RILKE – RODIN, Amor intellectualis magistri

Ion Vianu
(în traducerea Irinei Petraş)


          Îmi propun să vă vorbesc despre relaţia a două mari spirite ale veacului trecut, Rainer Maria Rilke şi Auguste Rodin. Nu voi analiza această relaţie în întregul ei. Voi stărui mai ales asupra primelor lor întâlniri, din anii 1902-1903, căci ele ilustrează, cred eu, un mod special de a trăi, tipic uman, pe care îl numesc Amor intellectualis magistri, Amorul intelectual faţă de maestru.


I.

          În 28 august 1902, Rilke soseşte la Paris. Interveniseră, de curând, câteva schimbări în viaţa sa: cu un an în urmă, se căsătorise cu sculptoriţa Clara Westhoff. În 28 decembrie 1901, li se născuse o fetiţă, Ruth.
          Ce-l putuse, oare, împinge pe tânărul soţ şi tată să abandoneze cuibul familial pentru a veni să se instaleze în metropolă? – E necesar să reamintim aici câteva repere esenţiale din viaţa tânărului poet pe cale de a deveni un mare maestru.
          În vara lui 1900, despărţindu-se de Lou Andreas Salomé, cu care întreţinuse o legătură bogată şi formatoare, s-a alăturat comunităţii artistice din burgul Worpswede, nu departe de Bremen, introdus fiind de Heinrich Vogeler, pictor pe care îl cunoscuse în timpul călătoriei la Florenţa din aprilie 1898. Worpswede, reunind pictori care dădeau o înfăţişare complexă expresionismului incipient, îi permitea lui Rilke să descopere secretele artelor plastice, nu doar ale picturii, ci şi ale sculpturii, Clara Westhoff, tânăra cu care avea să se căsătorească nu peste mult timp, fiind şi ea membră a grupului. Clara era foarte apropiată de o altă artistă – pictoriţă – prezentă în grup: Paula Becker, care avea să lase în urmă opera cea mai interesantă a grupării de la Worpswede.
          Rilke era atras deopotrivă de cele două femei, Clara şi Paula întreţinând, la rândul lor, o relaţie ambiguă, câteodată furtunoasă. Când le evocă, în chiar ziua sosirii sale, Rainer Maria le numeşte „tinerele în alb“, una, „pictoriţa blondă“, cealaltă, „sculptoriţa brună“.1 Poetul e atras de amândouă, însă Paula e pe cale de a se mărita cu Otto Modersohn, figură dominantă a grupului de artişti. Urmează plimbări nocturne, care îi procură lui Rainer Maria prilejul de a-şi exersa farmecul. Într-o bună zi, Rilke evadează pentru a încerca să reia legătura cu Lou, dar revine la Worpswede după câteva săptămâni. Paula nu încetase să schimbe cu Rilke scrisori afectuoase, ceea ce n-o împiedică să se mărite cu Otto. Rilke îi dedică un poem: Brautsegen („Binecuvântare celei măritate“). Câteva luni mai târziu, Rainer şi Clara îşi anunţă căsătoria, nu fără îndoieli asupra hotărârii luate.
          Rilke era de ani întregi în căutarea unui mijloc de a-şi câştiga traiul. Era obligat să accepte ajutorul tatălui său, căci onorariile de pe urma scrisului erau firave. Cochetase o vreme cu ideea unei cariere de autor dramatic, dar cele câteva încercări în această direcţie se dovediră neconcludente. Putea visa şi la scrierea unor monografii de artă; o şi făcuse, de altminteri, compunând o lucrare asupra şcolii de la Worpswede. Clara îi vorbise despre şederea ei la Paris – care precedase întâlnirea lor –, unde îl cunoscuse pe Auguste Rodin şi îi primise sfaturile. Sculptorul atinsese culmile gloriei. Rilke, deşi nu vizitase niciodată Parisul, ştia câte ceva despre opera marelui maestru. Plănui scrierea unei monografii Rodin pentru publicul german. Dar asta presupunea o şedere la Paris pentru a-l cunoaşte pe Rodin şi a se lăsa pătruns, la faţa locului, de opera sa.
          Pe de altă parte, Rilke era sfâşiat între nevoia de a iubi şi a se face iubit şi aceea de a se dedica în întregime şi deplin artei sale. Relaţia cu Clara era pe cale de a se rupe (Clara va merge totuşi să-l vadă la începutul lui octombrie, dar vor locui separat). Rilke îşi dorea, nu fără a suferi din pricina asta, singurătatea. Era, ca de atâtea ori, melancolic. Din pricina acestei umori, va vedea marele oraş sub înfăţişarea cea mai sumbră şi mai morbidă, până-ntr-atât e adevărat că peisajele nu sunt decât reflectări ale stării noastre de spirit. În corespondenţa poetului – şi, mai târziu, în primele pagini ale Însemnărilor lui Malte Laurids Brigge – se observă această perspectivă întunecată asupra Oraşului-lumină.

