Exilul ca identitate

Constantina Raveca Buleu

          „Exilul începe de îndată ce ne naştem“ – afirmă freudian Norman Manea în Întoarcerea huliganului. Convertită în axiomă obsesivă a traseelor identitare biobibliografice ale autorului, această reflec-ţie serveşte drept motto pentru o altă incursiune dialogală în universul intelectual al lui Norman Manea, Cuvinte din exil, rezultatul unei suite de convorbiri iniţiate de un spirit afin, marcat şi el de condiţia exilatului, jurnalistul Hannes Stein. Apărut în 2011 la Editura Polirom, în traducerea lui Orlando Balaş, volumul suportă câteva modificări faţă de ediţia germană, Norman Manea intervenind perfecţionist la nivel de detaliu stilistic şi de nuanţă ideatică, fără a altera însă substanţa argumentativă şi autobiografică a confesiunilor.
          Purtat în limba engleză, „limba tuturor expatriaţilor“ – cum o califică Hannes Stein în Preliminarii –, dialogul din 2009 de la Bard College reînvie secvenţial biografia lui Norman Manea, atent decorticată în coregrafia jurnalistului german, dezbate implicaţiile exilului în economia existenţial-creatoare a acestuia, etalează complexitatea raportării sale la personalităţi precum Philip Roth, Nabokov, Proust sau Kafka şi oferă un diagnostic exigent asupra actualei situaţii a literaturii.
          Plonjarea în trecut aduce într-o primă instanţă Dezordine şi suferinţă timpurie, o copilărie marcată de condiţia de alogen şi de ororile Holocaustului. Paradoxal precedată de amintirea fericită a unei zile însorite în faţa librăriei bunicului, experienţa deportării în Transnistria între 1941 şi 1945 este recuperată prin imaginile şi percepţiile intense ale copilului Norman Manea, dar şi prin istoriile de familie şi evocările din Noaptea lui Edgar Hilsenrath. Mult mai bogată în detalii este amintirea sosirii ruşilor şi retragerea haotică a soldaţilor germani. La opt ani, copilul Norman Manea înregistrează cu surpriză Momentul eliberării, aura nu tocmai eroică a evenimentului, începând cu faptul că în locul „armatei sovietice biruitoare“ apare o trupă de tineri partizani călare şi terminând cu înrolarea forţată a bărbaţilor din lagăr, inclusiv a tatălui său, şi trimiterea lor pe front, în prima linie. „Eliberarea“ echivalează şi cu iniţierea copilului în regimul existenţial şi ritualic al comunismului sovietic, şcoala rusească frecventată în Basarabia contribuind şi ea la o atenuare a religiozităţii iudaice a celui ce devenise „un comunist zelos“, fermecat de cravata roşie şi de hârtia lucioasă şi colorată cu care Maia îi învelea cărţile.
          Rememorată în cel de-al treilea dialog, Despre fericire, întoarcerea în România şi cei doi ani petrecuţi la Rădăuţi ţin de o zodie fericită, contaminată de spiritul postbelic de renaştere, marcată de o prima întâlnire cu magia Crăciunului, în casa învăţătoarei sale, dar şi de o reconectare accentuată cu identitatea evreiască în formula sionismului promovat de Zeev Jabotinski. Întreţinut de organizaţiile sioniste din Rădăuţi, mai ales de „Betar“, entuziasmul emigrării în Israel se dizolvă în mediul sucevean al visului noii societăţi comuniste, Norman Manea recunoscând candid că, la treisprezece ani, „basmul comunist“ l-a încântat. Petrecută în acelaşi regim al noului ce domina sensibilitatea ideologică postbelică, trecerea de la betarism la comunism a adolescentului Norman Manea este reconstruită cu o ironie caldă, detaşată şi obiectivă, atent contextualizată şi analizată în Tovarăşul Stalin. „În anul 1949 – povesteşte el  – a fost înfiinţată organizaţia de pionieri – eu am fost unul dintre comandanţii acestei organizaţii, pentru că eram un elev bun, premiantul clasei. Aşa a început cariera mea de comunist.“ Este o carieră ce presupune şi consumarea unei impresionante cantităţi de literatură ideologică, firesc asimilată în virtutea unei patimi a lecturii ce se declanşase odată cu poveştile lui Creangă, cu intrarea în lumea literaturii, în „lumea ireală a realului“. „Basmul comunist“ al acelor ani beneficiază şi de o figură tutelară, zeificată în mod inerţial şi naiv în discursurile tânărului secretar UTM – Stalin –, impecabil surprinsă în toate articulaţiile sale în analiza intelectualului matur Norman Manea. În dialogul cu Hannes Stein, rememorarea desprinderii sale de vraja noii societăţi comuniste în urma experienţei cu mecanismele perfide ale