Lucian Boia şi întoarcerea la documentul de arhivă

Cristian Vasile

 

          Lucian Boia ne-a obişnuit în ultimii ani cu abordări care au o anumită continuitate, generată atât de dinamica documentării (inclusiv/mai ales) în arhive, cât şi de orientarea bibliografică specializată. După volumul dedicat „germanofililor“ din spaţiul românesc în preajma intrării României în război (1914-1916), a urmat cartea consacrată Tragediei Germaniei (Humanitas, 2010). Cum disputa acerbă din lumea românească în jurul opţiunii militare de urmat în „Marele Război“ s-a reflectat cu asupra de măsură în mediile intelectuale, se poate spune că ultima lucrare a profesorului Lucian Boia – Capcanele istoriei: Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Bucureşti: Humanitas, 2011, 358 p. – este într-un fel o prelungire oarecum firească şi previzibilă a preocupărilor istoriografice mai recente.
          Capcanele istoriei... – la fel ca şi volumul despre „germanofili“ – pare că aduce cu sine o transfigurare a istoricului Lucian Boia. În aceste cărţi, mai ales foştii săi studenţi (de la cursurile de istoria istoriografiei) descoperă un Lucian Boia foarte documentat, culegător de izvoare îndeosebi în diverse arhive (Arhiva CNSAS, Biblioteca Academiei Române – Secţia Manuscrise, Arhivele Naţionale ale României), adică un profil cumva diferit de cel al profesorului de altădată, atât de reticent – acum (nici) un deceniu – cu acest tip de surse istorice şi condescendent cu istoricii pozitivişti. Este adevărat că întrebuinţarea documentului de arhivă, inedit în mai multe cazuri, reflectă personalitatea istoriografului. Mai mult, Lucian Boia este aproape exemplar atunci când vine vorba de selectarea, valorificarea şi prezentarea surselor.
          În esenţă, Lucian Boia analizează evoluţia culturală şi ideologică a unor intelectuali reprezentativi de-a lungul a două decenii, dar în acelaşi timp, într-un efort benefic de contextualizare, simte nevoia să definească regimurile politice în care aceştia s-au manifestat. Dacă sistemul politic interbelic, cel puţin până la momentul 1937, este inspirat caracterizat drept „o relativă democraţie“ (p. 7), regimul antonescian – privit de mai mulţi drept dictatură militară – este socotit ca o dictatură mai puţin ideologizată, cel mult îmbibată de ideologia naţionalismului şi a românismului (p. 197). Vorbind despre ofensiva tinerilor intelectuali, din deceniul patru, L. Boia încearcă să evite (nu întotdeauna cu succes) riscurile supraestimării – prin prisma ascensiunii şi recunoaşterii academice ulterioare – a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica în raport cu epoca anilor 1930. Alături de cei sus-amintiţi mai apar: Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Dumitru Amzăr. „Definitoriu pentru noua «generaţie» – crede Boia – este conceptul de experiment. Tocmai fiindcă se caută ceva nou, ceva încă insuficient definit. Pentru a se lămuri, tinerii înţeleg să «experimenteze». Aşa vor ajunge şi la legionarism, şi la comunism“ (p. 27). Câteodată frontiera dintre cele două extreme este trecută foarte rapid, iar atracţia reciprocă – frecventă. Aşa se ajunge la „aberaţia“ eliadescă, supremă miopie intelectuală şi morală, atunci când în URSS se contura proclamarea nefastului realism socialist: „literatura adevăraţilor comunişti“, care, „oricât de discutabilă ar fi doctrina lor“ (p. 40), ar însemna un câştig pentru cultura românească, dacă ar fi mai îmbibată de suflu revoluţionar (v. Mircea Eliade, în Cuvântul,  4 iulie 1932).
