Terapia unei amnezii literare

Mihaela Ursa

          Afirmată de câţiva ani drept cronicar literar cu autoritate, Bianca Burţa-Cernat trece strălucit proba primului volum de istorie literară în 2011, când publică, la Cartea Românească, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: Proza feminină interbelică. Opt scriitoare fac obiectul masivei analize: Ticu Archip (reticentă anticonfesivă, minimalistă), Sanda Movilă (timorată de umbra soţului Felix Aderca), Henriette Yvonne Stahl (aristocrată mizantroapă, cerebrală şi tradiţionalistă în formulă), Lucia Demetrius (timidă autenticistă), Anişoara Odeanu (frivolă best-selling author, cu un destin tragic), Cella Serghi (resentimentară şi mitomană compensatorie), Ioana Postelnicu (eliberându-se prin literatură, dar şi prin relaţia cu Lovinescu din închisoarea familială), Sorana Gurian (incredibilă Mata-Hari autohtonă, grotesc-fascinantă). Hortensia Papadat-Bengescu se sustrage acestui octoedru feminin, din raţiuni care ţin de definirea minoratului şi a marginalităţii. Ei i se dedică separat un admirabil capitol psihobiografic, unde este citită la conjuncţia biografiei reale cu aceea, ficţională, a personajelor ei.
          Scriitoarele din fotografie sunt urmărite într-un traseu al ratării, punctat de două handicapuri: primul vine, ne explică autoarea, din „structura personalităţii“ lor, respectând cu mici excepţii tradiţia tăcerii şi a introvertirii. Al doilea îl reprezintă instalarea comunismului, când „patriarhatul de stat“ pune capăt emancipării femeii în general şi când, adaptându-se la directivele realismului socialist, scriitoarele îşi vor compromite imaginea pe termen lung. Aşadar, un obstacol „natural“ sau, cel mult, de prejudecată istorică (frecvent autoasumată) este dublat de unul istoric în sensul cel mai tare (dar şi general, aş spune, pentru că această „deviere“ de la creşterea firească a personalităţii creatoare este valabilă şi pentru scriitorii bărbaţi, nu numai pentru scriitoare).
          În acest context, apariţia Scriitoarei în literatura română este codificată într-un „scenariu al afirmării de sine şi al afirmării în lumea literară“, gândit ca un gest de revoltă „faţă de condiţia feminină constrângătoare, faţă de autoritatea (resimţită ca ilegitimă) a familiei, faţă de o alteritate (masculină) opresivă“. După colorarea contextului istorico-ideologic, semnalarea preferinţelor tematice şi a unor apariţii de pionierat, autoarea anunţă două direcţii ale prozei feminine din România anilor ’30: una estetizantă, de coloratură decadentă, a maladivului, refulatului şi marginalului, iar a doua minimalistă, de notaţie seacă a cotidianului. Înainte să treacă la partea cea mai masivă a demonstraţiei (lecturile-portret), autoarea desenează trei profiluri definitorii: al lui G. Ibrăileanu, al
          Hortensiei Papadat-Bengescu şi, din reflexii, al lui E. Lovinescu – tot atâtea capitole de hermeneutică istorico-literară. Ulterior, acestea vor funcţiona ca repere pentru fiecare dintre zoom-urile aplicate fotografiei de grup cu scriitoare.
          Chestiunea cea mai problematică a volumului este aceea a asumării perspectivei. Într-un discurs foarte precis şi lipsit de orice ezitări conceptuale, Bianca Burţa-Cernat întreţine totuşi o intenţie contradictorie: ea anunţă de la bun început că nu are în proiect o reconfigurare canonică. „Marginalii“, ni se explică, nu trebuie întotdeauna recuperaţi pentru a reaşeza canonul, „pentru că aceştia nu sunt doar prezenţe pitoreşti, ci contribuie la configurarea unui cadru“. Mai clar, autoarea promite o cercetare atentă la examinarea „componentei sociale“, dar ghidată de indicaţiile seismografului estetic. Conceptul de lucru este cel de „literatură feminină“ în accepţia lui istorică, un concept care centrează dezbaterea anilor ’30, marcând atât legitimarea profesionistă a femeii care scrie (în 1925 se înfiinţează Societatea Scriitoarelor Române, cu Revista Scriitoarei), cât şi „feminizarea“ literaturii. Mereu alertă să nu fie receptată drept feministă, ea se afirmă polemică în raport cu „feminismul diferenţei“, care ar enclaviza literatura după criterii exterioare literaturii (i.e. genul autorului), şi pledează pentru readucerea în discuţie a „subiectului cultural neutru din punct de vedere sexual“ („al genului“ ar fi fost determinativul mai adecvat). Numai că, imediat ce asumă „o manieră conservatoare“, Bianca Burţa-Cernat pare să-şi nuanţeze sensibil declaraţia. Pe de o parte, ea vorbeşte despre necesitatea de a reaşeza „la locul lor“ (fără a le