Rodica Marian sau chipul şi asemănările

Irina Petraş

          Pentru a citi în cheie confortabilă poemele noului volum (Chipul şi asemănarea, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011, 62 p., cuvânt-înainte de Petru Poantă), voi schimba titlul în chipul şi asemănările. Pluralul îmi îngăduie să pun între paranteze referinţa biblică, oricum controversată, şi să mă păstrez în zona alterităţii, acolo unde pot fi situate atât cărţile cercetătoarei, cât şi ale poetei. Astfel, prin metafora androginiei, întemeiată pe verva seminală a ambigenului, examina Rodica Marian contaminarea „personajelor“ din Luceafărul, cu încheierea că nu unitatea celor două contrarii nete şi destinale e ţinta poemului, ci recuperarea dublului interior. Când reface, apoi, în Dicţionarul Luceafărului, experienţa textului integral („înţeleg textul poetic integral la modul concret, ca un text continuu, de la versiunea primă, până la cea tipărită antum“), avansează deja enunţuri despre alteritate („celebrul sfârşit al textului poetic cu titlul Melancolie răstoarnă atmosfera de tristeţe, de torpoare a deznădejdii [...] lăsând o posibilă descătuşare într-un alter... Stranietatea perceperii propriei morţi la timpul trecut este dovadă a salvării eului într-un alter, iar acesta din urmă, ca uitare de sine, poate accede la comuniunea cu Fiinţa…“), despre scindarea personalităţii şi recursul la alteri ca străine guri ce spun povestea în locul poetului. Psihiatrii specializaţi în sindromul personalităţii multiple (de pildă, americanul F.W. Putnam) identifică în existenţa (patologică) a unor alter-personalităţi, care-şi alternează controlul asupra comportamentului individului, argumente pentru o ipoteză extrem de interesantă: ne naştem indecişi, cu latenţa mai multor identităţi, cu manifestări comportamentale diverse, personalitatea fiind chiar rezultatul efortului de a atinge echilibrul unui sens integrat al eului. Disocierea, recursul la alteritate ca mecanism de gestionat trauma pot fi înţelese, cel puţin metaforic, ca definiţii ale artei înseşi. Arta este modul omenesc de adaptare la muritudine, formă specifică de disociere, dar şi mijloc de menţinere, la nivelul speciei şi al fiinţei culturale, a eului integrat. Sub ameninţarea depersonalizării, a depresiei, a distorsiunilor sociale, a morţii, povestea mea spusă de o străină gură – cum se întâmplă în toate operele de artă autentice – devine suportabilă, capătă sens, iar alienarea îşi pierde, temporar, semnul minus. Chipul, hărţuit de condiţionări implacabile, îşi caută şi îşi găseşte asemănările. În interior, prin ipostaze fantasmate ori prin recuperarea vârstelor revolute, în exterior, prin identificare de corespondenţe. O cercetare asupra alterilor în literatură întreprinde Rodica Marian în Identitate şi alteritate: Eminescu şi Blaga.
          Revenind la poezie, în primul ei volum de versuri, Subterane şi clopote (2001), număram două maniere de facere a poemului: una a descrierilor ample, uimite de mulţimea detaliilor ce însoţesc/bruiază căutarea cuvântului potrivit, alta a autoincantaţiei, fiinţa dându-şi târcoale şi citind semne de viaţă şi de moarte. Denominarea pedant-ocrotitoare a obiectelor în bogate inventare, cu „ritualicul salut de-ntâmpinare a fiecărei intrări şi ieşiri“, scoate din anonimat lucruri reale şi fantasme, deopotrivă, învestind subiectul cu rolul de pol cunoscător. Epitetele ambiguizează liber enunţul în lungi ecouri conotante. Oximoronul („dezarticulări salvatoare“) e, desigur, figura predilectă, făţişă ori de atmosferă, căci apoftegmele lirice se încarcă anume cu infuzii/intarsii/intruziuni. Uneori, poemul recurge la înscenări, starea poetică fiind tradusă prin viziuni împrumutate livrescului şi mitologiei. Alterii (personalitatea poetului e, prin definiţie multiplă, iar fantasmarea Unului, firească) sunt convocaţi la o rafinată dezbatere despre potecile străbătute, despre roluri, măşti, căderi şi înălţări crepusculare, într-o asumată ceremonie a apusului. Mai ales definitorie rămâne oscilaţia între fizică şi metafizică, între invocarea de mari poveşti salvatoare – de unde şi narativitatea – şi subminarea lor prin curajul de a înainta fără certitudini, fără scop, fără sprijin („Seninătatea aceea ciudată / Ce mă cuprinde adesea în plin dezastru, / Cum sclipesc fosforescent ochii pisicii…“), sub „râsul viclean“ al singurătăţii ca forţă şi refugiu.