          Parisul e dur, îi scrie lui Heinrich Vogeler, după ce petrece acolo trei săptămâni. O galeră! Nici nu pot să-ţi spun în ce măsură totul, aici, îmi repugnă, nici cu ce sentiment de respingere mă mişc.2

          Şi, într-un registru mai poetic, în Malte:

          Aşa, deci aici vin oamenii să trăiască, aş socoti mai degrabă că mor aici. Am plecat în oraş. Am văzut: spitale. Am văzut un om care se clătina şi s-a prăbuşit. Oamenii s-au adunat în jurul lui, asta m-a scutit să văd restul. Am văzut o femeie însărcinată. Se târa cu greu de-a lungul unui perete înalt şi cald, pe care-l pipăia din când în când parcă pentru a se încredinţa că mai era acolo…

          Sau cu o sensibilitate încă şi mai acută:

          Iată, nu mă pot împiedica să dorm cu fereastra deschisă. Tramvaiele se năpustesc în odaia mea. Automobilele trec peste mine. Se trânteşte o uşă. Undeva, un geam cade zornăind, aud cum râd cioburile mari şi cum chicotesc ţăndările mici. Apoi, deodată, un zgomot surd, mai înfundat, din cealaltă parte, din interiorul casei. Cineva urcă scările. Se apropie, se apropie neîncetat. E aici, de mult e aici, trece mai departe. Şi din nou strada. O fată ţipă: „Ah! tais-toi, je ne veux plus“. Tramvaiul aleargă foarte iritat încoace, trece mai departe pe deasupra, peste totul. Cine strigă. Oamenii aleargă, se depăşesc unii pe alţii. Latră un câine. Ce uşurare: un câine. Spre ziuă cântă chiar şi un cocoş. E o binefacere fără margini. Apoi, dintr-odată, adorm.3

          Ajuns la Paris în 28 august, Rilke îl caută pe Rodin încă la începutul lui septembrie, în atelierul de pe strada Universităţii.4 Maestrul îl ascultă continuând să modeleze ghipsul. Tânărul poet îi expune intenţia de a scrie o monografie despre el. A doua zi, se revăd la locuinţa lui Rodin din Meudon. Ia masa cu familia Rodin, dar nu înainte de a vizita marele atelier al sculptorului; e copleşit. Grădina e şi ea plină de statui. Rilke are sentimentul pătrunderii într-o altă lume. Nu e doar universul încântător al unei creaţii supraabundente, o „armată de statui“, ci şi o lume a trudei. „Ateliere de zidar, de olar, de ebenist concurau în marele design al artistului şi al lucrărilor sale, în timp ce intrarea în pavilion strălucea sub izbucnirea sculpturilor profilate în spatele sclipitoarelor uşi de sticlă precum magnifice făpturi submarine într-un acvariu“, zice Freedman.5
          Impresia resimţită de Rilke încă de la primele sale vizite nu poate fi mai bine redată decât o face această scrisoare pe care i-o adresează câteva zile mai târziu, în 11 septembrie, chiar din Paris: prilejul – câteva versuri scrise în franceză (o franceză încă stângace, la fel ca în scrisoarea care urmează):

