înseamnă să faci imposibilă orice discuţie raţională. Nu trebuie să admiri un canal de televiziune american ori pe o fostă candidată la postul de vicepreşedinte al SUA pentru a rămâne perplex auzind că este vorba de „extrema dreaptă“. Astfel se şterg distincţiile, se construiesc sperietori şi se ajunge la tribunale ale gândirii (şi nu numai).
          Calomniile ar trebui excluse din capul locului. Din păcate, observ că fenomenele de poluare a spaţiului public prin limbaje infamante, procese de intenţie şi alte asemenea tehnici ce ţin de tradiţia totalitară nu au dispărut, ba chiar proliferează. Când spui despre cineva că „linge cizmele Americii“, te-ai sustras polemicii civilizate şi ai intrat în zona diabolizării. În aceste viziuni, „Marele Satan“ trebuie înfierat, dacă este nevoie în compania lui Ahmadinejad şi a lui Tariq Ramadan, cel care susţine că musulmanii sunt astăzi în Europa trataţi precum în trecut evreii, ca „ţapi ispăşitori“, iar islamofobia ar fi noul antisemitism.
          Îmi amintesc de acest idol al stângii care acum câţiva ani acuza un număr de intelectuali francezi de islamofobie, având grijă să insinueze că simpatiile lor pentru Statul Israel ar fi consecinţa presupusei origini evreieşti (B.-H. Lévy, André Glucksmann, Alain Finkielkraut, Pierre André Taguieff, Bernard Kouchner). Lăsând deoparte caracterul repugnant al acestei pseudologici, Taguieff i-a ripostat predicatorului Ramadan arătând că nu trebuie să fii evreu pentru a te revolta contra antisemitismului (el, Taguieff, nu este). Sigur, antisemitul va vorbi în aceste cazuri de „enjuivement“, de „înjidovire“, de complicitate cu „oculta“. Nu a fost H.-R. Patapievici „evreizat“ în România? Recomand monumentala, remarcabil de bine documentata şi alarmanta carte a lui Taguieff, Précheurs de la haine: Traversée de la judeophobie planetaire (Paris: Mille et une nuits/Fayard, 2004). La pagina 320 găsim interesante referinţe la activităţile, afinităţile şi solidarităţile unui Claude Karnoouh, activ promovat pe bloguri stângiste româneşti şi în paginile revistei Cultura, activ în zona negaţionistului Faurisson, cel care pune sub semnul întrebării existenţa camerelor de gazare…
          Cei care se opun acestor mitologii, liberali, conservatori, social-democraţi, cei care preţuiesc tradiţia Congresului pentru Libertatea Culturii, cei care nu cred în vocaţia umanistă a variilor „Brigăzi Roşii“, cei numiţi „Cold War liberals“ (un titlu cu care ne mândrim), cei care refuză să participe la ceea ce Paul Berman numeşte the flight of the intellectuals, de fapt noua trădare a intelectualilor, sunt desemnaţi drept „inamici obiectivi“. Ceea ce enervează „Noua Internaţională“ este că nu tăcem.
          La polul stâng (tot mai mult de extremă stângă), acolo unde sunt veneraţi şi romantizaţi Marat, Babeuf, Robespierre, Saint Just, Blanqui, Marx, Lenin, Troţki, Stalin, Mao, Gorki, Buharin, Gramsci, Lukács, Marcuse, Žižek, Badiou, Angela Davies, Camilo Torres, Carlos Mariguela, gherilele urbane gen Montoneros şi Tupamaros, fraţii Ortega, pseudoistoricul Chomsky (altminteri, evident, un mare lingvist), Antonio Negri, Castro, „Che“ Guevara, Frantz Fanon, Hugo Chavez şi Naomi Klein, acolo unde-i tiersmondismu-n floare, acolo unde Ioan Paul al II-lea este văzut ca un „obscurantist reacţionar“, acolo unde tot ce poate servi unui antiamericanism obsesional (knee-jerk) este privit ca acceptabil, ba chiar util, acolo unde antisionismul programatic este o expresie a „justiţiei istorice“, el nefiind de fapt decât raţionalizarea antisemitismului, reacţiile ulcerate la orice critică sunt extrem de frecvente şi cu deosebire stridente.
          Când identifici filonul antisemit, anticreştin, antioccidental, antiraţionalist, antiburghez, antimodern şi anticapitalist, eşti acuzat că susţii „extrema dreaptă fundamentalistă“. Dar nu împărtăşesc comunismul şi fascismul exact aceste anti-uri? Nu se alimentează aceste ideologii din acelaşi rezervor al fobiilor, nevrozelor şi resentimentelor proprii religiilor seculare cu ambiţii mesianice? Nu distrug ambele totalitarisme politicul prin pseudosacralizarea şi estetizarea sa nesăbuită? Nu sunt ambele liberticide?
          Problema asumării şi consolidării unei veritabile modernităţi este expediată sub artezienele asurzitoare ale unor poncife fără aderenţă la realităţile dure şi buimăcitoare ale postcomunismului. Orice ar afirma G. M. Tamás, comunismul nu a modernizat nici statele încorporate în URSS, nici pe cele din ceea ce s-a numit blocul sovietic. La fel de grav, a fost distrusă fibra demnităţii, au fost anihilate identităţile verticale, a fost cultivat comportamentul obedient, servil, sicofantic şi dedublat al lui Homo Sovieticus. Minciuna, scria Leszek Kolakowski, este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne mirăm că Václav Havel vorbea despre coşmarul moral al postcomunismului? Întemeiată pe un model industrial vetust şi pe oroarea de proprietate privată, modernizarea comunistă a fost una ratată. Înrădăcinată în cultul totalităţii, în dispreţ pentru individ, pentru subiectivitate, moralitatea comunistă a fost una tarată.
          Nu mă refer, aşadar, doar la România. Dar într-o ţară unde nu a fost adus în faţa justiţiei măcar un torţionar, unde foştii securişti rânjesc obscen, unde nostalgicii comunismului şi ai fascismului se înfrăţesc sub semnul aceleiaşi repulsii în raport cu valorile liberal-conservatoare, asemenea discursuri probează, în cel mai fericit caz, iresponsabilitate. Simplu spus, nu cred în inocenţa cinismului ludic. El are o agendă, iar această agendă nu favorizează valorile societăţii deschise, deşi mimează un discurs democratic. Tocmai din acest motiv am citit cu mare interes serialul lui Vlad M. apărut pe site-ul „În linie dreaptă“. În spiritul său, este vorba de un demers demistificator, documentat şi neviciat de patimă. Ideile sunt argumentate cu citate, se evită imprecaţiile şi insinuările. Din păcate, grăbite, inconsistente şi construite ad hominem, textele semnate de domnii Vasile Ernu şi Ciprian Şiulea, spre a-i numi doar pe aceştia, nu dovedesc acelaşi respect pentru ceea ce Hannah Arendt numea little verities of fact. Cât despre respect pentru adversarul de idei, ce să mai vorbim…

 

 

Vladimir Tismăneanu

Cinismul ludic

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)