Caragiale şi prinţul de Wales

Traian D. Lazăr

          La 9 iulie 1888, Titu Maiorescu, ministrul instrucţiunii şi cultelor, l-a numit pe I. L. Caragiale director general al teatrelor, post care echivala cu direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. Noul director, renunţând la programul estival, s-a implicat imediat în pregătirea stagiunii teatrale de toamnă. Mai era o lună până la începerea stagiunii, când regina Carmen Sylva i-a încredinţat misiunea de a organiza reprezentaţiile ce urmau să se desfăşoare la Peleş cu prilejul vizitei în România a prinţului moştenitor al tronului Marii Britanii, prinţul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea (1901-1910). Ne vom referi în continuare la acest subiect folosind detalii din amintirile lui Paul Gusty, regizor (oficial, copist) la Teatrul Naţional din Bucureşti sub directoratul lui Caragiale, neutilizate până acum de istoria literară.
          Referindu-se la împrejurările şi motivaţia învestirii lui Caragiale cu misiunea organizării spectacolelor festive proiectate la Peleş, Gusty ne spune: „Ca şi predecesorii săi, [Caragiale] era poftit la Palat ori de câte ori Regina Elisabeta (Carmen Sylva) avea câte o serată artistică, mai cu seamă că îl aprecia mult ca autor dramatic şi scriitor în general“.1 Nu doar funcţia deţinută îl indica pe I. L. Caragiale drept omul potrivit pentru organizarea reprezentaţiilor de la castelul Peleş, ci, în primul rând, experienţa sa teatrală, îndelunga familiaritate cu scena, de la sufleur la autor dramatic. Întrucât vizita prinţului de Wales era programată pentru luna septembrie, Caragiale s-a deplasat la Sinaia, unde a stat trei săptămâni (o lună, după alte surse). Pentru a da o acoperire legală absenţei lui Caragiale de la TNB, se pare că el a fost numit temporar director al teatrului regal de la castelul Peleş. Locuia chiar la castel şi lua masa cu regele.2
          Ca organizator, Caragiale s-a ocupat de toate aspectele reprezentaţiilor proiectate. Evident, ţinând seama de îndrumările reginei Carmen Sylva în alegerea repertoriului şi a interpreţilor, dar având o mai mare libertate la punerea în scenă şi regie. Având de gând să folosească în spectacol unele scene din Visul unei nopţi de vară, Caragiale s-a adresat lui A. Stern pentru traducerea piesei.3 Programul prevedea desfăşurarea a trei spectacole, cu folosirea unui corp de 50 de actori amatori, aleşi din personalul curţii regale şi din anturajul oficial: 1) o comedie jucată de S. K. Kennedy şi dra Fearn; 2) comedia Louison a lui A. de Musset, jucată de G. Mavrocordat, Schaeffer şi drele Elena Văcărescu, Seculitz, Zoe Davilla; 3) o comedie englezească jucată de S. K. Kennedy, Fearn şi dra Theodory; 4) „o serie de tablouri vieţuitoare luate din cele mai principale roluri din tragediile lui Shakespeare“, interpretate de domnii Missir, Candiano, Jacques Lahovary, drele Seculitz, Hagi Pandele, Davilla, Elena Theodori, Zoe Văcărescu, principele de Wied, G. Mavrocordat, Schaeffer, Al. Lahovary.4 Aceste tablouri vivante, în număr de 14, erau astfel alese şi puse în scenă, încât să formeze acrostihul Prince of Wales.5
          Moştenitorul tronului britanic „a fost primit cu mare fast la Sinaia. Printre invitaţi se prenumera şi Caragiale în calitatea sa de funcţionar superior şi autor dramatic“.6 Acest fapt a justificat prezentarea sa înaltului oaspete, care îi va fi strâns mâna şi
adresat câteva cuvinte.
          În timpul festivităţilor s-au realizat doar unul sau două spectacole, din tot ceea ce s-a proiectat, dar reuşita a fost deplină. După aprecierea unui cunoscător, Vasile Alecsandri, piesele de teatru au fost „foarte nimerite“ ca alegere şi au fost jucate cu „mare succes“.7 Mulţumit de prestaţia lui Caragiale, regele Carol I l-a decorat cu Steaua României în grad de cavaler.8
          Încheindu-şi cu succes misiunea, Caragiale a revenit în capitală, unde îl aştepta deschiderea stagiunii teatrale. Rememorând momentul, Gusty spunea: „Când s-a întors de acolo [de la Peleş], mai ferchezuit şi mai radios ca oricând, a intrat în foaierul de repetiţii şi dând mâna cu noi zise – în glumă desigur – Atingeţi cu evlavie această mână căci a avut onoare să fie strânsă de aceea a Prinţului de Wales“.9


Note
 1. Valjan de vorbă cu Paul Gusty, Vremea, 17 martie 1935, p. 5.
 2. Minerva literară şi ilustrată, nr. 138, 1912, p. 5, apud Marin Bucur, Opera Vieţii: O biografie a lui I. L. Caragiale, Bucureşti: Cartea Românească, 1989, p. 258.
 3. A. Stern, Însemnări din viaţa mea, vol. II, Bucureşti, 1921, p. 106-107, apud M.
Bucur, p. 258.
 4. Epoca, 20 sept./1 oct. 1888, p. 2, apud M. Bucur, p. 244, 258.
 5. La Liberté Roumaine, 27 sept./9 oct. 1888, apud Ş. Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1969, p. 168.
 6. Valjan de vorbă cu Paul Gusty, p. 5. 
 7. Lupta, 30 sept. 1888, apud Ş. Cioculescu, p. 168.
 8. V. Alecsandri, Scrisori, vol. I, editate de Il. Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti: „Socec“, 1904, scrisoarea CDXXVI, apud Ş. Cioculescu, p. 168.
 9. Valjan de vorbă cu Paul Gusty, p. 5.

 

Traian D. Lazăr

Caragiale şi prinţul de Wales

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)