epurării ideologice şi stingerea fascinaţiei faţă de „tătucul Stalin“ ancorează pedagogic în istoria Anei Pauker şi se extinde inevitabil înspre sensibila temă a antisemitismului, dominat de obsesii conspiraţioniste. Sceptic faţă de lecţiile istoriei, tranşant şi ironic-amar, Norman Manea decantează lucid faţetele antisionismului şi insistă asupra tentativelor de minimalizare a răului reprezentat de Holocaust, asupra acuzelor de transformare cu orice preţ a suferinţei într-un Monopol evreiesc, inclusiv prin instrumentalizarea literaturii. Acuzat el însuşi că ar fi scris doar despre Holocaust, scriitorul îşi recapitulează biobibliografia şi constată că a „rămas la tema înstrăinării, a oprimării, a disconfortului, oriunde s-ar regăsi: în lagăre naziste, sub comunism, în exil“.
          Confesiunea lui Norman Manea dezvăluie faptul că acutizarea disconfortului existenţial şi ideologic în România anilor ’80, descrisă în Fără ochelari în lagăr, nu duce în mod necesar la decizia sa de a pleca definitiv din ţară, Lunga despărţire fiind o bună bucată de vreme percepută drept ceva temporar, cauzat de o conjunctură fericită. Stagiul berlinez prilejuit de obţinerea unei burse DAAD, inerentul intermezzo la Paris (deoarece „toţi românii din exil ajung odată şi odată la Paris“ – potrivit lui Hannes Stein) şi bursa Fulbright la Universitatea Catolică din Washington pavează însă treptat despărţirea de spaţiul (de)formării sale, dar nu şi renunţarea la identitatea de „scriitor român“.
          Ecou raţional al sfatului dat de Leon Volovici („Dacă vrei să fii evreu, du-te în Israel. Dacă vrei să rămâi scriitor, nu te duce în Israel“), conservarea identităţii creatoare stă la baza optării pentru Bard College, dar nu anulează preocuparea pentru destinul Statului Israel, după cum stabilirea în Statele Unite nu înseamnă nicio clipă încetarea interesului pentru România, pentru transformările pozitive şi tarele ei de după 1989 (Pieton în America), chiar şi după acceptarea rupturii definitive. Meandrele relaţiilor cu spaţiul românesc se încarcă de o ironie apăsătoare în Scandalul, rememorare a dezbaterilor şi acuzelor provocate de apariţia articolului despre Mircea Eliade în The New Republic. Departe de potenţialitatea incendiară a disputelor resentimentare, se conturează interesul lui Norman Manea pentru Paul Celan şi Benjamin Fondane, „doi scriitori evrei-români din exil, afirmaţi într-o altă limbă“. Nu acelaşi lucru se poate spune despre evocarea lui Cioran, întâlnit de autor la Paris şi surprins într-o ipostază de rară solicitudine, aparent contradictorie radicalismului multora dintre opiniile sale.
          Evocată cu umor în Rabinul şi cu luciditate critică, elitist-intelectualistă, în Dreptul la prostie, experienţa americană a lui Norman Manea sfârşeşte într-o stabilizare identitară într-un perimetru definit organic de exil şi acceptat drept casă în regim hotelier. Provocat să vorbească Despre femei, Norman Manea declară: „Femeia rămâne, cred, mai interesantă, mai fascinantă decât bărbatul“. În spatele acestei observaţii, istoria relaţiilor sale strict erotice sau de iubire se derulează decomplexat, ironic pe alocuri, fără estetizări, idealizări sau ocultări. Aşa ajungem să-l cunoaştem pe tânărul Norman Manea în ipostaza de „Casanova feciorelnic“ (sintagma îi aparţine lui Hannes Stein), captiv în plasa restricţiilor sexuale, sociale sau religioase, dar şi pe înţeleptul Norman Manea, convins că în iubire trecutul trebuie să rămână trecut.
          Rezultat asumat al distanţării, umorul impregnează difuz confesiunea Cuvintelor din exil şi conferă o notă distinctă discursului său, jonglând cu tonalităţi ce merg de la ironia tandră şi cuceritoare a mărturisirii de sine până la sarcasmul critic cu care amendează negativităţile lumii în care trăieşte şi din care se exilează prin scris. Atras într-un dialog captivant, abil regizat de jurnalistul german, „aventurierul“ Norman Manea îşi desenează exigent şi ludic propria identitate în interstiţiile multiplelor exiluri exterioare şi interioare, generate de condiţia primă de element alogen, consolidate biografic de peregrinările prin lume şi reflectate literar în creaţia sa.

 

Constantina Raveca Buleu

Exilul ca identitate (Norman Manea-Hannes Stein, Cuvinte din exil. Trad. Orlando Balaş, Editura Polirom, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)