Ştefan Borbély şi melancolia competiţiei

Irina Petraş

          Echinoxistul Ştefan Borbély – îl numesc astfel fiindcă am descoperit în ultima vreme cât de valorantă, nu doar pentru mine, este această „marcă“: simpla apartenenţă la Echinox promite, deja, seriozitate, stil, echilibru – continuă seria cărţilor ivite din „jumătatea angajată“ a carierei sale literare, cum numeşte el singur profesiunea de cronicar literar cu lecturi la zi, sistematice, pe fază. Existenţa diafană (Bucureşti: Ideea Europeană, 2011, 380 de pagini) vine, astfel, după Cercul de graţie (2003) şi O carte pe săptămână (2007) şi comentează cărţi de toate calibrele cu autori din toate generaţiile (de la Paul Cornea, Petru Popescu, Nicolae Breban, Marin Mincu, Matei Călinescu, Ion Vianu, Dan Cristea, Marin Sorescu, Ion Pop, la Constantina Raveca Buleu, Mădălina Diaconu, Oleg Garaz, Andrei Simuţ, Adriana Teodorescu). Selecţia stă, desigur, sub semnul subiectivităţii istorice, cronicarul străduindu-se să satisfacă cât mai multe dintre valenţele contemporaneităţii, în funcţie de opţiunile proprii de lectură, dar şi de cerinţele redacţiei ori ale momentului. Totodată, fiecare text este încă o tentativă de supravieţuire prin lectură, de ignorare/depăşire a „mizeriei şi promiscuităţii prezentului“. Mai mult, Existenţa diafană este, aflăm din argument, şi „o formă indirectă de melancolie participativă. E multă nervozitate în literatura noastră recentă, dar e una revanşardă, retroactivizantă, aflată în luptă nu cu prezentul, ci cu trecutul. Pentru mulţi critici literari tineri, scriitorii consacraţi deja, cu vechi state de serviciu, sunt mai degrabă epifanii ale trecutului decât parteneri de dialog plauzibili într-o competiţie a actualităţii. Literatura română avansează paradoxal, privind peste umăr, la chemarea restitutivă a trecutului: povară prea mare pentru a fi liberi, dar suficient de greu de dus pentru a nu deveni iritabili, vigilenţi până la neurastenie, justiţiari şi violenţi“. Nicidecum „marginal“ „prin vocaţie şi prin temperament“ (cum se alintă), căci calitatea şi consistenţa scrisului său îl exclud din zona adevăratei, cenuşiei marginalităţi, doar parţial „eliberat de presiuni de conjunctură, de climatul unor coterii ultragiante sau de obligaţii“, căci fiinţă socială cu autoritate şi prins în proiecte de anvergură şi de înalte recunoaşteri „centrale“ (bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, cu stagii de pregătire în Marea Britanie, Statele Unite şi India; bursier Fulbright la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory, la University of North Carolina, Chapel Hill şi la Jawaharlal Nehru University din New Delhi), Ştefan Borbély are nu doar spirit critic, ci şi generozitate şi o elegant cultivată apartenenţă la breaslă. Adesea, titlurile comentariilor sale vorbesc singure, marcând din capul locului valoarea: Superba sinteză continuă... (Dan C. Mihăilescu), Patru mici bijuterii (Mihai Dragolea), Laudatio pentru Matei Călinescu, O regăsire fericită (Paul Aretzu). Privilegierea unor apropiaţi nu e însă niciodată goală, ci susţinută cu argumente şi nu lipsită de îndreptări critice.
          Interesant de observat totuşi că prejudecata marginalităţii sale se prelungeşte uneori în cronică şi propune perspective surprinzătoare. Aşa, de pildă, Cărtărescu, scriitor „genial“ (cum decretează fără reţineri Ştefan Borbély) şi cu răsunătoare faimă, i se pare posesor al unei „istorii personale molcome, neevenimenţiale, ale cărei recurenţe, compensate prin mărunte incidente biografice hipertrofiate oniric, sunt de găsit peste tot în Orbitor. Surmontarea prin imaginaţie a larvarului în care te-a aruncat destinul se impune, astfel, de la sine, autorul Orbitorului o şi face recurgând la scris ca la un mecanism de redimensionare ontologică...“ Sunt sigură că scrisul şi truda dedicată pe care o implică sunt pentru Ştefan Borbély evenimente de prim ordin, căci biografia unui scriitor de talent nu se cântăreşte în funcţie de mondenităţi şi spectacole mediatice, mai întotdeauna frivole şi efemere. Spectacularul nu poate asigura singur autoritatea, cum se vede, de pildă, din portretul schiţat lui Dan C. Mihăilescu, „cel mai bun şi cel mai avizat comentator literar de care dispune în momentul de faţă cultura română“: „Spectacularul, ca şi exactitatea inspiraţiei sunt principalele calităţi ale lui D. C. M., lor adăugându-li-se harul formulărilor memorabile, incandescenţa participaţiei şi – nu în ultimul rând – graţia suculentă a polemicii. De unde vin?: din talent, desigur, din capacitatea de a sublima cioranismul apocaliptic de substanţă într-o direcţie paradoxală, pozitiv-stenică, dar şi din ştiinţa foarte aplicată, foarte doctă de a înţelege metamorfozele culturii române actuale în evoluţia lor diacronică“.
