A (nu) fi şi a (nu) avea
sau Hedda Gabler a lui Andrei Şerban

Marta Petreu

          Printr-un decor de toamnă, cu frunze de viţă-de-vie căzute în jurul casei, intri în salonul – funcţional, elegant şi atemporal – al Heddei Gabler. Servitoarea familiei tocmai îi despachetează bagajele, căci Hedda şi Tesman s-au întors din călătoria de nuntă. Din start, de la primul vizitator, cam matinal, mătuşa Julle a lui Tesman, aflăm că Hedda Gabler, fiica generalului Gabler, este o femeie frumoasă, inaccesibilă, greu de mulţumit şi cu gusturi scumpe: ea obişnuieşte să călărească, de pildă, iar Berte, servitoarea (Csutak Réka), îi mărturiseşte mătuşii Juliane temerea ei cum că nu este potrivită pentru o asemenea stăpînă pretenţioasă.
          Apariţia Heddei (întrupată natural de Kézdi Imola) în salon este ca o burniţă de toamnă peste scenele de duioşie uşor infantile, cam caraghioase şi, vai, foarte omeneşti, dintre Tesman şi mătuşa lui. Palidă şi elegantă, cu părul acoperit complet de un şal bogat, Hedda, suverana ce trebuie slujită, intră în scenă încărcată de-o iritare a cărei cauză este greu de ghicit. Iar după cum se vede pe tot parcursul spectacolului, ea are o proastă dispoziţie adîncă şi este roasă de viermii urîtului de-a fi, aşa că se simte perfect îndreptăţită să strice buna dispoziţie a celorlalţi, a soţului ei sau a nevinovatei lui mătuşi (jucată magistral de Varga Csilla). Căci pentru ea, micile răutăţi vinovate sînt ca aperitivul, îi stimulează ei înseşi putinţa de-a fi. În fond, ea încarnează bine un tip social: omul din înalta societate intrat, dintr-un motiv oarecare, într-un mediu onorabil, la care se uită cu neascunsă aroganţă, întrucît este mai prejos decît acela de origine; un mediu pregătit s-o onoreze cu căldură (mătuşa Julle şi-a cumpărat o pălărie nouă anume cu gîndul, afectuos, c-o să se plimbe pe stradă împreună cu Hedda), dar în care aceasta din urmă n-are nicidecum de gînd să se asimileze, ci să-l folosească pentru a-şi continua propriul stil de viaţă (aşa că despre pălăria mătuşii Julle spune, cu răutăcioasă premeditare, că ar fi a servitoarei). La fel, ea încarnează un anume tip uman: este o persoană mai complicată decît oamenii din preajma ei, avînd o individualitate de estet, o unicitate de care este acut conştientă; iar educaţia primită de la tată, foarte potrivită pentru un băiat, căci în spiritul onoarei, o face inflexibilă în faţa oamenilor reali, dar cu mai puţine abisuri decît are ea însăşi. De fapt, Hedda se plictiseşte, dar nu dintr-un gol natural al fiinţei ei, nu din cauza vidului sufletesc, ci pentru că, inteligentă şi complicată fiind, dar închisă în carapacea unei educaţii puritane, are un deficit de trăire care să-i alimenteze izvoarele vii ale fiinţei. Măritişul ei – făcut nu din iubire, ci din raţiuni vitale (s-a săturat să danseze, îi spune ea judecătorului Brack, aşa că l-a luat pe Tesman, în temeiul faptului că el nu este ridicol, că i-a făgăduit o existenţă elegantă, cai de călărie şi seri de primire) – pare o realizare destul de importantă, la care ţine, căci este o soluţie practică de viaţă. În acelaşi timp, nu-i lipseşte o grimasă de desconsiderare faţă de Tesman, pe care regia lui Andrei Şerban o subliniază apăsat. Tesman însuşi consideră căsătoria lor un semn al ascensiunii lui sociale, iar mătuşa Julle se arată gata de mari şi riscante sacrificii pentru fericirea cuplului.
