I. D. Sîrbu. Scrisori (strict secrete) către sora sa, Irina

Mihai Barbu

          Între 10 septembrie 1975 şi 16 mai 1989, Securitatea din Craiova a interceptat, fotocopiat, copiat sau rezumat, înainte de-a le repune în circulaţie, un număr de 31 de scrisori adresate de Ion D. Sîrbu surorii sale, Irina. Citindu-le cu atenţie, veţi observa că dna Irina Sîrbu (care în 2012, în luna mai, va împlini venerabila vârstă de 90 de ani) este confidenta cea mai apropiată a scriitorului petrilean. O mulţime de lucruri importante din viaţa scriitorului, cea de toate zilele, inclusiv cea literară, plus chestiunile de ordin financiar, sunt transcrise, imediat, pe hârtie şi trimise, prin poştă, de la Craiova la Petroşani, pe strada Constructorului. Securitatea n-a reţinut, în arhiva sa, decât acele chestiuni care ţineau de intenţiile de deplasare ale „Obiectivului“ şi pe cele privitoare la aşternerea pe hârtie a unor proiecte literare. Din păcate, dna Irina Sîrbu ne-a declarat că nu a mai păstrat nimic din corespondenţa sa cu fratele său mai mare. Frica de a nu fi găsite la percheziţiile Securităţii a făcut-o pe Irina Sîrbu să renunţe la păstrarea lor. Datorită, probabil, lipsei lor de interes practic şi operativ, Securitatea nu a reţinut niciuna dintre scrisorile Irinei Sîrbu către fratele său. Din acest motiv, nu putem (re)stabili dialogul dintre cei doi, care se întinde, doar în acest documentar, pe o perioadă de un sfert de veac. Interesul acestor note strict secrete constă în faptul că ne oferă informaţii de primă mână despre o seamă de proiecte ale scriitorului, anunţate în premieră surorii sale, şi care rămân nerealizate în timp. „Kepler“, „Satirile duhului meu“ şi „A treia faţă a medaliei“ sunt intenţii care au rămas nematerializate. Dacă, în aceste cazuri concrete, scriitorul trimite, involuntar, Securitatea pe nişte piste false, alte informaţii pun securiştii pe căi pe care le socotesc extrem de folositoare. Faptul că Sîrbu lasă întreaga sa arhivă „grecului“ Nicolae Carandino, fost deţinut politic şi fost deportat în Bărăgan, este, în mod cert, una dintre cele mai neinspirate idei ale scriitorului petrilean. În plus, în timpul în care Carandino primeşte arhiva sîrbească, el tocmai împlinise 70 de ani. În anul 1975, Sîrbu avea doar 56 de ani şi, în loc s-o lase unui om mai tânăr şi mai „curat“ din punct de vedere al trecutului, Sîrbu îşi pierde busola şi se orientează doar din punct de vedere sentimental. (Nicolae Haralambie Carandino s-a născut pe 19 iulie 1905, la Brăila, şi a decedat în ziua de 16 februarie 1996. A fost internat în lagărul de la Târgu-Jiu în anul 1942. Arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional Ţărănesc, Carandino e condamnat, în acelaşi an, la 6 ani de temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi la plata sumei de 1.000 de lei, cheltuieli de judecată. A fost deţinut, în realitate, 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti. Are domiciliu forţat până în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari şi Rubla.) Cert este faptul că nu au fost tipărite nici până astăzi nici „corespondenţa sentimentală“, unică – după părerea lui Sîrbu –, dintre el şi marea sa iubire din studenţie, Ştefania Dorn, şi nici schimbul epistolar Sîrbu- Carandino, care era gândit şi destinat, de la bun început, publicării. Carandino a apucat, în schimb, să-şi publice memorialistica, în anul 1992, sub titlul Nopţi albe, zile negre. „Grecul“ a mai trăit câţiva ani de democraţie şi a redevenit directorul Dreptăţii. În acei ani în care se putea tipări practic orice şi relativ ieftin din punct de vedere financiar, Nicolae Carandino nu a publicat (sau poate nu a mai avut ce publica) din arhiva lăsată de Sîrbu. Noi vom oferi, mai jos, 31 de scrisori (sau, mai exact, ceea ce a reţinut Securitatea din ele) adresate de Sîrbu surorii sale, Irina Crăciun. La majoritatea scrisorilor am adăugat o notă care să faciliteze înţelegerea epistolei respective.


