Caragiale

Gelu Ionescu

          Un scriitor satiric nu poate atinge un „statut de mit naţional“. Eu, cel puţin, nu cunosc vreun caz. Caricatura, satira irită – poate chiar exaspera. Produce mult mai multe resentimente decît puţinele adeziuni. Spiritul critic nu a fost niciodată popular, a fost cel mai adesea confundat cu „denigrarea“ (ah, ce cuvînt înăbuşitor cît un complex de inferioritate!). Mai e de spus că acest „statut de mit naţional“ mai degrabă defavorizează posteritatea critică – adică cea adevărată – a unui mare scriitor, chiar şi în cazul lui Eminescu.
           În ceea ce-l priveşte pe Caragiale, n-aş spune că a fost mereu repudiat de mediul cultural românesc, nici că a rămas un paria. El a avut (încă din timpul vieţii) şi are foarte mulţi admiratori şi chiar „fani“ – iar invocarea numelui său în legătură cu vreun personaj al vieţii publice cotidiene, în vreo situaţie, sau numai cu o replică dintr-un discurs, e foarte frecventă. Expresia „ca în Caragiale“ a fost foarte des folosită – iată  marele semn de clasicitate!
           Mai e de adăugat că, nu o dată, repudierea lui Caragiale a existat – liberalii, în timpul vieţii, apoi naţionaliştii de extremă, în fine chiar şi Ceauşeştii l-au interzis: aceştia şi pentru că erau naţionalişti în sensul cel mai puţin benefic pentru ţară, dar şi pentru că urau umorul şi aveau pudibonderia complexaţilor. Aşadar, grila judecăţilor naţionaliste sau moral-politice pusă în prim-plan, înaintea celei estetice, poate duce la repudieri – vezi şi pe C. Noica. Eu aş fi tentat să „repudiez“ mai degrabă publicistica lui Eminescu sau faimoasa Doină – dacă e vorba de repudieri –, pentru că şi aceste scrieri contrazic preeminenţa criteriului estetic. Însă fiind un om de litere şi încercînd de peste 50 de ani să mă apropii cum trebuie de literatură, am învăţat că nu prea am dreptul de a repudia şi că nici nu trebuie să-mi treacă prin cap ideea de repudiere, adică de alungare din literatură a unui text care are şi o valoare estetică, chiar dacă nu e cea esenţială. Însă societatea îşi poate lua acest drept, pentru că în ea nu primează criteriul estetic. Satiricii – şi Caragiale este un autor esenţialmente satiric – pun în faţa societăţii oglinzi în care diformităţile se văd mult mai bine. E ceea ce distrează, dar nu place, ceea ce irită. Am auzit odată un nătărău universitar care spunea: „Poporul român nu e un popor de Mitici, Caţavenci şi Miţe!“... ca şi cum Caragiale ar fi spus vreodată asta...
           Dar:
           Caragiale, în ciuda caricaturii sau satirei, a lăsat în urma sa un popor de personaje fundamental simpatice, amuzante, de cele mai multe ori chiar ataşante. Au cu toatele (sau aproape) ceva atrăgător care le face detestabilul simpatic, deci pe jumătate (cel puţin) scuzabil. Toţi încornoraţii, toţi demagogii, toate adulterinele, toţi analfabeţii, nătărăii, mincinoşii şi ramoliţii – toţi sînt simpatici. În plus, nimeni nu e pedepsit în această lume de care rîdem de mai bine de un secol. Rîdem – şi prin asta îi acceptăm. Poate chiar îi iertăm. Ei vin pe scenă, noi le ştim partiturile pe dinafară, le îngînăm, au intrat în viaţa noastră; Caragiale e un scriitor pe