În tonuri clare:  Ana Blandiana

Ion Pop


          Despre Ana Blandiana nu mi-e deloc uşor să scriu într-un constrângător chenar tipărit, fie şi doar pentru o mărturisire festiv-omagială. O mie de amintiri din tinereţea noastră clujeană mă leagă de minunata pereche de prieteni nepereche pe care n-o pot vedea şi evoca decât într-o ideală comuniune: Ana Blandiana şi Romulus Rusan, două dintre cele mai luminoase repere omeneşti de care am avut, ani de-a rândul, norocul să fiu aproape. Şi am rămas aşa, până în ziua de azi. 
          N-am avut, nici unul, nici alţii, o viaţă boemă. Lumea literară, câtă era, nu ne atrăgea prin înfăţişările ei frivole, de suprafaţă, iar participarea noastră, dincolo de reuniuni de cenaclu ori de alte întâlniri ocazionale, avea gradul ei de rezervă şi de discreţie. Adevăratele noastre întâlniri erau cele din spaţii mai restrânse şi mai calme, între pereţi cu rafturi de cărţi, unde puteam comunica mai liber, fără rumori de grup şi obligaţia de a fi talentaţi povestind  anecdote. Printre puţinele fotografii pe care le avem împreună din acei ani, doar una aminteşte de prezenţa noastră la o manifestare mai de amploare – participarea din 1965 la un colocviu al tinerilor scriitori de la Sinaia, ce ni se păruse atunci foarte încurajator: începuseră să se destindă nişte „şuruburi“... Eram svelţi şi subţiri ca nişte liceeni, sub o lumină pe care alb-negrul pozei n-o poate ascunde. Altele aduc aminte de o cafea băută la cutare restaurant ceva mai devreme, prin 1964, sau ne întorc spre romantica „subpământă“ de pe strada Horea, din anii primi ai Echinox-ului. Compar figurile de atunci cu oglindirile de acum, şi inevitabilele deplasări de linii de pe feţele noastre nu-mi par deloc a corespunde cu vreo simetrică mutare de reliefuri lăuntrice. Fiindcă, ori de câte ori ne reîntâlnim, de o bună bucată de vreme peste distanţele dintre Cluj şi Bucureşti, ne regăsim cu aceeaşi bucurie simplă şi firească, în niciun fel deteriorată de vreme şi de vremuri. Blandiana, care a avut de zeci de ori mai multe ocazii decât mine să iasă în public, şi încă pe reliefuri dintre cele mai înalte, nu şi-a schimbat, prin asta, felul de a fi. Situaţia e alta doar când intră în lumea poeziei, rostită întotdeauna cu o înfiorare aparte, când păşeşte, aşadar, pe un tărâm ştiut ca fiind ieşit din comunul orei, al distilărilor de idei şi de muzici. Sau când,  angajându-se pentru o cauză, lasă patosul implicării profunde să se exprime nestânjenit.
          Amintind aceste lucruri, vreau să spun că Ana Blandiana este un om şi un poet prin excelenţă al gravităţii trăirii, care-ţi dă întotdeauna sentimentul că nu poţi să te joci cu cuvintele, că spusa poetică obligă la răspunderi aparte. Am simţit de la început în scrisul său această seriozitate a gândului, trăită cu un fel de orgoliu de a se afla în posesia unor adevăruri intime care merită şi se cer comunicate. Cu o voinţă de a face ordine în propriul spirit, de a înfăţişa lumii o geometrie demnă – şi demnă de respect. Cu o francheţe adesea tăioasă, neconcesivă faţă de alterările momentului, care se cerea afirmată în sfârşit după atâtea disimulări şi autocenzurări, după ce debutanta din anii unei adolescenţe reminiscente trebuise, din raţiuni de apărare a unei fiinţe chiar biografic vulnerabile, să preia, ca mai toţi confraţii de generaţie, câteva dintre clişeele orei, dintre „temele date“, cărora făcea eforturi să le dea cât de cât o culoare mai individuală. Exemplul lui Nicolae Labiş, reper pentru mulţi la sfârşitul anilor ’50 şi imediat după aceea, a putut fi un element catalitic, căci în ştiuta „luptă cu inerţia“, sintagmă cu destule ambiguităţi, se putea regăsi o mare parte a generaţiei acelui timp. Când se întreba, cu un patos poate naiv, „epoleţii generaţiei mele / cine ar putea să îi jignească?“, tânăra poetă se folosea de genericul vârstei ca de un scut sub care germina o sensibilitate personală ce se putea lesne identifica idealului comun de afirmare a unor adevăruri despre om  şi lume ţinute prea multă vreme sub obroc. „Pluralul“ persoanei întâi, din titlul primului său volum, aşa şi trebuie citit, căci trecerea la singularul „călcâiului vulnerabil“ de pe coperta cărţii următoare marca deja asumarea pe cont propriu a unor responsabilităţi care nu erau totuşi doar ale subiectului contemplator de la margini de lume.
