Poeme de Victoria Ana Tăuşan

          La sfârşitul anului trecut ne-a părăsit Victoria Ana Tăuşan (1937-2011), una dintre doamnele adevărate ale literaturii contemporane. Poetă, traducătoare, eseistă, publicând circa douăzeci de cărţi originale, apreciată de un număr destul de redus de cititori şi de criticii sensibili la poezie, răsplătită de Uniunea Scriitorilor cu Premiul pentru poezie în 1983, a lăsat în urmă imaginea unui om de aleasă şi nerepetabilă demnitate, trăind parcă desprinsă de lumea aceasta care o îndemna doar către arta cuvântului şi a ideilor generoase. A reuşit să se izoleze, să nu participe la viaţa literară derutantă a ultimelor două decenii şi să umple nici mai mult, nici mai puţin de 16 caiete cu poeme, unele de excepţională valoare estetică, intitulate Nelinişti – Poeme în spirală. Ni le-a încredinţat cu îndemnul de a face ce este mai bine. I-am ascultat dorinţa şi am oferit câtorva reviste grupaje dintre multele inedite. Ecourile au fost întotdeauna favorabile, probându-se faptul că arta autentică rămâne încă preţuită. Sperăm ca această nouă selecţie să confirme gustul nostru şi aşteptările cititorilor, căci opera Victoriei Ana Tăuşan se cuvine recitită şi, în fond, redescoperită.


Liviu şi Dorina Grăsoiu

Lacrima

Ce poţi cu o lacrimă? m-a întrebat.
Şi i-am arătat trupul inert al iubirii,
tras la mal din adâncul lacrimei mele.

Ce poţi cu o lacrimă? m-a întrebat mai târziu.
Şi i-am arătat călimara plină totdeauna cu lacrima mea,
să pot să scriu dezamăgirile lumii.

Dar acum ce mai poţi cu o lacrimă? m-a întrebat,
arătându-mi albele tâmple.
Acum, i-am răspuns, în vârsta aceasta, o să se întâmple
întregul plâns, pentru întreaga viaţă.

30.05.2005


Păşiţi cu încredere

Eu nu sunt poetul care suflă ceaţă
peste poem, ascunzând neputinţele.
Intraţi cu încredere: toate pădurile
scutură frunze şi mi se bucură.
Există o voluptate a cuvintelor toate
de-a fi rostite, ori scrise, ori inventate.
Slăbiciunile lor sunt ale mele.
Păşiţi cu încredere: n-am ierburi rele,
am numai rarele flori tremurate.
Dacă străbătând până în cealaltă parte
veţi dori revenirea, rămâneţi mai mult:
Sufletul meu, însingurat de micimile vremii,
vă va fi umbră, izvor şi tumult.

13.VI.2005


Oglinzile verii

Toate oglinzile în care m-am privit
au fost lacuri cu brume de toamnă.
N-am avut decât păsări migratoare în caldele cuiburi sub gene.
Frunza verde-a privirii s-a risipit în furtună.
Numai zăpada tâmplelor stăruie,
stăruie chiar şi-n oglinzile verii,
atât de înalt este piscul cuvântului,
ce toate lacrimile mi le răzbună, –
piscul cuvântului, neclintit sub rafalele vântului.

4.VII.2005


Ale mele

Iată, averea mea este aproape de tot cheltuită –
inima nu mai are elanuri
şi uneori mi-o simt de parcă ar fi mişcată de nevăzutele ceasului sfori.
Oasele mele de odinioară iubit-au distanţele
şi-acum, schelărie,
abea de mai ţin zilnica scară-a durerilor proptită de ele.
Pe frunte, în brazde mărunte,
seminţe au adus întâmplările.
Mâinile şi-au risipit mângâierile, au dat prea mult
şi mereu s-au deschis
lăsând să le scape ultimile fărâme de vis.
Neputincioase acum, stau lângă trup –
aripi ce nu sunt nici demonice, nici sfinte.
Doar degetele mai scormonesc în lăzile vechi, să afle cuvinte –
hrană sufletească, mană, ca oarecând în pustie.
Şi au rămas cum au fost privirea şi gândul, să văd şi să ştiu
ceea ce nimeni nu vede, ceea ce nimeni nu ştie.
Văzutele tuturor sunt ale mele.
Şi nevăzutul. Pe care îl scriu.

10.VII.2005


Calul negru

A venit azi-noapte calul negru
până sub fereastra mea
şi din traistă stele ronţăia
calul negru.

Cum să-mi fie cugetul integru,
când copita bate a plecare?
O să mă azvârle peste zare
calul negru.

Şi apoi, venind de după creste,
pândă le va sta altor ferestre,
niciodată ostenit de drum
calul negru.

Eu i-aş da căpăstru de argint,
şa de aur, clopoţei de flori,
dacă ar uita de mine-n zori
calul negru.

Însă de va necheza, ştiu bine
c-a venit anume pentru mine.
Stăm în noapte, stăm şi ne privim
eu şi calul negru.

23.VII.2005

 

Victoria Ana Tăuşan

Poeme

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)