care nu poţi să-l uiţi; nu l-a uitat nici Eugen Ionescu (şi cred că nici nu a vrut să-l uite). Eu cred că – fără voia sau intenţia lui Caragiale – societatea românească (pe care marele scriitor a scrutat-o cu tot atîta plăcere cît şi dezgust, din care s-a inspirat, pe care a „copiat-o“) a acceptat mult mai uşor viciile unora dintre membrii ei pentru că, inaptă să se maturizeze, să se asume, a confundat viaţa cu scenele şi caracterele din piesele şi schiţele sale, atît de familiare, atît de admirate, atît de acceptabile. Recunoscînd în jur (în jur, nu pe scenă!) Caţavenci, Ipingeşti, Farfurizi, „dame“ ca Zoe, Veta şi Didina, românul, în loc să blameze, să judece şi să condamne, moral, politic sau social, vicii care sînt de condamnat, A RÎS – sau numai a zîmbit –, a iertat sau a ridicat din umeri. S-a acomodat cu ei, o nătîngă acceptare ca o fatalitate dirijată de zeii derizoriului. Eu numesc asta inerţie – şi nu toleranţă. Geniul său a sugerat (fără să vrea, desigur) unui întreg popor acomodarea cu prostia, viciul şi mişelia. Latura odioasă a acestor personaje – nu toate, pentru că nu puţine sînt idioţi inofensivi – e ascunsă de şarmul lor, de arta comediei ce o practică prin toată fiinţa lor. Dar această latură odioasă e cea care, la toţi marii comediografi, de la Molière la Gogol, e pedepsită. Pedeapsa din Tartuffe sau din Revizorul nu intră în morala Scrisorii...furtunoase... În satiră pedeapsa e... satira însăşi – a se vedea şi în proza sa scurtă. În caricatură, la fel. Dar, luînd altfel lucrurile, inversînd raportul dintre cauză şi efect, putem spune că autorul nostru şi-a făcut personajele pe cît de ticăloase pe atît de simpatice pentru că a observat în societatea din jur, în mentalitatea ei, această toleranţă, această acceptare leneşă a imoralităţii. El a „reflectat-o“, a adăugat peste placiditatea acceptării farmecul estetic al zîmbetului şi puţin venin din cupa resentimentului.
           Aşadar, autorul poate fi repudiat, dar personajele sale sînt mai mult decît acceptate – chiar iubite: prostia monumentală, de pildă, poate trezi o veselă admiraţie stupefiată... E simptomatic faptul că autorul îşi mîngîia personajele sale calificîndu-i ca fiind „drăguţii de ei!“ Drept este că a exclamat o dată şi: „Îi urăsc, mă!“ Fiind vorba de repudiere, să amintim că a avut parte şi de destui detractori: cei din timpul vieţii, apoi N. Davidescu etc. La fel de stupizi ca detractorii sînt şi unii care au încercat interpretări aberante – de exemplu N. Steinhardt, care, prea pocăit, într-un eseu locvace, a încercat să demonstreze... creştinismul fundamental al eroilor caragialieni: a confunda complicitatea în viciu cu iertarea creştinească echivalează cu un act detractor...
           Aş spune că oricît „rău“ a făcut, fără ştiinţa sau intenţia sa, societăţii româneşti, oricît „geniu“ a avut rîsul său, comparabil cu cel al marilor artişti din gen ai lumii, Caragiale a „sabotat“ viziunea dramatică pe care un popor trebuie să şi-o asume pentru a deveni matur. În ceea ce mă priveşte, admir arta sa, atunci cînd ea străluceşte. Nu tot timpul şi nici pretutindeni, ci numai cînd ea străluceşte – la nivelul empireului literar naţional.