          Diferenţa dintre conjunctură (cu iţele ei manipulate de tine şi de ceilalţi, într-un amestec de interese şi oportunisme) şi context (cu iţele lui complicate şi obiective) nu e, de altminteri, necunoscută excelentului critic clujean cu solide preocupări de mitologie, istoria religiilor, sociologie, psihoistorie. Ştie să facă deosebirea dintre valoarea estetică şi cea conjunctural-contextuală, iar plasa hermeneutic-reflexivă pe care o ţese are ochiuri dense, nuanţe atent cântărite şi bătaie lungă.
          Consecvent cu sine (şi chiar cu prejudecăţile sale, inevitabile în cazul unei staturi puternic personalizate), Ştefan Borbély apelează la o privire mereu adâncă şi creatoare, fiecare secvenţă înaintând cu deschideri tot mai largi ale compasului critic, pentru a înregistra trăsături identitare de profunzime, tendinţe definitorii. Iluziile literaturii române, deşi „o relectură rapidă, întrucâtva superficială“, e incitantă, căci „Literatura română – sugerează profesorul Eugen Negrici – a împrumutat de-a lungul timpului o serie de etichete hiperbolizante menite să escamoteze precaritatea de substanţă a identitarului naţional în ordinea istoriei, «salvarea prin cultură» devenind, la noi, un succedaneu comod al incapacităţii de a gestiona capcanele timpului empiric, în faţa provocării căruia s-a reacţionat de regulă spasmodic-idealizant şi victimar“. Mircea Muthu „a parcurs un traseu exegetic şi sintetic de pionierat, luptând, în primul rând, cu stereotipizarea peiorativă a termenului de «balcanism», de pe care zgura abuzivă a derizoriului a trebuit să fie înlăturată, pentru ca el să devină un concept descriptiv, operaţional. […] Depsihologizarea conceptului reprezenta, aşadar, o sarcină intelectuală majoră, echivalentă cu întreţinerea unei tradiţii de gândire potrivit căreia cultura română se cuvine a fi definită ca una a liminalităţii sincretice, aflată la întretăierea dintre dialectica de tip cartezian a Occidentului şi hieratismul devitalizant de tip bizantin“. Tot astfel, Viaţa unui om singur dezvăluie „paradoxul dramatic“ al lui Marino: „obsedat exclusivist de utopia salvării prin raţiune, a scăpat din vedere pluralitatea, mişcarea freatică de profunzime a culturii române, firescul cu care ea se exprima plural, ca alternativă estetică la grotescul atroce al comunismului“.
          Ardeleanul e prezent în fundalul fiecărui text, cu fine declaraţii de iubire pentru un loc: „Dumitru Chioaru este un demn continuator al Cercului literar de la Sibiu, prin care aş înţelege nu numai clasicismul suplu, referenţial din programul euphorionismului sau propensiunea către o lirică a fiorului religios, disciplinată prin rigoarea surdinizantă a formei, ci şi sentimentul apartenenţei subtile la spaţiul istoric şi multicultural al unei Transilvanii eterne, iubite prin intermediul oamenilor deosebiţi pe care ţinutul i-a produs de-a lungul timpului“, dar şi cu la fel de fine pledoarii în favoarea scriitorului implicat: „Cornel Ungureanu trudeşte, de ani buni, la definirea unei istorii integrale a literaturii române, a cărei sarcină primordială e depăşirea autosuficienţei teritoriale păguboase în care a fost percepută în mod canonic această literatură, ca şi cum toţi scriitorii noştri ar fi trăit în elevate turnuri de fildeş, complet impermeabili la zumzăitul socio-politic al vieţii din jurul lor, ca şi cum ei nu ar fi cunoscut partizanate politice şi opţiuni ideologice angajante, ca şi cum literatura română s-ar fi scris în afara influenţelor socio-politice şi filosofice resimţite din exterior“.
          Am recurs la citate ceva mai ample fiindcă, în cazul său, nu doar ce spune contează, ci şi felul elegant şi subtil în care o face.

 

Irina Petraş

Ştefan Borbély şi melancolia competiţiei (Ştefan Borbély, Existenţa diafană. Bucureşti: Ideea Europeană, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)