Scrisoarea I (10 septembrie 1975)

          ...am fost la Radio, am aranjat un „ciubuc“ literar: o emisiune pe săptămână „Tablete satirice“. Să vedem ce-o ieşi. Acum transcriu o nuvelă. O voi trimite la Bucureşti apoi mă apuc să transcriu volumul de satire şi, în paralel, lucrez la „Kepler“. Veştile de la Bucureşti nu sunt grozave. Trăim un moment de îngheţ – eu personal, se pare că fără voia mea, l-am supărat pe Dumnezeu. N-are importanţă. Mi-am făcut un plan bun şi serios. Scriu, regulat, pentru teatru la microfon, teatru pentru amatori. Voi încerca să public câteva articole-studii. O proză-două, nu strică. Am trimis „Pragul…“ la Cluj şi TV. Îi voi trimite şi lui H. Popescu (mai ţii minte ziua în care am crezut că am pierdut 10.000 lei?) Între timp termin „Satirile duhului meu“ să fie gata şi le predau la Cluj. Termin şi „Kepler“ şi… retranscriu, pentru post-mortem, unele piese care nu-mi mai plac acum. („A doua faţă…“, de pildă. Revin la original „A treia faţă…“) Şi fac intervenţii la Bucureşti, pentru a mi se publica, totuşi, un volum de „Teatru“. Nu cred că voi reuşi chiar dacă am mişcat, din loc, nişte scripeţi grei.
          A fugit porcul de Ben Corlaciu. (Să-mi trimiţi volumul „Baritina“ şi „Cazul Dr. Udrea“). Vorbeşte la Europa Liberă ca o victimă, el care… Doar ştii ce rol murdar a avut în procesul Blaga – Dorli – Sîrbu. În romanele sale, eu sunt Gory Bulgaru. Mă face sifilitic, reacţionar, etc., iar pe Blaga îl face un fel de Iuliu Maniu, dar cretin şi legionar… Acum plânge la Paris şi zice: „Scriitorii români nu au caracter…“ Zice că, în 1954, a fost maltratat cerându-i-se trei autobiografii, la rând. Fantastic!
          Domnului N. Carandino (care nu-mi mai răspunde de 10 zile, sper că se simte bine la Bran) i-am expediat circa 8-9 scrisori (din cele 10 planificate – plus trei manuscrise rezervă) pentru volumul pe care, speră el, îl vom scoate împreună.
          Acum pentru tine: la Carandino…, care a sărbătorit 70 de ani, am tot ce am scris (afară de proza în manuscris), toate piesele, etc. El ar fi acela care ar putea (dacă ar fi mai tânăr) să scrie un studiu despre teatrul meu, jucat şi nejucat. Fiindcă ştie tot. În plus, are fragmente din jurnal transcrise pentru el, plus cele 10 scrisori din anul acesta. În ultima scrisoare, uşor speriat (cine ştie de ce, prea merge des şi obligatoriu la înmormântările triste ale contemporanilor săi) îmi face aluzii că mi-ar lăsa mie biblioteca lui „clasică“, că e sigur că are trei volume de „amintiri“. Dacă moare cine va avea grijă de ele?
          Eu însumi sunt încolţit de gândul morţii. El, în orice caz, trăieşte mai mult decât mine, umblă mult, vede oameni, ştie tot, citeşte prospături. Eu sunt un fel de fals român, mă cheamă Sîrbu (şi am fost alături de sîrbi în 89, mama e cehovici – şi am fost alături de cehi în 1968) – tata a fost social-democrat şi eu toată viaţa am căutat a rămâne un socialist moderat, mijloc-stânga, în niciun caz extremă, etc…
          Deci, în caz că mor, la Carandino găseşti totul. „O corespondenţă sentimentală“ (relativ; nu sunt tipul care confundă siropul cu votca sau otrava) pe care am avut-o de aproape 40 de ani (cu mari întreruperi) dar, consider, unică cu Baba Dorn (Ştefania Dorn, Timişoara, str. Mărăşeşti, nr. 12). Baba e profesoară de franceză la liceul (unic) de cibernetică din Timişoara.
          Mai am scrisori (şi amintiri) la Gigi. E văduvă la Bucureşti, nu am adresa ei dar o are Mangi. Apoi la doamna Veturia Chirileanu, str. Temeşeană 20 (s-a mutat şi ea; are o fiică arhitectă la Tg. Mureş...).
          Aş vrea să fiu prezent la bacalaureatul divinei mele nepoate, Monica. Eu am studiat-o de aproape, e un miracol. Prin ea, zeii cei buni au vrut să-mi plătească mie, cel fără de operă şi fără copii, un fel de despăgubire (poate şi ţie, ce zici?)
          Mă bucur că ai înţeles sensul „politic“ al scrisorii mele către Dorel. Timpul (şi pentru noi Timpul egal Monica) lucrează pentru noi. Sfaturile tale: „să fim calmi, să aşteptăm, să nu ne mâniem astăzi, ca să regretăm mâine“ au fost excelente. Iată, Monica, într-un singur an, crescând, ne-a depăşit pe toţi: şi în politică şi în diplomaţie şi, mai ales, în „planificarea ştiinţifică şi socialistă“ a dragostei. Ea ne iubeşte egal, cu avantaje reciproce, fără forţă, împăcând perfect vechea dilemă între varză, capră şi lup.
          Pop e şomer. Iar a fost dat afară. dar pe vremea mea, şomajul era o stare normală, de tranziţie. Azi e… altceva… Bea groaznic, se minte, şi-a pierdut busola. I-am spus: „Du-te la maică-ta! Eu, când am fost în situaţia ta, am fugit la mama, tata şi sora mea“.
          Avem trei actriţe, între trei vârste care au soţii plecaţi pe 2-5 ani în Maroc şi Afganistan. Bani au. Seara fac poker. Lizica e râvnită pentru că râde şi glumeşte. [...] Lizi mi-a spus că refuză să mai joace în acest mediu „de curve care nu sunt curve, de cartofori care nu ştiu să joace şi de escroci care sunt la mintea cocoşului“.
          Nu ai un exemplar din scenariul „Ion cel schimbat“ care trebuia să-l joc cu Letiţia Popa (cu Dina Cocea în rolul Mamei)? Îţi voi trimite unul. Totul s-a înecat în nişte directive care confundă palma cu argumentul. Dar, îţi voi trimite un exemplar să-l ai. Du-te la mare dar treci măcar două ore, între două trenuri, şi prin Craiova. Vreau să-ţi arăt maşina mea de scris…