... de ce vă scriu versurile acestea? Nu fiindcă îndrăznesc să cred că sunt bune; dorinţa de a mă apropia de dumneavoastră îmi conduce mâna. Sunteţi singurul om din lume care, plin de echilibru şi de forţă, se înalţă în armonie cu opera sa. Iar opera aceasta, atât de mare, de curată, a devenit pentru mine un eveniment despre care nu pot vorbi decât cu o voce tremurând de teamă şi omagiu; este şi ea, asemeni vouă, un exemplu oferit vieţii mele, artei mele şi miezului celui mai pur al sufletului meu.
          Nu doar pentru a scrie un studiu am venit la dumneavoastră, ci şi pentru a vă întreba: cum trebuie să trăiesc? Şi mi-aţi răspuns: lucrând, iar eu înţeleg prea bine. Simt că a munci înseamnă viaţă fără de moarte. Sunt plin de recunoştinţă şi de bucurie. Căci, din fragedă tinereţe, doar asta îmi doream. Şi am încercat s-o fac. Dar munca mea,
pentru că o iubeam într-atât de tare, a devenit de-a lungul anilor un lucru solemn, o sărbătoare, dependentă de inspiraţii rare; şi se scurgeau săptămâni întregi în care nu făceam decât să aştept cu tristeţi infinite ora creatoare. Era o viaţă plină de abisuri. Am evitat cu teamă orice mijloc artificial de a chema inspiraţia, am început să mă abţin de la vin (ceea ce făceam deja de mai mulţi ani), am încercat să-mi apropii viaţa de natura însăşi... Dar, deşi era raţional, desigur, n-am avut curajul să ating inspiraţia îndepărtată muncind. Acum ştiu că e singura cale de urmat. – Mi-aţi dăruit marea renaştere a vieţii şi a speranţei. E la mijloc şi situaţia soţiei mele; anul trecut, am avut probleme financiare destul de grave, iar ele încă nu s-au rezolvat: însă cred acum că munca asiduă poate dezarma necazurile sărăciei. Soţia mea va trebui să-şi părăsească pruncul, şi ea se gândeşte la asta, mai liniştită şi mai dreaptă acum, de când i-am scris ce mi-aţi spus: „muncă şi răbdare“.
          Sunt foarte fericit că va fi alături de dumneavoastră, de marea voastră operă. În preajma voastră, nimeni nu se poate pierde...
          Vreau să încerc să-mi câştig în vreun fel existenţa aici, la Paris – am nevoie de puţin pentru a trăi. Dacă ar fi cu putinţă, aş rămâne. Şi ar fi o mare fericire pentru mine. Pe de altă parte, dacă nu voi reuşi, vă voi ruga s-o ajutaţi pe soţia mea, aşa cum m-aţi ajutat pe mine cu opera, cu vorbele, cu toate forţele eterne cărora le sunteţi Maestru.
          Ieri, în liniştea grădinii dumneavoastră, m-am regăsit pe mine însumi. Acum zgomotul imensului oraş s-a îndepărtat, iar în jurul sufletului meu stăruie o linişte profundă în care se înalţă cuvintele voastre ca nişte statui.


Pe sâmbătă, maestre.
Cu dreaptă şi sinceră admiraţie, al vostru,
Rainer Maria Rilke.
6

Tonul acestui text ar putea părea un pic pompos, iar poetul, chiar suspectat de linguşire. Oricum, neliniştea în privinţa viitorului, să-i zicem mai bine: îngrijorarea profundă a supravieţuirii, răzbate în maniera cea mai evidentă. Dar există în această scrisoare accente inimitabile care corespund unor nevoi de alt ordin şi pe care nu le putem trece cu vederea. Mai întâi, mărturiseşte că învăţătura pe care o caută nu priveşte doar creaţia artistică, ci şi TRĂITUL. Iar Truda, care trebuie să fie permanentă şi exclusivă, îndârjită, rezolvă o problemă existenţială: căci a munci înseamnă „a trăi fără a muri“. Munca nu doar lasă o urmă, ea înlocuieşte zborul în gol al Timpului, plenitudinea sa se opune morţii. Învăţăcelul care acceptă să fie descoperă, prin îndemnul la muncă, un lucru esenţial pentru oricare creator: virtutea cotidianităţii, caracterul său oarecum sacru. Şi, afirmând că „în preajma voastră, nimeni nu se poate pierde“, îşi recunoaşte în Rodin călăuza. Apoi, angoasa legată de Paris, acest mare oraş căruia îi trăieşte zgomotul ca pe un supliciu, e în perfect contrast cu grădina din Meudon, cu statuile sale. În fine, Rilke încearcă să-şi apropie viaţa de natură. Ne şi spune ce înţelege prin asta: să nu apeleze la paradisuri artificiale precum „vinul“.
          Că admiraţia pentru maestru nu e fructul linguşirii şi cu atât mai puţin al unui entuziasm trecător se poate vedea în scrisoarea către Lou, la un an după întâlnirea cu Rodin:

… casa nu era nimic pentru el… nu constituia o îngrijorare, nici o povară pentru singurătatea sau pentru concentrarea lui. În adâncul său, purta întunericul, refugiul şi calmul unei case deasupra căreia devenise el însuşi cer, iar de jur împrejur pădure, spaţii vaste şi fluviul larg neîncetând să curgă! Oh, cât de solitar e acest bătrân care, scufundat în sine, se înalţă plin de sevă ca un bătrân arbore în toamnă! A devenit profund; a săpat profunzimi pentru inima sa ale cărei bătăi vin de foarte departe, ca din miezul unui masiv muntos. Gândurile se rotesc în jurul său, îl umplu cu gravitate şi blândeţe, nu se pierd la suprafaţă. S-a rodat, s-a întărit contra lucrurilor fără importanţă şi se înalţă ca o scoarţă veche printre oameni… se deschide deodată şi e larg deschis atunci când se află cu lucrurile ori când animalele şi oamenii îl ating în tăcere, cum atingi lucrurile. Acolo, e învăţăcel, începător, spectator şi imitator de frumuseţi care, aiurea, s-au risipit mereu printre cei indiferenţi ori discreţi. Acolo, e fiinţa atentă căreia nimic nu-i scapă, cel care iubeşte, care primeşte întotdeauna, fiinţa răbdătoare care nu-şi măsoară timpul şi nu visează să-şi dorească ceea ce e atât de la îndemâna sa.7

Se observă imediat că ceea ce răzbate din aceste mesaje nu e o imagine paternă, şi cu atât mai puţin descoperirea unui Zeu. E vorba despre o prezenţă umană, dar nu-i nici devoţiunea comună a unui discipol faţă de maestru. Nu e nici imaginea unei călăuze spirituale. Ceea ce vede poetul în sculptor e un model pentru creaţie, dar, în plus şi mai ales, o instanţă morală. E deja aici poetul din Sonete către Orfeu, cel care n-avea să răsară decât douăzeci de ani mai târziu.

          Să ne îngăduim o digresiune. E vorba despre o istorioară hasidică povestită de Martin Buber, de Elie Wiesel, dar şi, într-o versiune mai rotundă, de Chaim Bloch8: „Rabinul Leib [...] avea obiceiul să spună: nu m-am dus la Rabinul de la Meseritz pentru a asculta interpretările sale la Torah, ci mai degrabă pentru a observa cum îşi leagă papucii şi cum se descalţă de ei. Căci la ce-ar servi interpretările Torei? În faptele sale, în cuvintele sale, în comportament şi în loialitatea faţă de Dumnezeu trebuie omul să fie manifestarea Torei“. Asemenea lui Rabbi Leib, Rilke se duce la Rodin pentru a primi o lecţie de artă, dar mai ales de viaţă. De aceea insistă asupra principiului lui Rodin „muncă, numai muncă, nimic altceva decât muncă“. Veşnic hărţuit între impulsul creator şi cel de a se face iubit, doreşte o consolidare a elanului său creator. Iar descoperirea marii vigori a lui Rodin, a ancorării sale în operă i se pare o cale de salvare. Fireşte, n-a reuşit niciodată o delimitare la fel de netă ca aceea a sculptorului, dar nu e nicio îndoială că lecţia primită în acel an 1902 l-a ajutat să înainteze spre maturitatea sa de om. Un mare om a întâlnit Rilke şi a extras de aici toate beneficiile.

