Hedda Gabler

 

Roxana Croitoru

          A treia întâlnire a actorilor Teatrului Maghiar din Cluj cu regizorul Andrei Şerban a avut loc şi de această dată sub fericita zodie a evenimentului.
          Piesa aleasă: Hedda Gabler, celebră în dramaturgia modernă, a nu mai puţin celebrului Henrik Ibsen. În ultimele decenii, piesele „zeului nordic“ se întâlnesc rareori în repertoriul teatrelor din ţară. Nu ştiu dacă publicul clujean s-a bucurat şi de o altă înscenare a Heddei Gabler la Teatrul Maghiar. La Naţional s-a montat o singură dată, în primăvara anului 1935, de către actorul-regizor Ştefan Braborescu, cu artista emerită Magda Tâlvan în rolul titular. Probabil, la o privire superficială, dramele ibseniene par iremediabil datate. Decorul epocii, societatea burgheză cu regulile ei încorsetate, e fireşte datat.
          Cu spiritul iscoditor şi luciditatea care-l caracterizează, Andrei Şerban îndepărtează „coaja, decorul“ şi aduce la suprafaţă o scriitură extrem de actuală, perenă prin „eternul omenesc“ al personajelor, prin tensiunea înaltă a frământărilor umane, prin resorturile nobile ale gândirii şi sensibilităţii.
          Ca în alte dăţi, de exemplu la Strigăte şi şoapte, contactul cu atmosfera spectacolului are loc din momentul în care ai păşit în holul sălii Studio. Accesul în sală, cu cipici, se face prin sera boltită de plexiglas, o continuare a spaţiului de joc, printre frunze veştede de toamnă. Aşezat pe două laturi, publicul e inclus în salonul Heddei, spaţiu de joc unic, loc al acţiunii unde „se fac şi desfac relaţii, se evocă trecutul, se compun şi recompun cupluri“. Un salon elegant, cu ferestre mari, perdele bogate, coloane transparente la unele uşi, pe un colorit de verde, roşu-aprins, uneori alb. Configuraţia pieselor de mobilier, ca şi culoarea-accent, se schimbă în funcţie de momentul acţiunii. Cu toată eleganţa şi rafinamentul decorului, contactul fizic cu frunzele moarte şi multitudinea vazelor cu flori îngrămădite una lângă alta te duc cu gândul la un cavou, un loc în care viaţa nu poate izbucni, totul vegheat de portretul generalului Gabler, autoritatea de necontestat din viaţa eroinei. Cred, nu întâmplător portretul apare ca o efigie în mijlocul oglinzii din fundal. Sub privirea lui, a generalului, în oglindă se reflectă şi se deformează caractere, vieţi.
          În debutul spectacolului, despre Hedda se vorbeşte ca despre o mare personalitate, superioară tuturor. Servitoarea Berte e cuprinsă de teamă în faţa noii stăpâne, mătuşa Julle nu-şi ascunde mândria şi uimirea că multiubitul ei nepot Jørgen a făcut o căsătorie atât de nobilă. Jørgen însuşi e copleşit de norocul de a fi fost acceptat de Hedda. Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea piesei, descoperim feţele personajului: frumoasă şi distinsă, stăpână pe sine, calculată, sarcastică în relaţia cu mediocrul soţ Tesman sau cu mătuşica Julle, cochetă, feminină cu judecătorul Brack şi cu Eilert Løvborg, insinuantă, manipulatoare cu Thea Elvsted, rece ca un şarpe, totul culminând cu răutatea neputinţei şi a neîmplinirii în momentul drăcesc al arderii manuscrisului lui Eilert. Personajul interpretat de Kézdi Imola evoluează pe un arc al faţetelor umane cu treceri incredibile, de mare complexitate, de la o stare la alta, treceri punctate prin ritmicitatea cu care porneşte sau întrerupe muzica la pickup. Iluziile din care era construită existenţa ei lipsită de sentimente se năruie treptat. Singura distracţie care îi rămâne este jocul cu pistoalele generalului. Vanitatea, ambiţia ei de a stimula un om de geniu este profund rănită, deoarece fostul iubit, Eilert Løvborg, istoric ajuns celebru, va fi salvat de la decădere de fosta colegă de şcoală a Heddei, doamna Elvsted, mult inferioară intelectual acesteia. Hedda, dintr-o răzbunare perfidă de care este capabilă doar o femeie geloasă şi foarte inteligentă, îl împinge spre viciu şi sinucidere, pentru a-l împiedica să-şi realizeze marea operă. În momentul în care îşi dă seama că nu mai poate domina şi determina niciun destin, că este înlocuită chiar şi de mediocrul ei soţ, se salvează în propriii ochi prin moarte, care e, poate, suprema frumuseţe. Este teribil finalul spectacolului: se aud împuşcături. Jørgen Tesman se retrage indiferent împreună cu Thea Elvsted pentru a reface opera lui Løvborg din notiţele rămase, urmaţi de judecătorul Brack. Virtualul triunghi conjugal se poate reface. Berte, servitoarea, descoperă uşa serei. Pe peretele de sticlă se prelinge în ralanti chipul Heddei însângerat,  îmbrăcată în mult prea larga manta a generalului Gabler.
