Înnoirea de sine

Ştefan Borbély

          O simplitate impresionantă răzbate din Însemnări din ţinutul misterios, volumul de poeme posttraumatice pe care Gabriel Chifu îl publică la Editura Cartea Românească (2011): e simplitatea vieţii ca atare, a vieţii recuperate, rostită de cineva care a fost la un pas de a o pierde. Determinismul biografic imediat al majorităţii versurilor e limpede pentru cei care cunosc încercarea prin care autorul a trecut în anii din urmă, dar ar fi nedrept sau dureros să insistăm asupra ei pentru cei care n-au auzit de ea; important e doar faptul că decantarea pragului existenţial pe care l-a trecut Chifu, întorcându-se de dincolo de el pentru a se reconstrui pe sine, conferă poeziei sale de acum o gravitate simplă ieşită din comun, vecină cu modestia, calmul şi înţelepciunea specifice cuiva care a înţeles că viaţa e nu numai naştere, ci şi renaştere, succesiune de reînnoiri şi „recopilăriri“ (pentru a recurge la un termen oferit chiar de versurile de faţă) care trimit în planul secund sufletul sau spiritul, dându-i întâietate trupului, carcasei fragile şi vulnerabile pe care o avem.
          Din cauza aceasta, dialogul cu trupul – „stricat“, efemer, „maşinărie“ supusă unor „reparaţii“ necesare din când în când – domină imaginarul major al marii părţi a versurilor din volum, însă, înainte de a le discuta, vă propun să rămânem preţ de o clipă la simplitatea paradiziacă pe care o invocam la începutul acestei cronici, fiindcă, împreună cu „liniştea“, ea reprezintă mai mult decât o aspiraţie la Chifu, de-a dreptul înnoire de sine, re-clădire. Nimic strident, nimic ostentativ nu îi traversează planul, suportul ei scriptic fiind o foarte directă poezie de notaţie, în care imaginile apar netrucate şi nesublimate literar sau simbolic, în nuditatea lor limpidă, dată de cotidian. Iată două exemple: „Vecinul meu de peste drum de la Craiova/ vinde cârnaţi./ A câştigat o grămadă de bani din asta şi a cumpărat/ bucata de pământ pe care şi-a ridicat casa./ O casă scumpă şi neinspirată. Dar nu despre casă// e vorba aici: ci despre curtea lui, pe care o udă tot timpul./ Nu-l cunosc mai deloc, ne salutăm şi atât, dar/ îl trec în poemul acesta fiindcă toată ziua bună ziua/ îşi udă curtea cu flori. L-am văzut/ dimineaţa în zori făcând asta/ şi l-am văzut noaptea târziu. Chiar şi când ploua/ nu-şi abandona îndeletnicirea, ţinea calm furtunul şi/ stropea conştiincios florile, fără să-i pese de apa venită din cer“. Al doilea exemplu: „Să nu-i dispreţuim pe cei umili, pe cei învinşi,/ furtuna pornită din sufletele lor/ poate schimba configuraţia pământului – / îmi zic în vreme ce îngrijesc trandafiri în curtea casei din Craiova.// Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte“.
          Ca pondere, acestei serenităţi regăsite i se asociază o superbă poezie de iubire, lipsită de mari voluptăţi sexualizate, cu excepţia fervorii iminente pe care o stârneşte contemplaţia. Poeţii generaţiilor mai tinere posedă femeia, fac din ea o victimă vorace, supusă violent, dispreţuită; dimpotrivă, optzeciştii ştiau încă să admire, să amuşine vibraţia cu care aerul se încarcă la trecerea unei femei frumoase, şi ceva din acest inefabil aproape divin trece şi în versurile de dragoste ale lui Gabriel Chifu, din care ne limităm să reproducem, din