Adevărul ca destin
Raymond Aron şi victoria lucidităţii

Vladimir Tismăneanu

          Atunci când bufonii, histrionii şi cabotinii, profeţii şi nostalgicii „ipotezei comuniste“ sunt aşezaţi pe piedestal de către amatori cu aplomb care speră cu disperare că-i va lua cineva în seamă, este bine să ne amintim de reperele intelectuale esenţiale. Ţin să mărturisesc că am fost şi rămân îndatorat modelului de raţionalism lucid, remarcabil întruchipat de Raymond Aron (1905-1983). Îmi amintesc cu melancolie de momentele când, după aride seminare de materialism istoric ori de „socialism ştiinţific“, descopeream lumea de adevăruri cristalin formulate de ilustrul sociolog francez.
          Oficial, Aron era inexistent în bibliografiile cursurilor Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Atunci când vorbeau despre Aron, corifeii „marxismului creator“, gramscienii de serviciu, se înfierbântau şi ne spuneau că era un îndârjit „duşman al marxismului“. Pe cât încercau ei să-l compromită în ochii noştri, pe atât eram unii dintre noi mai atraşi de creaţia sa sociologică şi filosofică. Puţine lecturi pot fi considerate mai relevante pentru un gânditor est-european decât Opiul intelectualilor, acea radiografie a iluziilor marxiste şi marxizante din lumea culturală occidentală (volumul a apărut la Editura Curtea Veche, tradus de Adina Diniţoiu, în colecţia „Constelaţii“, pe care o coordonez începând din 2005). Peste ani de zile, François Furet avea să întreprindă o arheologie comprehensivă a seducţiei comuniste. Iar Marc Lazar avea să publice revelatoarea sa carte Le communisme: Une passion française. La vremea când Aron a publicat Opiul, Parisul nu era pregătit să audă acele lucruri, Aragon şi Les lettres françaises dădeau încă linia, Sartre şi Les Temps modernes o urmau cu minime abateri. Castoriadis, Lefort şi Lyotard erau nişte proscrişi, condamnaţi la marginalitate tocmai pentru că, în revista lor, Socialisme ou Barbarie, nu cedau presiunilor ideologice comuniste.
          Scrisă cu mulţi ani înainte de producerea „efectului Soljeniţân“, cartea lui Aron despre servitutea voluntară a intelectualilor de stânga a fost atacată drept „tendenţioasă“. Partizanatul era acceptabil doar de pe poziţiile stângii prosovietice. Conştiinţa istorică era fatalmente falsă dacă nu era a clasei muncitoare, cristalizată în doctrina oficială a Partidului Comunist, „Prinţul modern“, cum îl numea, într-un elan mitologizant, Antonio Gramsci. De la Lenin citire: „Filosofie burgheză ori proletară, cale de mijloc nu există“. Să-l ataci pe Aron, chiar în compania ultrastaliniştilor Roger Garaudy şi Jean Kanapa, era de bon ton. În final, Kanapa a devenit eurocomunist, iar Garaudy negaţionist al Holocaustului şi amic personal al lui Gaddafi (fostul leninist, convertit la islam, este citat azi favorabil pe forumurile unor bloguri radicale de stânga).
          Din ideile lui Aron s-a născut noul liberalism civic francez. În spiritul său s-au format gânditori remarcabili precum Marcel Gauchet, Pierre Manent şi Pierre Rosanvallon. Despre Aron, Camus şi Léon Blum a scris Tony Judt superba sa carte The Burden of Responsibility, apărută la Polirom în 2000, în traducerea lui Lucian Leuştean. Distinsul istoric Neagu Djuvara a fost doctorandul marelui sociolog. Discipol al său este şi Pierre Hassner, gânditor politic excepţional, originar din România. Gândirea lui Aron a fost una dintre sursele eticii neuitării, susţinută de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ideile sale au influenţat abordarea libertăţii, a totalitarismului şi a radicalismului în gândirea unor intelectuali români precum Mihai Şora, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Toma Pavel, Al. George, Aurelian Crăiuţu,Valeriu Stoica, Cristian Preda, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, N. Manolescu, Petru Creţia, Ioan Stanomir, Andrei Cornea, Toader Paleologu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cătălin Avramescu, Adrian Marino, Dragoş Paul Aligică, Traian Ungureanu, Mircea Mihăieş, Vasile Popovici, Livius Ciocârlie, Angelo Mitchievici, Dan Petrescu, Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Mihail-Radu Solcan, Radu Preda, Alexandru Gussi, Mihail Neamţu, Radu Carp, Sorin Antohi, Caius Dobrescu, Călin Anastasiu, Dan Pavel, Vlad Mureşan şi mulţi alţii.
          În final, chiar Jean-Paul Sartre, despre ale cărui năluciri dialectice Aron a scris pagini devastatoare, avea să recunoască faptul imposibil de negat că, în anii ’50, dreptatea fusese de partea fostului său coleg de la Ecole Normale Supérieure. Aşa s-a ajuns la celebra strângere de mână din anii ’70, când Sartre şi Aron au luptat împreună în favoarea refugiaţilor vietnamezi.