Ministerul de Interne/Inspectoratul
Judeţean Dolj/Nota nr. 0058743
din 10. 09. 1975/Strict secret

 

Scrisoarea II (19 martie 1976)

          ...vorbeşte cu Roman de la Librăria din Petroşani. Spune-i că prin Stoican – Deva Centrul de librării va cere 3-400 de exemplare din volumul de „Teatru“. 200 vor veni pentru Valea Jiului. Voi veni la întâlnirea organizată, am certitudinea că vom vinde, cu puţină presă şi propagandă, exemplarele toate.
          Editura e în faza fixării tirajului. Teatrul se vinde greu, librarii se tem să nu rămână în rafturi. Dar azi am confruntarea definitorie cu redacţia. Dacă obţin tirajul 1.500-2.000, într-o săptămână volumul e gata şi peste trei e în librării. (Totul e posibil de când avem la Bucureşti un Institut pentru evitarea paralelismelor.)
          Articolul din „Scânteia“ are o poveste. Eu am ţinut o foarte curajoasă comunicare în cadrul sărbătoririi teatrului, despre public. În sală era cineva mare de la „Scânteia“. Mi s-a cerut textul conferinţei, i l-am dat. A apărut fragmentat şi, bineînţeles, cu câteva contribuţii ale redacţiei, pe ici pe acolo, şi mai ales la concluzii… Bine venite, nu?
          Articolul îmi prinde colosal de bine. Începuseră unii să vorbească că aş fi definitiv pe linie moartă. Ieri mi s-a telefonat că articolul a plăcut sus. Mi se vor mai cere şi alte colaborări, asta-i viaţa…

Nota noastră: În partea de jos a colii există o Observaţie: Din ordin s-a fotocopiat scrisoarea.