          Nu mă recunosc în om, am citit ceea ce s-a scris despre el. Nu ştiu dacă tot, dar destul de mult. Îmi plac berăriile, dar le frecventez rar. Îmi plac mai mult grădinile de vară din München, unde se bea mult mai bună bere decît la Ploieşti sau în capitală. Nu-mi place şpriţul. Nu-mi place deloc să stau de vorbă cu imbecilii. Panicile mele sînt altele, prieteniile mele nu sînt cu amici – fac deosebire între prietenie şi amiciţie, cum se vede; nu sînt cinic. Sînt meloman, deşi nu Beethoven e compozitorul meu preferat. Eu cred deci – poate mă înşel – că nu am nimic caragialesc în persoana mea. Mărturisesc că nu prea am simpatie pentru „tipul“ pe care el l-a reprezentat cu brio, tip foarte... românesc, de altfel. Caragiale, cum s-a spus de mii de ori, a fost personajul principal al operei sale. Dar simpatia pentru om sau personaj e una, şi geniul operei e alta. 
           Dar:
           Viaţa a vrut ca exilul meu să aibă loc tot în Germania. În fond, Caragiale este antemergătorul unei întregi categorii de scriitori care au plecat în exil  – un exil cu alte, cu totul alte motivaţii. Acum cîţiva ani am vrut să scriu un eseu intitulat „De ce s-a exilat Caragiale?“ Nu l-am scris pentru că nu ştiu să dau un răspuns concludent întrebării. Dar voi rezuma aici cîteva observaţii pe această temă, profitînd de ocazie.
           Cred că exilul său voluntar are mai multe explicaţii.
           Prima ar fi respingerea de la premiile Academiei, premii pe deplin meritate, atît a volumului de teatru, cît şi a unuia de schiţe, de proze. Dimitrie Sturdza, şeful liberalilor de atunci, poartă vina acestei enorme nedreptăţi, una dintre primele pe care politicul le-a operat asupra artisticului în ţărişoara noastră. Dar, să nu uităm totuşi că publicistul îl atacase în presă şi cu multă... satiră pe academicianul politician cu destul de mulţi ani înainte de premieri. Şi să nu cerem „seninătate“ acolo unde e satiră şi caricatură. Mai ştim că I. L. Caragiale avea intenţia expatrierii mult înainte de 1904 – voia să se aşeze la Braşov, Sibiu sau Cluj. Însă moştenirea Momuloaiei i-a permis să aleagă Berlinul, oraş ce era atunci în plină glorie postbismarckiană, oraş ce oferea ordinea, curăţenia şi civilizaţia unuia care se exasperase de haosul, murdăria şi subdezvoltarea balcanică a Bucureştilor sau altor urbe. Nu a ales nici Parisul – a declarat cîndva că, în ciuda entuziasmului, oraşul îl obosise –, nici atît de plauzibila Vienă, unde parcă se... potrivea mai bine. Nici alt oraş mai sudic, mai dulce în climat. Căci climatul îl obsedează – vezi excepţionala corespondenţă către Zarifopol, principala noastră sursă, dar nu unica: Amintiri despre Caragiale, volum vechi şi incomplet din 1972, ar fi o alta. Apoi, e lucru bine ştiut, în Germania se face cea mai de calitate interpretare muzicală – aşa a fost, aşa a cam rămas. Un meloman ca el nu putea ignora această realitate, mai cu seamă că pe atunci nici măcar gramofonul nu exista... Cineva, în mai sus amintitele Amintiri, spune că berea, calitatea berii nemţeşti a fost un serios motiv. Se poate, aceeaşi corespondenţă menţionează de multe ori numele berii preferate – Pfungstädter –, dar berea nu poate fi totuşi un motiv determinant, cel mult unul secundar. Şerban Cioculescu, în cunoscuta biografie (cam... romanţată), care a reprezentat o turnantă decisivă în receptarea critică a lui Caragiale, pune exilul exclusiv pe seama dorinţei de a trăi, în sfîrşit, burghez-confortabil: moştenirea o permitea. Nu ştiu cum o permitea, pentru că Vlahuţă scrie că, la momentul morţii subite, banii se cam terminaseră (inclusiv cei pe care îi luase din moştenirea lui Mateiu, spoliindu-l, motiv de ură veşnică a acestuia din urmă) şi se punea problema unei colecte publice. Cheltuise totul, cu nesăbuinţă şi egoism. Eu aş mai adăuga la toate acestea încă un motiv al exilului – şi anume lehamitea. A preferat să se despartă de sursele sale vii de