Boala de moarte

Gellu Dorian

(17)

Fie moartea o femeie de care fug,
ca pînă la urmă să ajung la ea,
aşa cum ajunge seara acasă bărbatul după ce culcă la pămînt
două fălci de pădure şi apoi trece prin cîteva cîrciumi
şi două femei care-l spală să fie curat pentru prima femeie
din mîinile căreia va pleca pentru totdeauna,

fie, nu o aştept nici în această casă,
nici în cealaltă cîrciumă,
nici la biserică,
nici la serviciu,
nicăieri,
deşi ştiu că este peste tot atît de vie şi hulpavă,
încît beau din acest pahar ca şi cum ar fi ultimul,
deşi ştiu că în curînd va fi altul,
şi altul,
şi altul,
în care ea stă pitită, cu buzele reci,
tristă, aşa cum nu-mi plac mie femeile care te iau în braţe
ca într-un iglu,

fie moartea cea mai frumoasă femeie din lume,
nu o aştept, nici n-o las în seama altor bărbaţi
pentru care Dumnezeu a lăsat dragostea pe pămînt
nu sub pămînt,
treacă, ducă-se,
vreau să-mi trăiesc veşnicia în această viaţă,
nu în cealaltă viaţă căreia-i aparţine.


(18)

Trupul îmi ardea ca o lampă într-o casă pustie,
era atît de mult întuneric în jur, încît prin sîngele meu foşneau
lupii pe care i-am văzut cînd eram mic şi puternic ca o pădure
care-i înghiţea fără urmă –

ea nu ştia ce să facă,
stătea tolănită lîngă mine,
plictisită ca un aluat dospit din care toţi vor rupe după ce va fi scos
din purgatoriu, pe unde am fost să fiu ars şi copt
pentru gurile lor mereu flămînde –

nici nu voia să plece mai departe,
trupul meu era mai uşor decît sufletul cu care se juca
pe degete, aşa cum se joacă femeile cu inelele
ale căror enigme nu le pot stinge
cămăşile ce le ard pe dinlăuntru,
nu-l putea căra, nici lăsa acolo,
mirosea a mir,
avea aerul acela pe care numai ea-l putea respira,
încît am tras-o prin mine ca pe o funie
la capătul căreia voiam să o văd agăţată –

pustia este plină de acel aer pe care dacă nu-l respiri
nu-nseamnă că eşti viu...


(19)

Cînd la naştere nimeni nu-ţi spune nimic despre moarte,
simţi ceva rece ca sticla de bere scoasă din gheaţă
cum îţi suflă în ureche
şi nu înţelegi ce vrea, cine e,

ochii tăi văd o femeie care te alăptează,
sfîrcurile ei fierbinţi te fac fericit,
habar n-ai ce-i asta, aşa cum habar n-ai de ce trebuie să-ţi sufle
cineva în ureche, care nici măcar nu-şi arată ochii,
nu-ţi dă ţîţa să i-o morsoci între gingii,
dar îţi îngheaţă auzul în care plîngi ca un disperat
pînă ce cazi în somn odată cu ea –

mai întîi faci icter,
scapi cu zile,
slăbeşti, ies din tine fuioare de apă pe care ea încet-încet le
împleteşte
şi ţi le pune sub cap,
se vrea atît de frumoasă încît o laşi să-ţi apară în somn
de aici înainte în fiecare seară,
pînă cînd, descoperind cine e, începi să te sperii
şi să o bombardezi cu tot felul de hapuri,
după ce ai băgat în tine toate otrăvurile de care nu ai avut nevoie –

de la o vreme nu mai vezi ochii aceia pe care i-ai privit
prima dată cînd buzele tale zburdau fericite de la un sfîrc la altul,
ci doar găoacele ei în care torni întuneric
ca în halbele de bere votca în care ai vrea să te îneci
pentru a o uita pentru totdeauna,

dar ea nu te uită,
stă cu tine şi nici nu te mai lasă să dormi,
îşi arată mijlocul ei ca un hău în care te arunci disperat,
liniştit, aşa cum sunt nopţile din care ai lipsit
din braţele ei pentru a fi în alte braţe
care te-au subţiat ca sticla de geam
prin care treci direct în cerul care-ţi face loc
în aşternutul lui,
prunc aşteptat şi uitat acolo pentru totdeauna.


(20)

Din prima clipă, iubita m-a dus de mînă pînă în inima ei,
pînă în ea, departe, cît mai departe,
din prima clipă neştiind unde mă va duce,
am mers după ea şi în ea ca într-un pămînt plin de viaţă,
deşi nu ştiam unde, acolo doream să fiu,
nicio clipă nu mi-a fost frică, teamă că de acolo
nu mă voi întoarce în trupul meu de care ea va mai avea nevoie,

dar pe ea am uitat-o,
ea m-a uitat,

în timp ce de mînă acum mă las dus de ea,
de femeia aceea prin care şuieră vîntul de care nimeni n-are
nevoie,
la fel ca din prima clipă, simţindu-i respiraţia rece în sînge,
pînă în locul în care ar fi trebuit să aibă inimă,
pînă în hăul trupului care ar fi trebuit să fie fierbinte
cum era carnea iubitei cînd mă urca la ceruri
direct din inima ei,
şi deşi nu vreau să ştiu unde, acolo voi ajunge,
deşi nu vreau,
acolo voi fi de unde nu mă voi mai întoarce în trupul
de care ea n-o să mai aibă nevoie,

pe ea nu am iubit-o,
ea nu mă va uita –

casa este plină de absenţa iubitei,
casa este plină de prezenţa ei rece ca o fereastră în care
iarna îşi îndeasă respiraţia pînă la disperare;

cu ea alături, singurătatea este pustia prin care-l aud
pe Dumnezeu respirînd în urechea mea.

 

Gellu Dorian

Boala de moarte

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)