Ministerul de Interne/Inspectoratul
Judeţean Dolj/Biroul „S“/Nota nr. 006996 din 19. 03. 1976/Strict secret

Nota noastră: Roman era şeful Librăriei „Ion Creangă“ din centrul Petroşaniului, iar Petru Stoican era preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă. Ambii erau cunoştinţe bune ale scriitorului petrilean. Sîrbu era convins că cele două cotidiene din zonă, Steagul roşu din Petroşani şi Drumul socialismului din Deva, îi vor prezenta volumul de teatru. Dumitru Velea, secretarul literar al Teatrului „Valea Jiului“ din Petroşani, obişnuia să menţioneze periodic, prin articole şi scurte note, succesele teatrale şi apariţiile editoriale ale lui Sîrbu în cele două publicaţii.


Scrisoarea III
(20 aprilie 1982)

Către
                    Irina Sîrbu/Petroşani

          Sertarul în care ţin banii e gol. Am cheltuit cu turul Ardealului, cu prezenţa la Petroşani, am trimis cărţi şi scrisori peste Ocean. Au sosit Couriol-ii, am o datorie faţă de ei. Ei au fost colosal de drăguţi cu mine. Am stat de Crăciun şi Anul Nou pe capul lor, acum mă voi revanşa. Prin Szekely Dezso am cumpărat o pocladă din lână maramureşeană pentru ei. Sper să mă pot achita de datorie, de ei am nevoie. Dacă nu pentru mine, pentru Monica sigur.
          Reîncep căutările după Poldi. Am cunoscut un ataşat de presă de la Ambasada Braziliei.
          Mayer Doti din Budapesta, colegul meu de liceu, insistă să merg să-l văd. Ce zici dacă am merge, noi doi, la un bun prieten?...
  
Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/ Nota nr. 0023096 din 20 04 82

Nota noastră: Dezső Székely este vărul scriitorului, care locuia în Baia Mare. În unica sa călătorie în Vest, Sîrbu a fost, la Lyon, oaspetele familiei Couriol. Poldi este fratele său vitreg, Leopold Stehlick, care s-a stabilit la Săo Paulo şi pe care îl va găsi cu ajutorul Crucii Roşii. Călătoria proiectată, în doi, în Budapesta lui Mayer Doti, nu a mai avut loc niciodată.


Scrisoarea IV
(25 octombrie 1984)

„SURU“ din Craiova a relatat lui Sîrbu Irina:

          Plec la Bucureşti în călătoria de mult planificată. Ţi-am trimis o fotografie a lui Juan Karlos. Mă duc la Bucureşti să aflu dacă pot interveni pentru volumul meu care se află înecat la mal.
          Nu uita: copia fotografiei după desenul lui Nae Rădulescu (care pleacă definitiv, sper, în RFG), copii după fotografiile Mamei (de trimis în Brazilia).

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0024031 din 25 X 1984

Nota noastră: Juan Carlos din Săo Paulo este fiul lui Leopold Stehlick (fratele vitreg al lui Sîrbu) şi nepotul scriitorului. Sîrbu vrea să-i trimită fotografiile mamei sale în Brazilia, pentru că Juan Carlos şi-a botezat una dintre fiice cu numele bunicii sale, iar alta a primit numele mătuşii sale, Irina. Nae Rădulescu era de meserie arhitect şi a fost, împreună cu Sîrbu, în detenţie. El i-a făcut lui Sîrbu, în perioada detenţiei comune, un portret în creion, pe care scriitorul l-a scos din lagăr, la eliberare, ascunzându-l în mâneca pufoaicei.