Autohipnoza intelectualilor

          Scrisă într-o epocă în care Sartre nu se sfia a declara marxismul drept „filosofia de nedepăşit a epocii noastre“, cartea lui Aron îndrăznea să rostească adevărul despre vestmintele inexistente ale împăratului. Nu era vorba de o negare a marxismului ca filosofie politică şi ca teorie sociologică. Aron a fost întotdeauna convins că unele dintre conceptele lui Marx stau la baza teoriei sociale moderne (a se vedea clasica sa lucrare Les étapes de la pensée sociologique). Era mai degrabă vorba de curajul de a numi radicalismul bolşevic, născut din marxism, chiar dacă un bastard, drept un instrument pentru degradarea raţiunii. Aron se întâlnea în critica formelor de sclavie spirituală cu analizele unor Arthur Koestler (născut şi el în 1905) ori Czesław Miłosz, din Gândirea captivă. Încrezător în virtuţile raţiunii critice, Raymond Aron nu s-a temut să vâslească împotriva curentului şi nu s-a lăsat intimidat de efemerele, dar atât de spectaculoasele mode de pe malul stâng al Senei.
          Format în cea mai nobilă tradiţie a metafizicii franceze, îndrăgostit de limpezimea ideilor şi refractar speculaţiilor înceţoşate, interpret redutabil al lui Montesquieu, Saint-Simon, Proudhon, Tocqueville, Marx, Weber, Durkheim, Simmel şi Scheler, prieten cu Paul Nizan şi cu Elie Halévy (a prefaţat volumul acestuia intitulat L’ère des tyrannies), Aron a studiat cu maximă atenţie şi cu nedisimulată îngrijorare fenomenele totalitare ale veacului în care i-a fost sortit să trăiască. Dacă în anii ’50 el mai era dispus să afle circumstanţe atenuante în intenţia ideologică presupus nobilă a comunismului, diferită de cea explicit exterministă a nazismului, la sfârşitul vieţii Aron ajungea la concluzia că cele două orori totalitare au fost similare ca practici şi consecinţe criminale. Asemeni lui Eric Voegelin, le-a definit drept religii politice.
          Colecţia pe care a coordonat-o ani de zile la Editura Calmann-Lévy s-a numit „La liberté de l’esprit“. În opera sa, Aron a luptat cu perseverenţă împotriva cecităţii ideologice, a demistificat doctrina marxistă, luminând substratul iraţional al credinţei totalitare, pe care a definit-o drept mesianism politic. A sfidat orice formă de absolutism intelectual şi a pledat pentru toleranţă şi onestitate (virtuţi cu condescendenţă neglijate de Sartre şi Simone de Beauvoir). Tot aşa cum antifascismul fusese o datorie morală în anii ’30 şi ’40, antisovietismul (ori mai bine spus anticomunismul) îi apărea lui Aron drept un imperativ etic. Aron a ilustrat exemplar natura, valorile şi obligaţiile liberalismului anticomunist. Unul dintre textele sale cele mai pasionate a fost scris în 1966, cu prilejul aniversării a zece ani de la Revoluţia Maghiară. Iată cuvintele cu care îşi încheia Aron acel eseu: „Revoluţia Maghiară, o tragedie istorică, un triumf în înfrângere, va rămâne pe veci unul dintre acele rare evenimente care reface credinţa omului în el însuşi şi îi reaminteşte, dincolo de propriile suferinţe, semnificaţia propriului destin: adevărul“.