inspiraţie, dar a fost o despărţire capricioasă. Caragiale vine des în ţară (ceea ce exilaţii români din anii comunismului nu puteau să o facă – aceştia erau convinşi că actul lor era unul definitiv); ba chiar intră în politică şi susţine campania electorală a celui în care îşi punea toată speranţa – şi anume Take Ionescu. Discursurile sale politice ţinute cu aceste ocazii (nu ştiu să se fi păstrat decît citate din presa vremii) sînt de-a dreptul căzute din cele ale lui Caţavencu. Caragiale, care nu avusese premiile Academiei şi nici alte onoruri, spera să devină deputat... S-a înşelat şi de data aceasta, a fost „tradus“ de idolul său. Deputăţia l-ar fi reîntors in ţară şi i-ar fi asigurat cîţiva ani un venit. Stau să mă mir cît pot fi de orbi, uneori, chiar oamenii de geniu: cum nu-şi dădea seama el că destinul nu-l va aşeza niciodată în scaunul celui pe care îl batjocorise dincolo de orice limită – în scaunul lui Agamiţă Dandanache? Aceste campanii – şi discursurile din ele – sînt, într-un fel, o contrazicere a operei...
           În acelaşi timp cînd bătea drumurile ţării pentru Take, el scria lui Zarifopol că abia aşteaptă să se întoarcă acasă – acasă e întotdeauna Berlinul, niciodată Bucureştiul sau patria daco-romană. Aici e poate misterul adînc, complex şi numai în parte palpabil al răspunsului la întrebarea: de ce s-a autoexilat Caragiale la Berlin? După părerea mea, la fel de obscur ca şi răspunsul, imposibil de fapt, la faimoasa întrebare: „De ce, Nene Anghelache?“ Obscur pentru că, dacă trecem de aparenţe, ne adîncim în misterele inconştientului... Să vină deci psihocritica!
           Nu mai am de adăugat decît faptul că, după opinia mea, scrierea 1907 din primăvară pînă în toamnă nu putea fi scrisă decît departe de ţară. Luciditatea ei, tonul ei nu sînt ale unei detaşări, ci ale unei „distanţe“ care îi asigură valoarea obiectivităţii şi îi validează dramatismul. Caragiale vedea rezolvarea tragicei situaţii, dincolo de omagiul autoritarismului regal, în împroprietărirea ţăranilor, însoţită de introducerea sufragiului universal. Vor trebui să mai treacă 15 ani şi un război mondial pentru ca politicienii români să îndeplinească aceste condiţii imperios-vitale ale unei societăţi care nu se hotăra să iasă dintr-un fel de feudalism degenerescent.
           Şi ar mai fi de spus că există cîteva texte despre români – cum ar fi scrisoarea către Alceu Urechia din 25 iulie/7 august 1905 – în care întreaga diatribă cioraniană este anunţată. Texte şi accente de un criticism radical care atinge, poate, injuria. Şi să mergem mai departe, în consecinţă, cu întrebarea: i-a urît oare Caragiale pe români? A plecat din România ca să scape de ei? Oricît de greu de pus aceste întrebări, tot atît de greu de răspuns. Eu cred că poţi să ai momente în viaţă, mai ales atunci cînd eşti preocupat de soarta politică a naţiei şi de cultura ei, în care parcă ţi se impune să le hîrjoneşti, dar mai puţin în glumă... Deci nu ura care suprimă, din care curge sîngele crimei, ci aceea care dispreţuieşte, exasperează – regretă. Unii sînt consolaţi cu realitatea poporului şi ţării aşa cum sînt ele, sînt siguri că nu îi implică, alţii izbucnesc: ca Eminescu, Caragiale – vor urma alţii. Spiritele, scriitorii satirici nu-şi parfumează mustaţa cu apă de roze şi nici nu ascultă transportaţi numai cîntece de heruvimi.  Dar fără ei, nu ştim sau nu putem afla corect cine sîntem – şi dovadă că, deşi au existat un Caragiale, un Cioran şi alţii – noi chiar nu ştim. Ei, criticismul lor şi al altora nu au fost de ajuns.
           Nu mă recunosc defel în niciunul dintre personajele lui Caragiale. Mă identific însă cu naratorul din proza Grand HôtelVictoria Română“ – o proză teribilă, desperată, halucinantă. Folosesc însă, nu o dată cu deliciu, replicile sale de neuitat, de neuitat...
           Ca o fatalitate.

 

Gelu Ionescu

Caragiale

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)