 

Scrisoarea V
(8 noiembrie 1984)

„SURU“ din Craiova a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani:

          A fost teribil ce singur am fost la Petroşani: îl înmormântasem pe Murăraşu la 12, la 14 pe Finteşteanu, Fulga era în comă, cancer la plămâni, Sorin Titel, 45 de ani, bolnav de cancer: a fugit fiul lui Zaciu (cu maică-sa), a rămas şi prietenul meu Aristide Buhoiu cu doi copii şi nevastă, a plecat Dita cu Diana în Israel, cu avionul. Potra tremură pentru fiul său care întârzia la Paris (cu nevastă-sa), Regman îşi însurase fiul la Paris, dar acesta e un secret de familie; fiul are paşaport, este bursier. A plecat şi Nae Rădulescu definitiv, pentru el am mers, nu l-am prins să-mi iau rămas bun.
          Zici de fotografii că mi le vei aduce sâmbătă: bun, dar nu uita că am nevoie de câteva copii după fotografia mamei mele pentru a le trimite în Brazilia. Ei nu au nevoie de fotografia mea, ci de cea a bunicii lor. Ai primit, sper, fotografia lui Juan Karlos şi scrisoarea sa englezească? Ce zici?
          Nicio veste de la Lyon (de unde aştept banii mei), nicio veste de la Chamonix (de unde speram o invitaţie cu ştampilă). Eu totuşi doresc să mai fac un drum în Occident, am certitudinea că banii necesari pentru o simplă călătorie (am unde sta şi ce mânca) i-aş găsi la amicii mei nemţi, care mi-au rămas datori cu bursa pe o lună.
          Din străinătate scrisorile nu mai vin, simt o înăsprire a Poştei. (Poate e doar o părere.)
          Volumul meu de aici a intrat în conul de întuneric al Editurii. Va apărea post-mortem. Nu sunt nici primul, nici ultimul. Nu am voie să mă plâng cât timp sunt contemporan cu noua politică teatrală. (La teatru mă duc să văd videocasetofon, filme americane color, cu 15 lei intrarea. La păpuşi, aşijderea, la operetă – la fel).

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0024197 din 08 XI 1984

Nota noastră: Dita Paleacu era soţia doctorului Paleacu, omul cel mai luminat, după părerea scriitorului, din toată Craiova. După moartea soţului, soţia şi fiica au plecat, legal, în Israel, de unde reveneau, periodic, în ţară. Sîrbu aştepta de la familia Couriol şi/sau de la verii săi din Chamonix – care emigraseră în urmă cu jumătate de secol din Valea Jiului şi pe care i-a revăzut în timpul călătoriei sale în Vest – o invitaţie oficială pentru a putea cere, din nou, paşaportul. Banii care îi aştepta de la familia Couriol erau cei pe care i-a lăsat acolo în timpul călătoriei sale în Vest din 1981. El spera să se reîntoarcă şi, ca să nu-i mai cheltuie inutil pe cadouri, i-a lăsat în loc sigur la prietenii săi francezi. Videocasetofonul, care înainte de Revoluţie avea preţul unei maşini Dacia, era soluţia miraculoasă prin care instituţiile de cultură din România încercau să-şi facă planul la încasări şi să devină rentabile. Peste tot se prezentau faimoasele filme americane traduse de Maria Margareta Nistor. La Teatrul din Petroşani, ultimele noutăţi cinematografice nu mai aşteptau traducerea „oficială“, ci se traduceau operativ, în direct, de către profesorii de engleză din municipiu.


Scrisoarea VI
(22 noiembrie 1984)

„SURU“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani:

          Eta a murit în braţele soţului ei care este cel mai mare specialist din Cluj în boli de inimă. La Cluj, deschizând radioul am auzit pe Negoiţescu vorbind, deja, de moartea ei, pomenindu-mă şi pe mine, asta la un radio nu prea ortodox. Umblând după informaţii pentru Monica nu am prea fost încântat de tot ce am auzit despre Filozofie. E o facultate de agitaţie şi propagandă. Atât şi nimic mai mult. Asta mi-au spus-o chiar membri ai corpului didactic… E rău că Monica nu-mi dă ocazia s-o lămuresc. E o facultate politică, diploma ei nu e valabilă dacă nu e însoţită de „Ştefan Gheorghiu“. E foarte controlată politic… deşi Decanul mi-ar fi un fel de amic, fost student al meu la Cluj. Tatăl său, Mureşan Theodor, m-a publicat prima dată.