          Rilke se afla mereu în căutare de „mari oameni“. Însoţit de Lou, l-a vizitat, în două rânduri, pe Lev Tolstoi. Nu insistăm asupra acestui capitol din viaţa poetului; e suficient să spunem că aceste întâlniri au fost mai mult decât o dezamăgire: un eşec. Prima dată, Tolstoi s-a interesat mai ales de iranologul Andreas, soţul lui Lou, acesta putându-i furniza date pe care le căuta în legătură cu Persia. A doua oară, tot la Iasnaia Poliana, abia de i-a primit, cu greu. Întâlnirea cu Rodin ţinea de acelaşi demers: căutarea Marelui Om. Desigur, prin operă, dar şi, în primul rând, prin om. Acest şoc se traduce prin frecventarea fermecată a grădinii cu statui a atelierului de la Meudon. Ar fi trebuit, de asemenea, să treacă prin cuvinte memorabile. A existat într-adevăr unul cel puţin: datoria trudei („Să munceşti, iar să munceşti, să munceşti mereu“, îi repetase maestrul), un imperativ pe care nicio înclinare genială nu-l poate înlocui. Dar nu doar prin operă, ci şi prin contactul viu cu puternica personalitate a artistului.
          Se poate spune că Rilke nu doar a căutat la Paris Marele Om, ci, spre deosebire de experienţa trăită cu Tolstoi, l-a şi găsit: în imaginea pe care i-o oferă Auguste Rodin.
          Parisul însuşi îi pare, după întâlnirea cu Rodin, mai puţin monstruos, mai puţin primejdios.

          În această stare de urgenţă interioară scrie Rilke, în chiar aceeaşi toamnă, în ceva mai mult de o lună, cartea despre Rodin. A apărut ca număr X al colecţiei „Die Kunst“ [Arta], în 1903. După cerinţele genului, în centrul studiului se află arta, iar nu artistul. Totuşi, interesul lui Rilke pentru omul Rodin răzbate din nou. Portretul omului nu se conturează nicidecum din realitate, ci din crearea, pornind de la real, a unei întâlniri autentice şi puternice, a unui arhetip. Rodin e Marele Om încarnat, fantasmă făcând de-acum parte din lumea reală, din lumea umanilor. Ca şi cum ar fi fost vorba de un vis care se năştea deja curgând în forma verbală.

E un om bătrân. Viaţa sa e dintre cele care nu pot fi povestite. A început şi continuă, continuă până la o vârstă înaintată, iar noi avem senzaţia că se împlineşte deja de secole. Nu putem şti. Fără îndoială, a fost şi o copilărie, oarecare, trăită în sărăcie, o copilărie obscură, amestec de nelinişte şi nesiguranţă. Şi poate că această copilărie mai este încă, fiindcă, o spune undeva Sfântul Augustin, unde aţi vrea să se fi dus? Poate că viaţa conţine toate orele trecute, orele de speranţă şi de abandon, orele de îndoială şi lungile ore de restrişte, e o viaţă care n-a pierdut nimic şi nici n-a uitat, o viaţă care s-a acumulat curgând. Poate, dar noi n-o ştim. Însă e nevoie de o asemenea viaţă pentru a produce abundenţa şi profuziunea unei astfel de activităţi; doar o viaţă în care totul există în acelaşi timp, în veghe şi permanenţă, poate rămâne tânără şi puternică, înălţându-se neîncetat, din nou, până la marile opere.

Viziune a unui „Mare Om“, desigur, dar şi proiecţie a celui care îl imaginează. Apropiindu-se de Rodin a descoperit, oare, Rilke că prezentul concentrează în sine trecutul, că prezentul omului bătrân e suma tuturor experienţelor sale, inclusiv a celor ale copilului care a fost cândva? Există în pasajul pe care tocmai l-am citat imaginea lacului în care se varsă izvorul trăitului („o viaţă care s-a acumulat curgând“). Ceea ce caută poetul lângă Marele Om nu sunt tehnicile (căci practică arte diferite). El caută un exemplu de viaţă pe care o reconstituie din purtări, din cadrul material, din decorul care-l înconjoară pe sculptor, de el însuşi construit. Fără îndoială, nu e vorba aici de o reprezentare obiectivă. Există o parte de imaginar, de teorie în portretul lui Rodin făcut de Rilke. Această parte e puternic influenţată de inconştient, de unde şi asemănarea Marelui Om cu arhetipul.