          Placheta cea nouă, Chipul şi asemănarea, este un jurnal al căutărilor de sine ratate. Criza identităţii e agravată de „singurătatea fabuloasă“ faţă în faţă cu destinul de muritor, căci locuirea multiplă nu rezolvă impasul. Reperele spaţio-temporale presărate în poeme nu refac neapărat, cu atitudini şi gesticulaţie de călător exotic, o atmosferă, ci caută, prin repetată numire/uimire, asemănări, avatari, dovezi ale supravieţuirii. Când relaţia cu chipul e una dizarmonică („Şi tot nu ştiu ce pact să fi fost acela / Şi de ce nu m-am împăcat niciodată cu chipul meu, / Cel atât de frumos şi de crud“), armoniile sunt scormonite grăbit sub privelişti străine, în arhitecturi somptuoase ori peisaje dense în care par să palpite variante mai acceptabile ale eului, mai adevărate. Însă nu abolirea chipului prin accederea la fără-de-chipul naturii, şi deci la interioritatea absolută e vizată, ca la Rilke, să zicem („Chipule, chip al meu, / al cui eşti tu şi cărui soi de lucruri / îi eşti chip?“), căci neliniştea nu-şi acordă răgazul de a sonda corespondenţele ultime. Asemănările sunt doar aparenţe repede, febril abandonate.
          Sub aceeaşi tensiune oximoronică, a condiţiei altere, se petrec toţi paşii fizici ori metafizici ai poeziei sale: „acolo, sus, simt îndelung şi intens, / cum sunt deodată oricine, / şi tu şi el şi ea, / văd toate trupurile acestea suav îmbrăţişate / cu sufletele celelalte, / fiecare hidos are o frumoasă / şi fiecare pur are un mârşav…“ Drumul „alterităţii identificatoare“ („trec printre / imense umbre şi labirinturi / Neştiind câte suflete moarte port cu mine“) este tatonat cu o neîncredere calmă în legitimitatea aproprierii sale: „cineva păşeşte în locul meu, / Eu, care nu sunt nici măcar imaginea / A ceea ce-ar putea reprezenta mersul“. La fiecare pas, chipul chestionat cu martori străini, pentru a i se pune în evidenţă eventuale asemănări salvatoare, îşi revelează fragilitatea: „Palpitând cu aripile ei crude, / Precum memoria, străina, cea mai sărmană / Dintre fiinţele ce-mi locuiesc astăzi chipul, / Oprindu-mă să gândesc la viaţa-mi, / Care nici nu curge, nici nu se opreşte, / Ci numai clipeşte uşor, imperceptibil“. Revenirea la copilărie este fugară, căci nu neapărat recuperarea din „carapacea fără-nceput / a memoriei, cea cu inimă nemiloasă“ a unei vieţi trecute e ţinta („Mă striveşte imperial mirosul din casele copilăriei“; „Dorul de chipurile mele, / Cele pierdute într-o nepăsare regească“), cât asigurarea că viitorul este încă posibil, fie şi într-o formă nedesluşită: „vidul genuin al degustării de sine în înfrigurarea / Frunzelor uşor degerate acoperind o groapă, / Un refugiu al rădăcinilor salvate din foc şi din puhoaie de apă...“; „Şi atunci acel ceva din făptură, a mea, a voastră, / A oricui altcuiva – stăpân deplin pe nefiinţa sa / Poate dănţui, pluti ori valsa, / Liber să aleagă între persoane şi lucruri, / Între veacuri şi clipe, între dureri şi beatitudini, / Între a face să fii şi a face să nu fii, / A recunoaşte ce-ai fost, ce eşti şi ceea ce / Oricum, perpetuu vei fi“; „Ziua şi noaptea stau într-un cuib / În care totul e veşnic şi totul doarme: / Florile, cărţile, tablourile, porumbeii…“
          Călătoriile şi poemele traduc repetat o extenuare cu resorturi livreşti. Şi unele, şi altele sunt tărăgănări, forme ale amânării, căci destinaţia e una singură, implacabilă, abia îmblânzită prin imaginare metempsihoze: „trec iarăşi bariera lăsată între mine / Şi-un altul din mine, fără să mă mai pot oglindi / În vreo ipotetică altă oprire... şi tot trecând aşa, / Mereu prin frânghii uriaşe de sprijin, ca podurile incaşe dintre stânci, / Chiar acum, fireşte încontinuu trecând, / Nu-mi doresc nimic altceva decât să aşez / Un gutui la dreapta şi altul la stânga, în chip de santinele / Ale celui ori ale celei care – desigur – odată şi-odată voi fi“.

 

Irina Petraş

Rodica Marian sau chipul şi asemănările (Rodica Marian, Chipul şi asemănarea. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)