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0024439 din 22 XI 1984

Nota noastră: Sîrbu vorbeşte, desigur, în scrisoarea către sora sa despre moartea divinei Eta Boeriu şi despre soţul său, doctorul Nicolae Boeriu. La fel, este evident că radioul „nu prea ortodox“ pe care îl asculta era „Europa Liberă“. Pentru a urma Facultatea de Filosofie era necesară, în epocă, o recomandare a organizaţiilor UTC şi PCR. Decanul pomenit este acad. Camil Mureşanu. În cele din urmă, nepoata, Monica Crăciun, va da admitere şi va absolvi Facultatea de Filologie, Secţia româno-franceză, din Cluj. Actualmente, Monica Crăciun este profesoară de franceză la Râmnicu-Vâlcea.


Scrisoarea VII
(31 ianuarie 1985)

„SURU“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani:

          O comisie din Bucureşti a hotărât ca d-l Zamfirescu, bătrânul profesor, să alcătuiască un volum antologic de teatru istoric. Din 100 de piese s-a ales Iarna lupului cenuşiu ca fiind cea mai bună despre Independenţă (piesa este despre turci – bătând şaua să priceapă… ruşii).
          Am primit scrisoare „de taină“ de la Alice. Daniel e tot timpul beat, nu vrea să vin la ei, de ce să-i văd aşa cum sunt. Alice vrea să divorţeze. M-a rugat să-i scriu, dându-mi adresa unei prietene. Acum, cine-mi va trimite o invitaţie?
Veştile din oraş (frig, foame, derută) sunt rele. La mine e cald. Eu cu Lizi avem 5.800 lei pensie (azi i-a sosit prima pensie – 1808 lei). Dar gazul se opreşte des iar apă caldă încălzim în bucătărie şi ne spălăm ca, în troacă, la mama.

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0010469 din 31 01 1985

Nota noastră: Daniel Székely este nepotul scriitorului din Chamonix. El este fiul lui Albert (Béla) Székely şi era de meserie mecanic-instalator. Unchiul său din România a stat la ei între 12 şi 22 decembrie 1980. Vărul său, Béla, a emigrat în Franţa în anul 1932. Datorită situaţiei tensionate din familie, aflată în pragul separării, era evident că a mai invita pe cineva acasă era cu neputinţă. Drama familiei Székely e văzută de scriitor şi din perspectiva năruirii ultimei sale speranţe de a mai ajunge vreodată în Franţa. În Dansul ursului, o parte din acţiune se petrece chiar în Chamonix. 


Scrisoarea VIII
(19 februarie 1986)

„SURU“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 6:

          Am citit o revistă maghiară Alföld, cu proze şi memorii inimaginabil de tari şi libere. Demascarea turnătorilor, a stalinismului. Dar asta, cu forţă pe care eu, nici în bucătăria ta, nu mi-am permis-o vreodată. Dar acesta e defectul lor, şi-au ridicat şi nasul. Nu ştiu de unde am picat noi pe capul lor în Ardealul lor. Descriu armata română (care a zdrobit revoluţia evreiască a lui Kun Bela în 1918-1919) ca pe o campanie pe care armata română a jefuit mobilele saloanelor din Budapesta. Poate că s-a jefuit – orice revoluţie e barbară – dar mă îndoiesc că cei 50.000 de soldaţi-ţărani (în opinci) s-au întors fiecare cu un fotoliu sau canapea.
          De mâine încep să-mi scriu biografia. Pe capitole. Povestind ţie şi Lizicăi ceea ce nu are valoare când nu e şi scris.
         Scrisul e altfel de memorie, e teribil câte amănunte îmi sar în minte. Mi-e frică să nu transform în junglă această reîntoarcere în timp. Până la toamnă o termin şi, dacă reuşesc să o transcriu, adaug la opera mea de posteritate, a treia carte grea.
          … A scris Lizicăi, Cleo, din Maroc; naşte curând un tânăr Mohamed.