          În cel de-al doilea capitol – Naţionalişti şi democraţi, evrei şi antisemiţi –, referindu-se mai ales la profilul presei din jurul anului 1936, Lucian Boia remarcă cu îndreptăţire faptul că „un cititor de astăzi s-ar regăsi mai curând în Adevărul şi Dimineaţa decât în Universul, pentru simplul motiv că aşa a fost mersul lumii: spre democraţie şi multiculturalism (iar în ce priveşte condamnarea totalitarismelor, spre o judecare mai severă a fascismului şi nazismului decât a comunismului)“ (p. 71). „Dar e recomandabil să-i situăm pe cei de atunci nu în raport cu noi, ci cu propria lor epocă“ – conchide autorul. Lucian Boia evită aproape în ultimul moment să fie incorect politic. Un cercetător român format în Occident, frecventator al cursurilor de istorie a naţionalismului, probabil ar putea formula multe obiecţii faţă de carte. Fireşte, istoricii şi politologii din noua generaţie, familiarizaţi cu ultimele achiziţii (conceptuale, tematice etc.) ale literaturii anglo-saxone de specialitate (despre fascism, nazism, comunism), ar avea poate multe de reproşat lucrării lui Lucian Boia. Uneori cu îndreptăţire. Însă volumul nu se adresează în principal unei audienţe academice restrânse (universitari, cercetători specializaţi), ci marelui public. Tensiunile româno-evreieşti din lumea intelectuală sunt în general bine tratate (cu amendamentul că s-ar fi cuvenit ca istoricii şi politologii care au abordat acest subiect în anii din urmă, cu multă atenţie la nuanţe, să fie amintiţi în treacăt). Poate că o excepţie de la această linie a excelenţei istoriografice este de găsit în cazul referirilor la epoca antonesciană, în sensul că dimensiunea ghetoizării şi a represiunii împotriva evreilor (inclusiv a multor categorii de intelectuali) nu este surprinsă la proporţiile corespunzătoare. Recenzenţi ignoranţi din zona noii stângi intelectuale s-au grăbit să extindă inadecvările la secţiunile din carte unde autorul tratează anii 1930 şi să îl acuze pe Lucian Boia de reducţionism. Fireşte, fără vreun temei arhivistic sau bibliografic, dar cu elan ideologizant şi pueril-stângist. Pe de altă parte, Lucian Boia nu este reacţionar – cum nefericit s-a exprimat cineva, într-o încercare stângace de instrumentalizare şi confiscare simbolică –, ci cel mult conservator. Capcanele istoriei... – o carte ce exprimă un punct de vedere românesc – nu este o istorie obiectivă, ci una onestă, scrisă de un istoric anticomunist (de nuanţă liberală), antifascist, plasat cumva la centru-dreapta.
          Dincolo de stalinizarea vieţii culturale de la momentul 1948-1950, Lucian Boia surprinde şi urmarea: de fapt, construcţia naţională a continuat sub comunism, iar „«rezistenţa prin cultură», despre care s-a vorbit atâta, a fost foarte adesea o «evadare prin cultură». Şi evadarea e o formă de rezistenţă, dar forma cea mai evanescentă şi cea mai puţin de temut, la nevoie chiar acceptabilă pentru putere“ (p. 339). A fost o altă capcană în care au căzut cu frenezie mulţi intelectuali care, în plus, au prelungit retorica „rezistenţei“ până astăzi.
          Ar fi de dorit ca Lucian Boia să continue acest demers, cu aplecare asupra elitei româneşti post-1950, mai ales că acum arhivele sunt în mare parte deschise. Se numără printre cei mai calificaţi să o facă. Ar fi, desigur, dezirabil să existe şi câteva reflecţii pe marginea propriilor cedări şi concesii (din cursul de istorie a istoriografiei publicat în anii 1970, de exemplu). Unii colegi de breaslă sau formatori de opinie l-ar fi văzut pe Lucian Boia în rolul de membru al comisiilor pentru adevăr înfiinţate în 2003 şi 2006. A evitat să se alăture Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste, deşi era foarte bine plasat pentru a redacta un studiu istoriografic ca preambul al Raportului final. Probabil a realizat, în urma unui proces de autoevaluare critică şi onestă, că ar fi vulnerabil participând la condamnarea unui regim politic pe care l-a detestat în forul său interior, dar pe care – până în 1989 – nu l-a respins public.

 

Cristian Vasile

Lucian Boia şi întoarcerea la documentul de arhivă (Lucian Boia – Capcanele istoriei: Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Bucureşti: Humanitas, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)