II.

          Aş putea înmulţi citatele. Ar rezulta o reconstrucţie încă şi mai nuanţată a sculptorului Rodin văzut de poetul Rilke. Dar ceva se observă deja: poetul e îndrăgostit de Rodin. Tonul celor spuse e exaltat într-o manieră care nu poate înşela. Nu e vorba de „Afrodita vulgară“ definită de Platon în Banchetul. Nu e nici dragoste filială ceea ce simte tânărul. Căci ceea ce construieşte în Rodin nu seamănă deloc cu un tată ideal. Iubirea lui Rilke este o iubire intelectuală.
          Expresia Amor intellectualis a fost creată de Spinoza. E vorba despre o iubire reciprocă între Om şi Dumnezeu. Filosoful secolului 17 vorbeşte despre Amor Dei intellectualis, „iubirea intelectuală de Dumnezeu“, în Etica, unul dintre textele cele mai celebre ale filosofiei.
          În partea a patra a acestei lucrări, tratând despre „servitutea umană“, Spinoza abordează subiectul. Reluând aici raţionamentul filosofului, voi da greutate expozeului meu. Textul spune că „virtutea absolută a omului e de a înţelege. Or, lucrul cel mai înalt pe care spiritul îl poate înţelege este Dumnezeu… Deci, suprema virtute a spiritului este de a-l cunoaşte ori de a-l înţelege pe Dumnezeu“.9 Pentru Spinoza, Dumnezeu este identic cu Natura. Să-l cunoşti pe Dumnezeu înseamnă „să cunoşti şi să înţelegi“ Natura, să pătrunzi cât mai adânc cu putinţă în creaţia şi intenţiile lui Deus sive Natura. Iubirea intelectuală de Dumnezeu e izvorul suprem al cunoaşterii.
          Pornind de la expresia Amor Dei intellectualis s-a format expresia Amor intellectualis magistri. În romanul autobiografic pe care l-am publicat de curând, am reprodus o scrisoare a unui discipol pasionat, Ion Frunzetti10, adresată maestrului său în umanioare Tudor Vianu.11 Sentimentul pe care discipolul îl dedică maestrului său e numit aici „Amor intellectualis magistri“. Este o expresie evident creată pornind de la „Amor intellectualis Dei“. Substituirea pare să fi avut motivaţia următoare: neputând să-l atingă prin iubire pe Dumnezeu, discipolul îl înlocuieşte cu o persoană mai apropiată, Maestrul. Să pătrunzi în spiritul maestrului, să-i absorbi cunoştinţele, să te pătrunzi de metoda sa constituie un demers care se lasă comparat cu iubirea intelectuală de Dumnezeu.
          Magistrul, în sensul său deplin, poate fi considerat ca o ipostază a marelui om, încarnare a sacrului, aşa cum fusese rabinul de la Meseritz pentru Rabbi Leib.


III.

          Relaţia dintre doi oameni suportă uzura timpului. În 1905, Rilke devine secretarul lui Rodin. Se ceartă, se împacă. În 1908, Rilke îi arată lui Rodin l’Hôtel de Biron, care devine atelierul sculptorului şi, mai târziu, Muzeul Rodin. Dar vraja se destramă. În 1913, survine ruptura definitivă. Cu toate astea, experienţa estetică, morală şi pur umană a întâlnirii lor îl marchează pe Rilke pentru totdeauna. Când află de moartea sculptorului (17 noiembrie 1917), îşi mărturiseşte ataşamentul faţă de amintirea maestrului.12
          Nu ne-am propus să judecăm influenţa lui Rodin asupra operei lui Rilke. Ne-am mulţumit să constatăm că modelul său moral, pasiunea pentru operă, pe scurt: exemplul uman al artistului Rodin s-au impus ca etapă indispensabilă în procesul individuaţiei poetului.
          În vremea în care Rilke îl cunoştea pe Rodin şi era entuziasmat, la începutul lui 1903, un tânăr, elev-ofiţer (ca Rilke odinioară), Franz Xaver Kappus, îi scria lui Rainer Maria Rilke pentru a-i cere părerea în legătură cu versurile la care lucra. A fost începutul unei corespondenţe care avea să dureze până în 1908. E vorba de Scrisori către un tânăr poet:

Întrebaţi dacă versurile sunt bune, îi scrie Rilke lui Kappus. Mă întrebaţi pe mine. Înainte aţi întrebat pe alţii. Le trimiteţi unor reviste. Le comparaţi cu alte poezii şi vă neliniştiţi când anumite redacţii vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-aţi permis a vă da sfaturi) vă rog să renunţaţi la toate astea. Nu faceţi decât să iscodiţi lumea din afară, şi asta mai cu seamă acum n-aţi avea voie să faceţi! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni! Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă îndeamnă să scrieţi; cercetaţi dacă această cauză îşi întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoaşteţi, faţă de dumneavoastră înşivă, de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi. Mai cu seamă asta: întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: trebuie să scriu? Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această întrebare serioasă cu un simplu şi răspicat „trebuie“, atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate; viaţa trebuie să devină, până în miezul orei celei mai indiferente şi minore, semn şi mărturie a acestei dorinţe vii. Atunci vă apropiaţi de natură. Atunci încercaţi ca, prin om, să spuneţi ce vedeţi şi ce trăiţi şi ce iubiţi şi ce pierdeţi.13

Iată-l, aşadar, pe Rilke, un tânăr de 28 de ani, care pândea fiecare gest, fiecare gând al lui Rodin, metamorfozându-se el însuşi în Magister. Sfaturile pe care i le dă nu sunt în primul rând de ordin estetic sau literar. Mesajul său invită la o anume atitudine interioară, la o formă de a se asculta pe sine şi la atenţie concentrată (de altminteri, trăsături atât de proprii atitudinii rilkeene vizavi de existenţă). Cel căruia i s-a făcut darul generos al exemplului, al căii, are prilejul de a face acelaşi lucru pentru un altul. Caracterul sacru al cotidianului rezonează perfect cu etica muncii. Căci, lucrând „mereu“, artistul atestă valoarea Timpului, îl sacralizează.
          Marea dilemă a lui Rilke a fost aceea de a împăca enorma sa nevoie de a se face iubit cu singurătatea indispensabilă pentru a crea. Or, adagiul lui Rodin, „să munceşti, să munceşti mereu, doar să munceşti“, încuraja solitudinea sa creatoare.
          E întrebarea întregii sale vieţi, a omului şi a poetului: poţi, oare, duce deodată o viaţă pur şi simplu omenească şi o viaţă de poet? La capătul vieţii şi pe culmile artei sale poetice, nu mai crede acest lucru:

Ein Gott vermags. Wie aber, sag mir, soll / ein Mann ihm folgen durch die schmale Leier? / Sein Sinn ist Zwiespalt. An der Kreuzung zweier / Herzwege steht kein Tempel für Apoll.
Tot poate zeul. Dar am întrebat / cum te strecori prin corzi de liră / tu, cuget dezbinat? Răscruci se-nşiră / şi-n inimi, temple, zeul n-a durat.14

Această „Zwiespalt“, această răscruce a drumurilor inimii nu îngăduie cultul lui Apollon, adică drumul poeziei. Căci:

Gesang, wie du ihn lehrst, ist nicht Begehr, / nicht Werbung um ein endlich noch Erreichtes;  / Gesang ist Dasein. Für den Gott ein Leichtes.  / Wann aber sind wir? Und wann wendet er / an unser Sein die Erde und die Sterne? / Dies ists nicht, Jüngling, Dass du liebst, wenn auch / die Stimme dann den Mund dir aufstößt, – lerne / vergessen, dass du aufsangst. Das verrinnt. / In Wahrheit singen, ist ein andrer Hauch. / Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind.
Un cântec învăţat nu-i râvnă dreaptă / nici dibuiri, nici sârg greu răsplătit; / fiinţa noastră-i cântecul rostit / ce lesne-i pentru zei. Dar când îndreaptă // pământ şi stele zeii către noi? / Iubirea, tinere, nu e fiinţă / chiar vorbe de rosteşti cu glas şuvoi. // Învaţă cântecul să-l uiţi de nefiinţă. / Alt suflu-i cântul; iar în jur, părere, / nimic… Zeiescul suflu; adiere.15