supraevalua!) personalităţi de scriitoare decupate dintr-o fotografie de grup, prin capriciul patriarhal al istoriei. Cum se poate produce însă respectiva aşezare „la loc“, în absenţa unor anumite rescrieri canonice? Este improbabil ca locurile „reocupate“ să fi aşteptat convenabil vacante reaşezarea portretelor individuale. Atunci, de ce se fereşte autoarea cu atâta obstinaţie să asume marea miză, implicită, a cărţii sale? Întrebarea este retorică, motivaţiile reticenţei sale sunt ultracunoscute: în afară de „păcatul“ de a reconfigura canonul, nu există altul mai reprobabil în lumea noastră literară decât adeziunea la feminism, fie el şi benign. Or, ar fi fost cazul ca autoarea să admită cu mai mult curaj că o recuperare care să nu implice reaşezări (nu neapărat răsturnări spectaculoase!) canonice este imposibilă.
          La nivelul interpretării imediate, aceste reinterpretări canonice se văd cu ochiul liber. Într-o retorică diminutivantă („puţin feminism“ „un pic pripit“, „probabil exagerat“), autoarele analizate „se plasează tipologic şi valoric în proximitatea unor autenticişti ca Holban, Sebastian, Blecher, Şuluţiu, Fântâneru, pentru a nu mai spune că aceste prozatoare nu sunt deloc inferioare unor «marginali» (cu toate acestea mai vizibili decât ele)“. Cele mai clare precizări de poziţie individuală apar în momente în care suspiciunea autoarei faţă de posibilitatea de a fi citită ca feministă dispare. Când chestiunea feminismului nu o preocupă, autoarea este în cea mai mare măsură ea însăşi, respectiv liberă să utilizeze argumentul social acolo unde el devine necesar, argumentul feminist sau argumentul estetic unde este de bun-simţ să le invoce. De aceea, înclin să cred că excesivele precauţii discursive în raport cu feminismul sau cu reconfigurarea canonică sunt mai degrabă reflexe de anticipare a unor obiecţii de receptare. Un feminism intrinsec apare chiar în analiza ratărilor (de tipul: „nu i-a lipsit independenţa şi confortul necesare unei cariere literare. Atu pe care nu l-a valorificat, din păcate, la maximum“), dar mai ales când autoarea îşi imaginează ucronic „cum ar fi fost dacă“: dacă scriitoarele interbelice nu ar fi ratat şansa de a combate prejudecata că femeile nu pot fi „iniţiatoare de curente“, neavând conştiinţă conceptual-teoretică, dacă ar fi dublat intuiţia unei „anumite modalităţi a naraţiunii“, care le-a condus instinctiv către modernitate, cu lecturi care să le antreneze şi proiectele conceptuale etc., etc.
          În această ordine a proiecţiilor ucronice, am un singur regret: cum ar fi fost dacă Bianca Burţa-Cernat ar fi comparat romanele lui Ibrăileanu şi ale lui Lovinescu cu romanele scriitoarelor analizate? Un atare exerciţiu ar fi putut deschide, chiar păstrând-o la un nivel implicit, discuţia poziţionării canonice, punând la lucru tocmai criteriul estetic şi amuţind criteriul de gen. Sigur, o astfel de pistă ar fi complicat proiectul oricum rămuros al cercetării. Documentarea care stă la baza volumului este cu totul impresionantă: timp de zece ani, cât a durat elaborarea acestei teze de doctorat, au fost consultate nu numai toate romanele fiecărei autoare, ci şi volume de corespondenţă şi jurnale, interviuri sau cronici de carte – toate completând contextul biografic şi de creaţie. Această cunoaştere exhaustivă a materialului de lucru o îndreptăţeşte pe autoare să corecteze prejudecăţi (v. eroarea „modelului Virginia Woolf“ matură, a influenţei covârşitoare a lui Lovinescu asupra poeticii Hortensiei Papadat-Bengescu sau, mai spectaculos, demascarea plagiatului sadovenian dintr-un roman al Constanţei Marino-Moscu) şi să construiască adevărate microficţiuni documentare, care se citesc cu deliciul lecturii de jurnal.
          Cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat este admirabilă, dezvăluind un istoric literar de vocaţie, care „se exprimă pe sine scriind despre alţii“ (cu o expresie a autoarei despre Hortensia Papadat-Bengescu), într-un discurs critic dintre cele mai particulare: fără să generalizez comparaţia, aş spune că numai la Ioana Em. Petrescu am mai întâlnit un atare amestec de luciditate argumentativă, aplicare documentaristică şi aparentă austeritate a comentariului nutrit, la o privire mai adâncă, de ironie, tandreţe şi de o mare doză de înţelegere umană a motivaţiilor creaţiei şi ratării.

 

Mihaela Ursa

Terapia unei amnezii literare (Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: Proza feminină interbelică. Bucureşti: Cartea Românească, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)