          De fapt, după cum spune crescendo textul ibsenian şi după cum punctează regia lui Şerban, Hedda n-are nimic: în primul rînd, n-a avut bani; apoi, n-a avut alţi pretendenţi serioşi pentru căsătorie. Singura ei avere reală este formată din codul onoarei, primit de la tatăl ei, şi din perechea de pistoale, cu care „trage în slava cerului“. Temeliile căsniciei ei sînt mai şubrede însă decît crede Hedda însăşi: Tesman, la ştirea că s-ar putea să nu fie imediat numit profesor, nu se sfieşte, într-o criză de mînie – mai apăsat pusă în scenă decît în textul ibsenian, jocul actoricesc al lui Bogdán Zsolt fiind foarte sugestiv –, să îşi dezvăluie părerea de rău că s-a lăsat atras într-o asemenea aventură, financiară, cum este căsnicia. Practic, este prima lovitură directă pe care o încasează Hedda şi momentul cînd ea începe, fără să-şi dea seama, să-şi piardă, bucată cu bucată, tot ce, aparent sau real, avea: autoritatea de care s-a bucurat pînă atunci în ochii celorlalţi, de exemplu. Iar pe parcursul dramei – căci Ibsen a scris o dramă, una perfectă, înscenată de Andrei Şerban în registru de tragedie plus comedie simultan – Hedda va pierde, nu fără împotrivire, tot ce, în mod real sau iluzoriu, a avut.
          În 36 de ore, cît durează la Ibsen acţiunea piesei, adică din zorii primei zile cînd s-au întors din călătoria de nuntă şi pînă în seara tîrzie a zilei următoare, personajele trec toate printr-o adîncă metamorfoză, inspirat înscenată de Andrei Şerban şi expresiv încarnată de minunaţii actori cu care a lucrat. Iar ceea ce fusese ţesut în trecut într-un anumit fel se reţese şi se reaşază altfel, sub ochii spectatorului. Meritul lui Andrei Şerban este de-a fi montat drama lui Ibsen în aşa fel încît hermeneutica pe care i-o face el, în empatie cu Hedda, devine perceptibilă şi pentru spectatori. Este o interpretare plauzibilă şi convingătoare, iar ca spectacol, fascinantă.
          Simplu spus, pe Hedda şi pe Tesman, care nu sînt legaţi prin iubire, îi ajunge din urmă trecutul – ceea ce este esenţa dramei analitice, a acelei piese de teatru în care acţiunea constă în derularea nu a unor conflicte, ci a consecinţelor conflictelor şi acţiunilor din trecut. În primul rînd, în scenă intră judecătorul Brack (jucat extraordinar de Hatházi András), cu nota lui de plată: în virtutea secretelor schimbate în trecut între el şi Hedda, precum şi pentru serviciile pe care i le-a făcut şi pe care i le făgăduieşte pentru prezent şi viitor lui Tesman – e vorba mai ales de numirea acestuia ca profesor la universitate –, Brack îşi pretinde recompensa, adică rolul de al treilea în relaţie.
          La fel, în viaţa Heddei şi a lui Tesman se întorc, cu viteza nenorocirii, două persoane: vechea „pasiune“ a lui Tesman, doamna Thea Elvsted (am văzut spectacolul cu Györgyjakab Enikõ), acum îndrăgostită de vechea şi ambigua pasiune secretă a Heddei, adică de Eilert (Szűcs Ervin). Ei apar la suprafaţa prezentului aducînd cu ei nota de plată pentru trecut. Cu admirabilă intuiţie regizorală, Andrei Şerban o pune pe nou-venita Thea să se aşeze, mereu, între personaje: de exemplu, ea se vîră instinctiv, adică în virtutea instinctelor ei acaparatoare, între Hedda şi Tesman – iar Hedda, premeditat, restabileşte distribuirea personajelor, intercalîndu-se între Thea şi bărbatul ei, pentru care, iată, acum începe să fie constrînsă să lupte. La fel, Hedda, care este perfect conştientă de unicitatea sa, constată, cu stupoare – apoi cu durere şi mînie –, că unicitatea nu este singurul lucru important în viaţă şi că Thea, cu părul ei frumos, pe care ea încă din copilărie ar fi vrut să i-l aprindă (şi-acum înţelegem de ce Andrei Şerban a acoperit părul Heddei: din moment ce Hedda a fost şi este invidioasă pe părul Theei, înseamnă că ea însăşi n-are un păr frumos), cu prostioarele ei feminine, cu aerul ei patetic şi cu originea ei modestă, are mai mult succes la bărbaţi. Adică, mai mult succes în viaţă. Hedda pur şi simplu nu poate să suporte faptul că Eilert se află în puterea Theei, de dragul căreia s-a lăsat de băutură şi mai ales de dragul căreia a scris o strălucitoare carte, devenită „copilul nostru“. O carte care este mai bună decît ceea ce poate face Tesman însuşi – ba, mai mult, care îi periclitează lui Tesman accesul la profesorat.