Tov. lt. col. Vîlceanu
Prin contacte şi alte măsuri să încurajăm pe obiectiv să ia atitudine contra iredentismului.
Să exploatăm poziţia sa în această problemă.
Col... (semnat indescifrabil)

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0021310 din 19 feb. 1986

Nota noastră: Sîrbu se autoamăgeşte din nou. Biografia sa e proiectată pe capitole bine definite, dar scriitorul nu reuşeşte să o mai scrie, nici până în toamna anului 1986, nici până la sfârşitul vieţii sale. Ea va fi recompusă din documente din arhiva CNSAS, precum şi din arhive publice şi private, de către Mihai Barbu, în Memoriile lui Ion D. Sîrbu: O reconstituire, Craiova: Editura Autograf MJM, 2011. Cleo Nasser e o româncă din Craiova care s-a căsătorit cu un student marocan şi a reuşit să plece legal din ţară. Noua familie s-a stabilit la Casablanca. Sublinierile din text aparţin Securităţii doljene


Scrisoarea IX
(4 aprilie 1987)

„Suru“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 6:

          La necazurile mele din Bucureşti se adaugă, acum, această umilire în faţa familiei de aici. Necazurile se uită sau se îndreaptă, umilirile însă lasă urme. I-am scris de romanul meu; să nu găsească ea că e cazul să mă întrebe: ce e cu romanul meu? Sunt întrebat de Giurcheşti, din Copenhaga, de alţii din America (Agnes) – ea nimic!
          Romanul meu e considerat un text de excepţie: i se recunosc o mie de merite; dar în actuala conjunctură, e stupid şi total inutil să-l înaintăm sus. Ar însemna să ne atragem nişte fulgere inutile. Să aşteptăm şase luni, un an, zice redactoarea. Samarul e romanul, autorul e măgarul, acum totul depinde de Sultan. Mi s-a dat un exemplu: Olga Caba a înnebunit fiindcă, între multe altele, i s-a cerut din expresia: „un înger cu aripi“ să şteargă aripile. Deci se face o cenzură la cuvinte, nu la idee.

Tov. lt. col. Vîlceanu
Exploatare în caz
col… (semnat indescifrabil)

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0012790 din 4 aprilie 1987

Nota noastră: No comment. E vorba, aici, de chestiuni sensibile, familiale...


Scrisoarea X
(22 aprilie 1987)

NOTĂ

„Suru“ a relatat lui Sîrbu Irina, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 6, loc. Petroşani, jud. Hunedoara, următoarele:

          …Apar cu Şoarecele B, într-un volum la Praga… Facem cerere pentru călătorie ca simpli turişti, eu şi Lizi… Mi s-a trimis invitaţia din Franţa pentru Monica. De aici pleacă eleve şi studenţi – părinţii rămânând… Diti, din Israel, mi-a trimis pixuri, cafea…

Tov. lt. col. Vîlceanu
col… (semnat indescifrabil)

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0013097 din 22 aprilie 1987

Nota noastră: Scriitorul va vedea Praga, dar de unul singur, fără soţia sa. Monica nu îşi va vedea verii din Franţa. Dita Paleacu dovedeşte că îl cunoaşte foarte bine pe Sîrbu. Ea îi trimite ceea ce îşi dorea el cel mai mult din Occident: cafea şi pixuri...


Scrisoarea XI
(24 aprilie 1987)

NOTĂ

„Suru“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 6:

          Ioanichie Olteanu, fost director de editură, de revistă, este de părere că romanul, la nivelul unor funcţionari fricoşi, nu are şanse de a fi împins în sus; trebuie să găsim un protector înalt şi sus care, fie că se sperie de calităţile romanului, fie că va găsi că e mai bine să se publice decât să umble ca zvon şi stafie (o carte publicată poate fi criticată, înjurată, negată), un zvon – niciodată.
          Trimit şi al treilea exemplar la Bucureşti. Să circule. Am o filieră prin care pot aranja ca, într-o lună, ea să fie pe masa teribilului Dulea, cel care răspunde de cărţi şi cenzură.
          Zice Ioanichie: printr-un accident, un vulcan a născut o insulă albă în mijlocul mării. Mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să fie trecută pe hartă chiar de către cei care nu sunt de acord cu erupţiile vulcanice.