Rodin a fost pentru Rilke acel „Zeu“ care putea fi în lume, mai ales în lumea dorinţei, a vieţii şi a sexualităţii, şi, în acelaşi timp, în lumea creaţiei artistice. De aceea îl venera ca pe egalul unui Zeu. Şi tot de aceea legătura lor a slăbit când şi-a dat seama că el, Rilke, era plămădit dintr-o altă materie, mai umană. Şi că, prin urmare, soarta lui, sacrificiul care făcea din el un poet era singurătatea. Însă, neîncetat, el recădea. Căci singurătatea îi era, omeneşte vorbind, dureroasă, penibilă. Se îndrăgostea iarăşi şi iarăşi. Iar vocaţia sa lirică îl rechema spre solitudine.
          Acesta a fost destinul contradictoriu al lui Rilke.

          Fiinţa umană întreprinde multe demersuri pentru a se vindeca. Vederea la lucru a unui „mare om“ este unul dintre mijloacele terapeutice. Toată viaţa, Rilke a ezitat între vocaţia sa creatoare, care cerea imperios singurătatea, şi nevoia obsesivă de iubire. N-a găsit, precum Rodin, un echilibru între viaţa cotidiană şi creaţie. Încă prin 1920-1921, el scria, de la château de Berg, de lângă Zürich, într-o ciornă de scrisoare către femeia pe care a iubit-o la sfârşitul vieţii sale, Blandine Klossovski, „Merline“:

Nu mă pot nici deghiza, nici schimba. Întocmai ca în copilărie dinaintea dragostei imperioase a tatălui meu, îngenunchez acum în lume şi îi implor pe cei care mă iubesc să mă cruţe. Da, să mă cruţe. Să nu-şi măsoare după mine fericirea, ci să mă ajute să dezvolt înăuntru-mi acea profundă fericire solitară fără ale cărei mari dovezi ei nu m-ar fi iubit până la urmă.
n


 1. Ralph Freedman, Rilke, La vie d’un poète, traducere de Pierre Furlan, Paris–Arles: Solin – Actes Sud, 1998, p. 181.
 2.  Ibid., p. 235.
 3.  Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, traducere de Ligia Stăniloae, Bucureşti: Ed. Univers, 1982, p. 1-2.
 4. Freedman, p. 357.
 5. Ibid. p. 240.
 6. R.M. Rilke, Lettres à Rodin, Paris, Emile-Paul frères, 1931, p. 16-19.
 7. Scrisoare din  8 august 1903, in Lettres à un jeune poète et autres lettres, Paris: Flammarion, 2011, p. 111-112.
 8. Citat in Louis I. Newmann, Hassidic Anthology, New York: Schocken, 1963, p. 29.
 9. Spinoza, Œuvres complètes, text tradus, prezentat şi adnotat de Roland Caillois, Madeleine Francès şi Robert Misrahi, Paris: Gallimard, 1955, p. 511.
 10. Ion Frunzetti (1918-1985), istoric de artă, poet.
 11. Scrisoarea lui Ion Frunzetti către Tudor Vianu, in Ion Vianu, Amor intellectualis, Iaşi: Ed. Polirom, 2010, p. 133.
 12. Freedman, p. 589.
 13. Rilke, Scrisori către un tânăr poet, traducere de Ioan Alexandru, Timişoara: Ed. Facla, 1977.
 14. Al treilea sonet către Orfeu, traducere de N. Argintescu-Amza, in Rilke, Versuri, Bucureşti: Ed. pentru Literatură Universală, 1966.
 15. Ibid.

 

 

Ion Vianu (în traducerea Irinei Petraş)

RILKE – RODIN, Amor intellectualis magistri

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)