          În înfruntarea personajelor, Hedda descoperă, pe rînd, atît forţa femeii pe care ea o socotise înainte o prostuţă oarecare, cît şi faptul că ea însăşi şi-a pierdut din puterea pe care a avut-o cîndva asupra lui Eilert. Ea însăşi se dezvăluie ca fixată în logica, primită de la tatăl ei, a vieţii în onoare şi frumuseţe, iar dacă asta nu este cu putinţă, a morţii în onoare şi frumuseţe. Căci ea este purtătoarea unei viziuni străvechi, dionisiac-estetizante, simbolizate în laitmotivul capului împodobit cu frunze de viţă-de-vie. Mai mult decît oricărui alt personaj, Heddei i se potrivesc cuvintele lui Platon cum că „dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită, care ajunge să contemple frumuseţea însăşi“.
          Nu credeam să ajung să văd vreodată, la Cluj, un spectacol cu această dramă ibseniană. Textul este lapidar, construcţia piesei, economicoasă, iar trăsăturile personajelor sînt abia sugerate prin cîte-o frîntură de replică, nu explicitate. Andrei Şerban a întărit jocul actorilor, ferindu-se să pună în scenă un spectacol îngheţat şi criptic: aşa cum am spus, în locul unei drame a montat o tragicomedie, expresivă şi explicită, de o mare frumuseţe a ansamblului şi de o virtuozitate actoricească minunată.
          Andrei Şerban a reuşit să facă vizibilă – conform hermeneuticii sale asupra dramei ibseniene – problema Heddei: ea a primit de la tatăl ei o educaţie de băiat, aş zice – fiind învăţată curajul, dreptul la libertate şi demnitate şi, chiar cu preţul morţii, dreptul la frumuseţea existenţei. În acelaşi timp, ea pare oarecum blocată în evoluţia ei, oprită la vîrsta şi imperativele primite de la tatăl ei. În rest, în absenţa banilor, care să-i aducă divertismentul, şi în respectul convins al convenţiilor sociale elegante, care s-o ferească de scandal, ea a fost şi este o existenţă livrată vidului. Precum un erou kierkegaardian, ea doreşte situaţii „interesante“ şi, cum nu le poate experimenta pe pielea ei, a trebuit şi trebuie să le smulgă din poveştile indiscrete ale singurilor oameni liberi din anturajul ei, bărbaţii: pe parcursul specatacolului, aflăm că pe vremuri Eilert îi povestea cum se întîmplă lucrurile în „lume“, că înaintea călătoriei de nuntă Brack juca acelaşi rol etc. Cu un soţ mai pasionat de hîrtiile lui decît de ea, în veşnic deficit de a fi, căci trăieşte mai ales prin delegaţie, Hedda se plictiseşte intens. 
          Deci, inaccesibilei şi autoritarei Hedda îi sînt aduse, rînd pe rînd, afronturi, echivalente cu tot atîtea deposedări: Brack îi propune un triunghi amoros, în care el să fie unicul „cocoş“ din ogradă, Tesman, deodată nesigur că va deveni profesor, îşi arată mînia contra grabei cu care s-au căsătorit, nevinovata mătuşă Juliane, preocupată dacă nu cumva Hedda poartă un urmaş, este de o indiscreţie vulgară sau măcar supărătoare etc. Loviturile mari îi vin de la Eilert şi Thea, cuplu inegal dar fecund – ei au un „copil“ literar, o carte, de fapt două, căci şi un manuscris genial – şi reciproc devotat. Cuprinsă de invidie şi de gelozie, Hedda încearcă să-şi recîştige puterea, adică posesia psihică, asupra vieţii fostului ei admirator. Dar, pentru că nu reuşeşte să-i controleze viaţa, îşi foloseşte persuasiunea pentru a-i controla moartea, îndrumîndu-l înspre o moarte frumoasă.