          M-a cucerit această frumoasă, tensionată carte tocmai pentru o anumită fermitate a implicării în procesul extrem de dificil încă al limpezirii prin lucide decizii a poziţiei omului într-o lume răvăşită de trecutul dramatic şi tragic apropiat, dar plină încă de ceţuri şi de incertitudini, cum avea să rămână toată epoca comunistă. A dori atunci „tonuri clare“ şi a o spune răspicat şi casant îmi părea un admirabil act de curaj, cu atât mai mult cu cât, aşa cum au observat primii cititori ai cărţii, ascultam o voce de rezonanţe tragic-mântuitoare, de o gravitate ce nu s-a prea auzit în poezia noastră mai veche şi mai nouă. Era o aşezare pe înalte reliefuri morale, de unde se clama vibrant nevoia de purificare contra „marii legi a maculării“ care e „tributul pentru a trăi“, era apelul la un soi de impunătoare asceză sacrificială, a unei doar aparente sterilităţi. Căci s-a văzut curând, în A treia taină şi cărţile următoare, că Ideea căreia îi jertfea poeta presupusese un enorm consum de energie, de investiţie vitală care-şi cerea contraponderea într-o acceptare, nu resemnată, dar mai „realistă“, a precarei condiţii de om, obosit, de-acum, de a se mai „naşte din idee“ şi căutându-şi locul într-un univers de precarităţi recunoscute. Făcea parte această mişcare lăuntrică – ne-am dat seama apoi – dintr-o logică internă a vieţii simbolice a acestei poezii pe cale de a-şi construi propria, intimă mitologie. Una în care eroul cobora din embleme pentru a-şi asocia osteneala confruntărilor de odinioară cu mai calmele ritmuri ale naturii regăsite şi ale propriului eu muritor recuperat. Era însă şi o regăsire a unei mari tradiţii a liricii româneşti, pe o linie de profunzime eminescian-blagiană, retrasată în culori proprii, un fel de regresiune spre adâncimi, dinspre postura „omului problematic“ al „tristeţii metafizice“, către somnia vindecătoare printre dealuri împădurite, fructe grele de sucuri şi seminţe promiţătoare de germinaţii noi. Nu era acesta totuşi „fericitul somn comun“, ca variantă a marii Inerţii intransigent condamnate, fiindcă aura etică a discursului liric rămânea puternic iradiantă, numai că se producea, treptat, o mişcare de recunoaştere, cumva mai modestă, a stării de om – vorba lui Nichita Stănescu –, divizată între impulsurile maximaliste ale conştiinţei celei mai treze şi prea-omeneştile slăbiciuni, nu toate blamabile, ale fiinţei ameninţate, trăind sub vremi.
          Poezia Anei Blandiana a evocat tulburător şi acest al doilea nivel existenţial, în momentul liric aşezat sub semnul „stelei de pradă“, nouă, apocaliptică stea Absynthos. Neliniştită a rămas, în angajările ei, şi poezia sa mai nouă – o metaforă-titlu precum Arhitectura valurilor spune destul despre această realitate –, un discurs de acut accent reflexiv, întors acum către o lume altfel crepusculară, în care subiectul trăieşte un „reflux al sensurilor“, în care învaţă mai degrabă să moară, căutându-şi un ultim refugiu, şi acesta precar, în „patria A4“ a colii pe care se scriu, aproape în exclusivitate, elegii.
          Ar fi multe de readus în memorie şi despre surprinzătoarea proză a Anei Blandiana, de la romanul parabolic Sertarul cu aplauze la povestirile fantastice, dar cu deschideri revelatoare spre realitatea imediată din Proiecte de trecut ori Cele patru anotimpuri. Ar fi multe de spus despre sutele de pagini în care scriitoarea îşi asuma cu un curaj civic deloc comun „calitatea de martor“ , despre reflecţiile sale asupra scrisului. Dar Ana Blandiana a  avut şi curajul mai mare de-a-şi depăşi „simpla“ – dacă simplă era! – calitate de spectator lucid al lumii din jur, realizând o exemplară corespondenţă dintre vorbă şi faptă. Nicio încercare de minimalizare a gesturilor sale antitotalitare – şi au fost, mai sunt atâtea astfel de agresiuni – nu va reuşi să compromită imaginea exemplarei sale conştiinţe civice în vremurile atâtor tăceri mai mult sau mai puţin vinovate. Iar ceea a făcut în anii de după Decembrie 1989 ca militantă, alături de Romulus Rusan, pentru dezvăluirea crimelor comunismului şi reabilitarea memoriei atâtor victime ale terorii roşii, în cadrul Academiei Civice şi al Memorialului de la Sighet, nu are prea mulţi termeni de comparaţie. Ceva din fibra marilor luptători de Şcoală Ardeleană se prelungeşte cu o nouă energie în aceşti oameni şi intelectuali exemplari, consecvenţi cu sine şi în stare să se dăruiască pentru o Idee înaltă. Într-o epocă a tuturor relativismelor şi profanărilor de embleme, mai există, iată, ca să ne dea curajul de a trăi mai exigent şi mai demn, şi asemenea oameni.                 

 

Ion Pop

În tonuri clare: Ana Blandiana

» anul XXIII, 2012, nr. 4 (263)