Marxisme imaginare şi senilitate morală

          Introducere în filosofia istoriei, Democraţie şi totalitarism, 18 prelegeri asupra societăţii industriale, Pace şi război între naţiuni, Marxisme imaginare, Lupta de clasă, Spectator angajat, cărţile şi luările de poziţie ale lui Aron erau întotdeauna aşteptate cu imensă curiozitate. Raymond Aron a promis mereu scrierea unei cărţi consacrate în exclusivitate marxismului, acea doctrină „echivocă şi inepuizabilă“ pe care nu a contenit să o studieze şi să o demitizeze.
          Prelegerile publicate postum despre Capitalul lui Marx mărturisesc tocmai despre năzuinţa sociologului francez de a descoperi sursele erorii în chiar opera de vârf a profetului revoluţiei proletare. De la o sfântă familie la alta, acest extenuant şi steril secol de internaţionalism marxist a fost tema capitală a creaţiei lui Aron. Fiecare pagină a operei sale vorbeşte astfel despre ambiguitatea funciară a unei doctrine ce pretinde că exprimă suprema raţionalitate istorică şi care a devenit garanţia celor mai deprimante forme de alienare şi injustiţie. 
          Aron nu a apucat să fie martorul convulsiei finale a ordinii leniniste. Revoluţiile din 1989, apoi năruirea URSS au confirmat ipotezele sociologului francez. Ideile lui Raymond Aron, înainte de toate respingerea riguroasă şi sistematică a unui istoricism fanatic şi fanatizant, au contribuit semnificativ la acest deznodământ al marii competiţii a secolului XX. În primăvara anului 1968 se împlineau 150 de ani de la naşterea lui Marx. UNESCO a organizat atunci un colocviu la Paris cu tema „Marx şi contemporaneitatea“. Cel care se luptase cu tezele marxiste vreme de decenii, marele gânditor tocquevillian şi weberian care a fost Raymond Aron, a fost invitat să ţină discursul de deschidere. Titlul intervenţiei sale era „Equivoque et inépuisable“.  
          O primă versiune a acestui text a apărut în toamna anului 2005, cu o ilustraţie de Devis Grebu, în acel excelent ziar care a fost Cotidianul. Desenul maestrului Grebu se află acum pe peretele din faţa biroului la care scriu aceste rânduri. Inauguram atunci o rubrică centrată pe spinoasele probleme ale violenţei, utopiilor, ideologiilor şi revoluţiilor din veacul trecut, dar şi din actualitatea fierbinte a vremurilor noastre. Ulterior, am publicat pe aceste subiecte, lărgind mereu orizontul de conexiuni intelectuale şi politice, în cadrul rubricii mele de la Evenimentul zilei. În 2008, am organizat, cu sprijinul ICR, al Universităţii Maryland, al Universităţii Georgetown, al Centrului Woodrow Wilson şi al Ambasadei României din Washington, o conferinţă internaţională despre anul 1968 (parte unui proiect mai amplu de interpretare a marilor convulsii politice şi ideologice ale secolului trecut). Volumul care a rezultat din acea conferinţă a apărut recent la Central European University Press, cu titlul Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia. Între contributori se numără profesorul Aurelian Crăiuţu, de la Universitatea Indiana din Bloomington. Textul său, dens ca informaţie şi remarcabil ca intuiţii teoretice, se intitulează „Thinking Politically: Raymond Aron and the Revolution of 1968 în France“. 
          Atunci când se vorbeşte despre ceea ce a fost Noua Stângă (în SUA, Franţa, Germania, Italia etc.), se cuvine să notăm contribuţiile analitice durabile. Într-adevăr, conceptul aronian de révolution introuvable explică atâtea dintre tribulaţiile Noii Stângi între cei doi poli, cel al utopiei şi cel al disperării. Să mai adaug că am publicat, încă din 1975, un articol cu titlul „Noua Stângă între utopie şi disperare“, în Revista de filosofie, embrionul volumului meu din 1976, Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt (criticat drept ostil ideologiei oficiale în diverse note informative ale Securităţii, inclusiv una semnată de consilierul pe probleme de sociologie al preşedintelui Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, sursa „Costin“, azi profesor la „Spiru Haret“, pe care le-am descoperit în dosarul meu de la CNSAS). Dar, cum se spune, don’t let facts interfere with the theory.
          Cine crede că ideologia oficială din acea vreme încuraja analiza Şcolii de la Frankfurt ori a operei tânărului Lukács fie nu cunoaşte subiectul, fie preferă să-l desfigureze, să-l falsifice. Am discutat în repetate rânduri propria mea experienţă.
          Marxismul occidental, genetic şi structural diferit de cel sovietic, acel „alt marxism“ pe care Aron l-a criticat, dar l-a respectat, era un ghimpe ideologic intolerabil pentru politrucii gen C. I. Gulian, Ion Tudosescu, Radu Pantazi, Al. Tănase, Alexandru Boboc şi Gh. Al. Cazan. Mai puţin dogmatic, chiar un Radu Florian, profesor de „socialism ştiinţific“ la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, o poziţie extrem de sensibilă în aparatul de reproducţie ideologică al regimului, îşi limita „deschiderea“ la Antonio Gramsci, un gânditor comunist neîndoios important, dar acceptat şi publicat de regim, invocat drept sursă spirituală de Partidul Comunist Italian, formaţiune aflată în relaţii excelente, până prin 1985, cu Ceauşescu. În aceeaşi direcţie a mers şi Pavel Apostol până la plecarea din ţară. Marxiştii oficiali îi detestau în egală măsură pe Adorno şi pe Aron, pe Claude Lefort şi pe Isaiah Berlin. La fel ca şi discipolii lor de ultimă oră, admiratorii unei, vai, cât de vechi, cât de îmbătrânite, cât de veştede „Noi Stângi“. La urma urmei, nu sunt primul care o spune, senilitatea nu este o chestiune de vârstă, ci de temperatură mentală şi morală.

 

Vladimir Tismăneanu

Adevărul ca destin. Raymond Aron şi victoria lucidităţii

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)