nou, doar două pasaje, făcându-le nedreptate celorlalte, pe care volumul de asemenea le conţine: „Am călătorit cu trenul./ Am închiriat o cameră în Buda, pe malul Dunării,/ lângă staţia de metrou./ În prima seară, paturile proaste erau depărtate/ şi ea a zis să le apropiem./ Dar eu nu voiam:/ ea era o salcie tânără, prin care trecea vântul,/ făcând-o unduitoare şi muzicală,/ sute de focuri i se aprinseseră în trup/ şi sute de izvoare îi curgeau prin piele,/ cum se întâmplă cu o câmpie, primăvara...“; „Şi deodată/ totul s-a şters în jur,/ tot ce ne tulbura vieţile./ Ai rămas doar tu,/ te vedeai doar tu,/ luminai doar tu,/ trandafir roşu, parfumat,/ înflorit pe un câmp alb,/ acoperit cu zăpadă“. Cititorul atent va fi găsit, deja, cadenţa inimitabilă a acestor extrapolări naturiste: e Cîntarea Cântărilor, din Vechiul Testament, la care poetul face apel discret şi din dorinţa sugerării unei percepţii aurorale, paradiziace, pe care o descoperim în privirea multor versuri. „Am început să aud o muzică pe care nimeni n-o mai aude“ – scrie într-un alt loc Chifu, sugerând o îngemănare între „mormânt“ şi „viaţă“, intrate în lume prin intermediul naşterii.
          Însă, aşa cum spuneam, partitura majoritară a volumului îi aparţine trupului, „maşinăriei“ imperfecte pe care ne vedem siliţi, din când în când, s-o „reparăm“, motivaţia imediată fiind deconspirată în Pat metalic cu aripi, o spitalizare subită, dureroasă – mai ales moral –, ca urmare a unui accident: „Nu mă pot mişca./ Stau înţepenit într-un pat metalic, alb, pe rotile./ Camera se tot micşorează în jurul meu,/ pereţii se apropie gata să mă prindă între ei/ ca tampoanele vagoanelor de marfă,/ nu mai am aer./ Din răstimp în răstimp, aud/ căzând pe cimentul salonului/ nişte stropi luminoşi care/ mi se scurg din piept./ Sunt picături de aur topit,/ puţinul aur adunat în inimă într-o viaţă/ se duce/ se duce“. Consecinţa „căderii“ o reprezintă o conştiinţă a degenerescenţei, a rupturii existenţiale, pe care o transmit mai multe versuri: „Sângele meu nu mai ştie să facă astăzi/ ce făcea altădată când/ urca muntele fluierând,/ când hohotea prin paturi străine,/ când orbitor lumina oraşul în nopţile/ fără curent electric,/ când era gata să care în spate un fluviu/ şi să-l pună la picioarele femeii iubite.// Acum sângele meu/ abia merge încovoiat în baston,/ acum nu mai ţine minte,/ acum îşi numără anevoie bănuţii şi zilele,/ acum abia stă să nu se risipească/ din burduful trupului/ crăpat într-o sută de locuri“.
          I se asociază acestei spaime de „prea târziu“ o disociere a corpului de spirit, vecină convingerii că omul trece, pe parcursul unei vieţi, prin mai multe trupuri, lăsându-le în urmă pe cele pustiite şi obosite, asemenea unui şarpe capabil să renască prin părăsirea pielii de odinioară. Astfel, în câteva poeme, trecerea prin timp este asociată, imaginar, unei inedite „săli de reparaţie corporală“, în care se fac ajustările benefice necesare. Iată un exemplu: „Nu ştiu de unde au apărut./ M-am pomenit cu ei seara/ în dormitorul meu./ M-au întins pe pat./ Lângă ei, liliputani înaripaţi,/ arătam ca un Gulliver./ M-au spălat, m-au curăţat./ Mi-au scos din inimă/ câteva camioane pline de/ reziduuri, amărăciune,/ îndoială şi frică./ M-au învelit în rouă./ Mi-au prins în umeri aripi,/ măsura mea./ Acum eşti altul, nou-nouţ, mi-au zis“. Cea mai pregantă expresie a acestei chirurgii izbăvitoare apare, de altfel, în poemul intitulat Trupuri de rezervă, unde „reparatorul“ nu este o instanţă exterioară, asimilabilă îngerilor – ca în exemplul precedent –, ci poetul însuşi, decis să ofere vieţii mai multe corpuri perisabile: „... am avut grijă să-mi păstrez/ câteva trupuri de rezervă,/ pe care le-am pus deoparte, în locuri neştiute. Ele duc vieţi paralele. Adevărate.