O apropiere

Ovidiu Pecican

          Există, fireşte, o diversitate de scriitori şi de scriituri, care se pretează la o întreagă varietate de clasificări. În mintea mea însă, printre feluritele profiluri ale artiştilor cuvântului se înscrie şi tipul glosatorului rafinat care, depăşind – poate chiar fără să îl fi frecventat vreodată – exerciţiul exegezei riguroase, cu bibliografie şi note de subsol (indispensabil laboratoarelor de tip academic şi în spirit academic), cerne prin propria sensibilitate şi inteligenţă, în destui ani, mari şi mici teme şi motive culturale, imprimându-şi cu fineţe amprenta asupra acestora. Rolul lor nu este, cel mai adesea, acela de a produce vreo probă de gândire majoră, în sensul înzestrării propriului ambient cultural cu vreun sistem filosofic sau cu note muzicale inedite pe diapazonul modurilor consacrate de a simţi şi de a proceda. El face totuşi un serviciu nepreţuit culturii în interiorul căreia se exprimă – poate şi altora, prin eventuala traducere –, lărgind capacitatea de vibraţie a unui anume public, producând cutii superioare de rezonanţă artistică, furnizând alonjă gândurilor şi imaginilor pe care le traversează, nu o dată reluate din nume sonore ale istoriei creative a umanităţii, însă recontextualizate, supuse unei noi analize, înviorate. Stirpea despre care vorbesc, aleasă şi nu atât de productivă pe cât s-ar putea crede, include memorialişti, eseişti, autori de maxime şi cugetări, începând demult şi sfârşind mereu prea devreme, producând constant, aici şi dincolo, în spaţiile geografico-istorice ale vechii şi noii lumi, parcă pentru a furniza o anumită axialitate, dar şi pentru a marca diferenţa de reperele bine fixate, altceva-ul.
          În literatura noastră cazuri de acest fel au fost, la vremea lor, Paul Zarifopol, Al. Paleologu şi alţii asemenea lor, coborâţi din stirpea lui Montaigne, însă păstrând ceva şi din spiritul lui La Rochefoucauld. Cu toate acestea, în acest moment gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către eseistul care este Ion Vianu. În recentul lui volum de Apropieri (Iaşi: Ed. Polirom, 2011, 316 p.), titlul valorează cât un manifest, iar conţinutul cât o croazieră. Cine ar fi crezut, deschizând coperta cam monotonă şi repetitivă pe care o impune seria „Egografiilor“, că în interiorul textelor de mare varietate pe care le adăposteşte, voi da peste câteva comentarii pe teme – ori pretexte – dostoievskiene care valorează cât o exegeză întemeiată pe mari eşafodaje de lecturi, developări şi mereu reluate stăruinţe? Am încercat, cândva, eu însumi să înţeleg mai bine, cu creionul la îndemână, lăuntruri şi unghere din lumea karamazoviană a acestui Jean Valjean al literaturii universale şi pot spera că înţeleg, dacă nu altceva, atunci măcar dificultatea de a scruta din priviri textul, infratextul şi haloul care înconjoară aceste niveluri ale cărţii respectivului autor. Ei bine, Ion Vianu izbuteşte câteva exerciţii de virtuozitate à la Paganini, cântând uneori pe o singură coardă a viorii sonorităţi eliberatoare, creând luminişuri şi stârnind vibraţii. În Priveghiul Nastasiei Filipovna ajungi să pricepi de ce se iscă, la lectura secvenţei finale a romanului Idiotul, cu Mâşkin şi Rogojin alături, lângă patul unde eroina zace ucisă de cel de-al doilea, de ce se poate stârni „acel sentiment de linişte, de acceptare şi, în acelaşi timp, sentimentul de înălţare pe care oroarea momentului, departe de a-l exclude, îl confirma“… El are, fără îndoială, multe în comun cu ceea ce Rudolf Otto teoretiza ca fiind înregistrarea prezenţei acelui misterium tremendum care marchează irupţia sacrului în banalitatea relativă a oricărei vieţi, aleatoriu sau nu. La Vianu, om de ştiinţă cu o formaţie psihologică solidă, crescut într-o ambianţă de austeră şi înaltă intelectualitate după un tipar goethean, ultimul lucru la care te aştepţi este experienţa sacrului, aşa cum se mărturiseşte ea în cele două pagini – de format mic – pe care le evoc. Revelaţia, sincopa, eliberarea, respiraţia de profunzime sufletească survin, nu cum te-ai aştepta, într-un moment de trăire mistică, ci prin reflecţie metodică, aprofundată, în marginea unei pagini. Autorul poate fi crezut pe cuvânt: ceea ce trăieşte şi împărtăşeşte este departe de a fi un surogat, un erzaţ mistic. (Aşa ceva se află din belşug în căutarea disperată a junelui Mircea Eliade din Itinerariu spiritual şi de mai târziu, nu în rândurile simple şi directe ale confesiunii lui Ion Vianu.)
          Obişnuit să îşi psihanalizeze pacienţii, doctorul Vianu părăseşte, când apucă să scrie, obişnuinţele medicale şi se îngrijeşte de propria analiză. Iar descoperirea lui este preţioasă pentru mine, fiindcă ea atestă, negreşit şi total pe neaşteptate, că şi lectura este un posibil vehicul către înţelegerea, eventual accederea la transcendenţă. Nu în sensul că s-ar putea, vezi Doamne, crea condiţii factice pentru exprimarea acesteia, aşa cum Faust – şi, ca el, toţi magicienii lumii – socotea posibil să conjure duhuri atotputernice schiţând nişte figuri geometrice pe podeaua unei încăperi de la începutul primei modernităţi. Cred că, pentru a se revela ca prezenţă, transcendenţa nu are nevoie de şmecherii, ceremonialuri şi farafastâcuri. Cred, altfel spus, că şi literatura poate, în anumite condiţii, provoca o astfel de mediere. Ba, mai mult: mi se pare că Ion Vianu vorbeşte subtextual de chiar mai mult; despre posibilitatea ca însăşi raţiunea să mijlocească treziri şi unde de înaltă şi acută spiritualitate.
          Mărturisesc, gândul acesta mă face să jubilez, căci el reprezintă, pare-mi-se, o revanşă luată în faţa atâtor prejudecăţi: că scrisul e asociat mai degrabă ingeniozităţii altor spirite…; că spiritul metodic, aprofundarea lucidă anihilează şi ucid definitiv zborurile către înalt (de parcă muzica lui Bach sau Händel nu poate produce efecte de levitaţie pentru că presupune multă armonie şi... matematică).
          Voiam să vorbesc despre o carte în care micul eseu la care m-am referit ocupă numai două pagini. Vina mea, că n-am fost în stare să şi cobor, să şi avansez, să mă şi înalţ, în acelaşi timp. Poate altă dată…

 

Ovidiu Pecican

O apropiere (Ion Vianu, Apropieri. Iaşi: Ed. Polirom, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)