          Regizorul scoate piesa din tiparul dramei, operă finită cu o construcţie perfectă, fără a impieta în vreun fel textul, subliniind în aceeaşi măsură tragicul şi comicul situaţiilor şi al personajelor. Personajele nu sunt văzute numai pe dominanta caracterului, sub care doar bănuieşti alte feţe ascunse, ele ies la lumină rând pe rând. De pildă, Brack, omul de lume, apărator al legii, ţese viclean plasa de păianjen în jurul Heddei şi pentru a-şi atinge scopul recurge la şantaj. Tragicul succedă comicul şi invers. E tragic şi crud să-l determini pe strălucitorul Eilert să cadă din nou în patima beţiei, dar e hilară ieşirea din scenă a bărbaţilor, care pleacă la petrecerea burlacilor. 
          Cum am mai spus de atâtea ori, interpreţii scenei maghiare funcţionează perfect împreună şi excelent fiecare în parte.
          Bogdán Zsolt, în rolul lui Jørgen Tesman, joacă infantilismul (vezi scena papucilor sau momentul când află că va deveni tată), dar şi mediocritatea egoistă, cu fineţe şi subtilitate. E rând pe rând blând, slab, distrat şi debusolat, un copil cuminte şi studios care are mereu nevoie de afecţiunea mătuşicilor şi de îngrijirea bonei. Faptele alunecă pe lângă el. Un egoist, la fel ca şi copiii neajutoraţi care au nevoie de sprijinul celorlalţi pentru a trăi. Hatházi András, într-o formă de zile mari, în rolul judecătorului Brack, trece cu uşurinţă de la ipocrizia burgheză la venalitatea crudă, în scene de un comic nebun. Foarte bună, convingătoare Györgyjakab Enikő în rolul Theei, „muza“ de profesie, cu frumoase treceri de la naivitate, spaimă, iubire la momentul tragic al confruntării cu Løvborg. Complexitatea personajului Eilert Løvborg, natura sa violentă, sufletul lui visător sunt interpretate de Szűcs Ervin, nou în echipa lui Andrei Şerban, cu aplomb, dar şi cu sensibilitate şi forţă dramatică. El reuşeşte să redea convingător balansul continuu dintre vis şi exces, dintre grandoare, pe de o parte, şi tragic-ridicol, pe de alta. Varga Csilla, mătuşa Julle, veghează la împlinirea burgheză a familiei Tesman. Limbajul ei naiv-răsfăţat e mai real şi mai aproape de misterul vieţii, pe care ceilalţi doar îl parodiază şi îl profanează. Apariţia în vis a femeii pierdute, Diane, e interpretată pitoresc de aceeaşi Varga Csilla. Csutak Réka convinge în servitoarea Berte, spionul mut, martor al tragicelor  întâmplări, conferind personajului tuşe uşoare de grotesc.
          Decorul şi costumele sunt semnate de Carmencita Brojboiu, constantă colaboratoare a lui Andrei Şerban. Ea face parte din categoria acelor scenografi, din ce în ce mai puţini la număr, care slujesc cu har şi dar spectacolul şi actorii. Decorul şi costumele create de ea sunt elegante, rafinate, fin asamblate cromatic. Ele pun în valoare spaţiul scenic, uşor descifrabil de către spectator. Costumele subliniază amănunte ale personalităţii personajelor. Hedda Gabler, de pildă, poartă, pe tot parcursul spectacolului, capul acoperit, în contrast cu splendoarea părului Theei, deoarece, cred eu, în text se face mereu referire la podoaba capilară a rivalei.
          Un rol important în economia spectacolului îl are coloana sonoră, hituri americane din anii ’50, dar şi Schubert, amplificând momentele comice şi tragice ale spectacolului.
          „Rolul regizorului e să creeze o atmosferă, să regleze ritmul cuvintelor, să caute pauzele şi tăcerile“, spunea Andrei Şerban în Fragmente dintr-o scrisoare imaginară adresată Domnului Ibsen. Rolul lui a fost să ne încânte cu un spectacol de artă al secolului 21, eveniment de mare ţinută, aşa cum ne-au obişnuit regizorul şi echipa lui.

 

Roxana Croitoru

Hedda Gabler

» anul XXIII, 2012, nr. 3 (262)