          De fapt, Heddei nu-i iese nimic: ca-ntr-o tragedie antică, ca-n Oedip, de exemplu, în care fiecare gest menit să asigure salvarea nu face decît să împlinească destinul şi să grăbească nenorocirea şi moartea, fiecare iniţiativă a Heddei se întoarce împotriva ei. De exemplu, deşi este autorul moral al morţii lui Eilert, ea nu-şi recîştigă puterea asupra lui, căci tînărul filosof al culturii, departe de-a fi murit frumos, s-a omorît în degradare şi scandal. Sau: deşi a ars manuscrisul cărţii geniale a lui Eilert, crezînd că-n felul acesta distruge „copilul“ cuplului Thea-Eilert, gestul nu-i aduce niciun folos; dimpotrivă, propriul ei soţ, Tesman, face un cuplu creator cu Thea, amîndoi ocupîndu-se de restaurarea cărţii pierdute – iar Hedda este eliminată dintre ei ca un corp străin. Iar Brack (Hatházi András, excepţional, exersîndu-şi, la fel ca Bogdán Zsolt, valenţele comic-groteşti ale talentului său), profitînd de faptul că Eilert s-a omorît cu unul dintre pistoalele Heddei, o şantajează, răpindu-i simultan şi libertatea, şi trufia de-a se şti invulnerabilă; iar felul în care a reprezentat Şerban aservirea Heddei – Brack o prinde de ceafă şi-o plimbă-n cerc, ca pe-o vită-n jug, apăsîndu-i grumazul cu mîna – este o imagine foarte puternică.
          În numai 36 de ore, cît durează acţiunea dramei ibseniene, toate gesturile Heddei s-au întors, maculator şi ucigător, contra ei, ea pierzînd totul: libertatea, autono- mia, puterea asupra oamenilor, pe Tesman, pe Eilert, chiar şi pe Brack, care, putînd fi numai al treilea într-o relaţie, se învîrteşte hipnotizat în jurul cuplului nou-format, Thea-Tesman. Este momentul cînd, în salonul casei sale, Hedda devine la fel de temătoare ca propria ei servitoare în prima dimineaţă a întoarcerii stăpînilor; şi, după ce în urmă cu o zi şi jumătate se uita la oameni de sus, ca o fiinţă mîndră şi liberă, acum se uită de jos în sus, ca o fiinţă care a pierdut totul şi care cerşeşte, supusă, dreptul de-a le servi ceaiul. O fiinţă care nu mai are nimic – decît cel de-al doilea pistol din perechea moştenită de la tatăl ei. Drept care, luîndu-şi dreptul de a nu mai fi, îl foloseşte, trăgîndu-şi, ca un ofiţer de onoare, un glonte în cap.
          Deoarece regizorul i-a reconstituit Heddei explicit, prin reacţiile marcate ale actorilor, etapele deposedării de tot ce avea, de la dreptul de a se crede în siguranţă în căsnicia ei la dreptul de a fi liberă, Hedda apare în acest spectacol mai puţin rece decît în textul ibsenian, umanizată. Şi, în fond, demnă de a fi plînsă. Iar Kézdi Imola, cu frumuseţea ei pală, este o Hedda de neuitat. Faptul că s-a găsit o actriţă potrivită pentru rolul Heddei este în sine uimitor. Iar Kézdi Imola, cu o desăvîrşită artă actoricească, în care este greu să discernem cît este talent, cît este meserie, aduce pe scenă o cantitate sufocantă de nevroză şi neîmplinire, aşa că rolul ei, lucrat în cele mai mici detalii, este perfect.
          Piesa lui Ibsen este perfectă – o recunoaşte Andrei Şerban însuşi, în frumosul său eseu publicat în avanpremiera spectacolului – şi, din cauza asta, foarte greu înscenabilă. Există în ea tot ce vrei: atmosfera din la belle époque, obsesia intelectuală a filosofiei culturii şi istoriei de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, adierea problemei feministe, rigiditatea înaltei societăţi la ceas de amurg etc. Într-un fel, drama ibseniană are aceeaşi atmosferă ca finalul din Casa Buddenbrook: o lume a marii burghezii, aflată la cumpăna apelor, a ascensiunii şi decadenţei, a acumulării de avuţii şi a căderii în faza estetică a existenţei, adică în excentricităţile pe care le aduc plusul de complexitate sufletească şi frustrările provenite din respectarea etichetei.
          Andrei Şerban este un foarte mare regizor. De la Trilogia antică, din 1990, pînă la Hedda Gabler, deci de la tragedia înscenată în dialog cu zeii la drama înscenată ca tragicomedie psihologică, s-a dovedit mereu că regizorul stăpîneşte un registru larg şi lucrează cu o intuiţie artistică sigură şi genialoidă. La acest spectacol, la care premiera a avut loc în 23 ianuarie a.c., regia lui şi actorii excepţionali cu care a lucrat fac ca viziunea sa asupra piesei să se susţină, să convingă şi, foarte important, să emoţioneze adînc.

 

Marta Petreu

A (nu) fi şi a (nu) avea sau Hedda Gabler a lui Andrei Şerban

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)