Tov. lt. col Vîlceanu
Exploatare

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 001315 din 24 aprilie 1987

Nota noastră: E vorba de romanul Lupul şi catedrala, care va apărea doar după moartea scriitorului. Sublinierea din text aparţine Securităţii doljene.


Scrisoarea XII
(6 mai 1987)

„Suru“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 6:

          Scriu, târâş-grăbiş, la Ursus. Îl construiesc cu raţiunea, nu cu inima. Doar ceea ce mă doare poate fi scris uşor, clar şi curgător.
          Vreau să-l termin până în august. Din toamnă mă aşteaptă treaba grea a transcrierii caietelor mele.
          Am făcut cerere pentru paşaport, nicio speranţă. Cred că procesul de închidere a tuturor uşilor, continuă cu tragerea rulourilor şi la ferestre.

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0013991 din 6 mai 1987

Nota noastră: Dansul ursului (roman pentru copii şi bunici) apare, în anul 1988, la Editura Cartea Românească. În ceea ce priveşte cererea sa pentru paşaport, Sîrbu a intuit exact: pentru el s-au închis toate uşile. Sublinierea din text aparţine Securităţii doljene.


Scrisoarea XIII
(21 mai 1987)

„Suru“ i-a relatat lui Sîrbu Irina din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. 2, ap. 3:

          …Voiam să plec la Bucureşti dar pe urmă m-am răzgândit. Până în toamnă las manuscrisul meu (cu Lupul) să circule. Până atunci, cine ştie, poate că zeii se vor uita mai atent la soarta mea.
          Mulţi copii bolnavi, multe boli de piele, pe aici se zvoneşte că pe malul Dunării (din cauza fâsâielii unei centrale bulgaro-ruseşti) cam mor găinile de tristeţe…
          Nu-mi mai sosesc scrisori din străinătate – se pare că nici cele scrise nu au plecat

Tov. lt. col. Vîlceanu
col… (semnat indescifrabil)

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0014280 din 21 mai 1987

Nota noastră: Constatarea scriitorului este reală. La CNSAS am aflat, târziu, de ce nu-i soseau lui Sîrbu scrisorile din străinătate şi de ce nu-i plecau scrisorile din ţară. Operaţiunile de citire, copiere, fotografiere, reţinere şi repunere în circuit a epistolelor luau cam mult timp Securităţii române. Sublinierea din text aparţine Securităţii doljene.


Scrisoarea XIV
(5 iunie 1987)

„Suru“ a relatat Irinei Sîrbu din Petroşani, str. Constructorul, bl. J, sc. II, ap. 6:

          Nicio veste de nicăieri. Lupul nu ştiu pe unde circulă, în orice caz, am aflat că la Moscova mă publică în volum (cu povestiri – Şoarecele B).
          În iulie termin scrisul, până în 15 august vreau să-l transcriu. Iese cu totul altceva decât voiam la început.
          …Aştept în 15 iunie refuzul (al treilea) al paşaportului.
         Cea mai vrednică scriitoare de scriitori e buna mea Agnes din S.U.A.

Tov. lt. col. Vîlceanu
Exploatare
Discuţii
col… (semnat indescifrabil)

Ministerul de Interne/I. J. Dolj/Serviciul „S“/nr. 0014538 din 5 iunie 1987

Nota noastră: Sîrbu va primi, desigur, şi al treilea refuz al paşaportului pentru o ieşire în Vest. Agnes Bailey e verişoara sa din America. Sublinierile din text aparţin Securităţii doljene.


(Continuare în numărul viitor)

 

Mihai Barbu

Scrisori (strict secrete) către sora sa, Irina

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)