// În orăşelul natal am lăsat/ un trup îmbrăcat în pantaloni scurţi,/ ce aleargă pe străzi, jucându-se în neştire./ Pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară/ şi înoată într-o mare clară,/ undeva pe braţul Kassandra.// Aceste trupuri de rezervă/ pâlpâie şi luminează aidoma unor candele./ Aceste trupuri de rezervă/ au inimi inocente, puternice, neîncepute./ N-am decât să închid ochii aici,/ în viaţa asta de doi bani./ Am să trăiesc mai departe prin ele,/ trupurile mele de rezervă“.
          „Inocenţa“ invocată în versurile de adineaori reprezintă, pe ansamblu, cel mai sigur liman al renaşterii, asimilat fiind, în numeroase versuri, „privirii dintâi“ a paradisului, luminii de la începuturi sau simplităţii. Aminteam deja de „muzica“ pe care poetul are impresia că „nimeni n-o mai aude“; corespondentul ei, în economia plastică a lumii, îl reprezintă „lumea neîncepută“ pe care poetul o surprinde în unduirea unei bălţi de pescuit, cu prilejul unei partide cu undiţa, sau – şi mai pregnant – analogia cu Lazărul Noului Testament din poemul intitulat Cel nou, unde cel rechemat la viaţă vede doar seminţe de lumină sau unde fericite: „După patru zile, Lazăr,/ cu faţa înfăşurată într-un ştergar,/ a ascultat cuvântul «Umblă!» şi a umblat./ După un ceas, şi eu m-am întors./ S-ar fi putut să rămân pe veci acolo./ Dar m-am întors./ Aici. În lumină./ În nemăsurata, incomparabila bucurie a vorbirii./ Mi s-a dat voie din ea,/ ca dintr-o pâine mare, să mă împărtăşesc,/ să rup o bucăţică, a mea, şi cu ea să mă hrănesc./ Supremă-ngăduinţă, nemeritată favoare./ Netrebnic, umil,/ totuşi am fost lăsat să mă reînnoiesc,/ să mă reînnoiesc./ Iar acum,/ pielea trupului meu vechi/ cu sute de guri însetate soarbe/ fiecare strop de lumină/ şi se reînnoieşte...“
          Adăugate fiind ciclului tematic principal dintr-o altă vârstă, probabil, poemele frustrării din secţiunea finală a volumului lasă să se întrevadă sentimente mai înnegurate decât restul versurilor, contrastul de ton şi de mentalitate fiind frapant. „Iar am ajuns – scrie Chifu aici – în punctul acela unde nimic/ nu mai merge. Nimic/ nu se mai potriveşte cu nimic. Şi nimic/ nu mai e de făcut“, pentru a-şi denunţa, în Astăzi e vineri, pretinsa nimicnicie: „Singur,/ pierdut,/ neînsemnat, o scamă pe care nimeni/ nu o ia în seamă...“ E de presupus că acesta e marasmul negru pe care luminozitatea resurecţionară a spitalizării l-a anulat, însă nu putem încheia fără să recunoaştem că nihilismul grotescoid continuă să germineze undeva prin fundalul poeziei lui Gabriel Chifu, spleen-ul consumist parabolic din foarte bunul poem O vizită la mall indicând, şi el, o verosimilă cale de continuare. Care nu este, fireşte, singura...  

 

Ştefan Borbély

Înnoirea de sine (Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)