Jurnalism şi cultură

Mircea Popa


          Recenta carte a lui Ilie Rad, intitulată Un ardelean la Bucureşti (Cluj-Napoca: Editura Tribuna, 2011), vine să se adauge celorlalte titluri ale sale, cu un conţinut asemănător, cum ar fi Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta (1998) şi De la Moscova la New York (2005), deşi, de data aceasta, avem de-a face cu un fals memorial de călătorie. Dacă în cele două cărţi amintite mai sus interesul pentru aspectul exterior al oraşelor, pentru observaţia cu caracter turistic era mai accentuat, acum sensul general al însemnărilor se retrage spre interior, lăsând loc meditaţiei şi observaţiei psihologice, portretului şi relaţionărilor omului cu epoca.
          Aşa cum eroul lui Marin Preda spunea undeva că un ţăran la Bucureşti tot ţărani caută, aşa şi intelectualul Ilie Rad, aflat în capitală, tot intelectuali caută, întregind astfel paleta oferită de istoria literară sau de mediul gazetăresc cu noi aspecte de viaţă, care să-i facă tot mai viabili pe eroii săi, scriitori şi jurnalişti. Pentru a fi cât mai convingător, el se adresează urmaşilor unor scriitori precum Tudor Arghezi, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Ştefan Baciu, care dezvăluie nu de puţine ori lucruri de culise sau amănunte biografice uitate. Modalitatea de tratare este de fiecare dată obţinerea unui „dosar de depoziţii“ cât mai complet, prin apelul la interviu sau dialog, ca apoi să-şi întregească sursele orale cu investigaţii de arhivă (arhiva CNSAS, în cazul lui Lucian Boz) sau cu documente de tot felul, care ajung să fie integrate într-un flux bibliografic mai general, aşa după cum şi straturile de informaţii s-au acumulat şi sedimentat de-a lungul timpului. Sursele autorului pot fi repede depistate şi detaşate cu uşurinţă, căci avem de-a face cu mai multe tipuri de texte şi de interogaţii jurnalistice. Mai întâi putem decela un mănunchi de interviuri pe care autorul le-a publicat în revista sa, Excelsior (1992-2006), de la Cluj, interviuri luate unor descendenţi sau apropiaţi ai unor scriitori despre care posedam puţine date până la acea oră, scriitori care au suferit, în diferite momente ale vieţii lor, oprobriul autorităţilor comuniste, detenţia sau gulagul uniformizator.
          Aceste încercări de întregire a vieţii şi operei unor scriitori au fost iniţiate imediat după evenimentele din decembrie 1989 şi se referă atât la personalităţi ale exilului românesc (Ştefan Baciu), cât şi la scriitori care au suferit fie prigoana şi lagărul (Tudor Arghezi), fie închisorile comuniste (Radu Gyr, Mircea Vulcănescu) sau marginalizarea cea mai brutală (Olga Caba). Despre Ştefan Baciu, stabilit în Hawaii, la Honolulu, şi raporturile lui cu familia ne relatează sora sa, Ioana Mărgineanu, iar despre Radu Gyr fiica scriitorului, Simona Popa-Gyr, punându-ne la curent cu procesele în care a fost târât şi neajunsurile suferite din partea regimului comunist, la fel ca în cazul filosofului şi sociologului Mircea Vulcănescu, ins de o verticalitate recunoscută, victimă a închisorilor comuniste, pe care „iadul“ Aiudului îl transformă într-o biată umbră a ceea ce a fost.
          Important este însă faptul că autorul demersului jurnalistic de faţă îşi însoţeşte de fiecare dată investigaţia cu o necesară informaţie biobibliografică, de tip „fişă de dicţionar“, în măsură să-l ajute pe cititor la cunoaşterea cât mai aprofundată a operei celui în cauză şi a destinului său în posteritate, respectiv a unor utile referinţe critice. În acest fel, interviul pe care îl concepe capătă o reverberaţie sporită, iar istoricul literar, care îl dublează în permanenţă pe jurnalist, poate spori de fiecare dată semnificaţia operei şi poate atrage atenţia asupra aspectelor ei relevante, punându-le în mod inspirat în raza de acţiune a unor fascicule de lumină favorizante. Nu e lipsit astfel de interes să aflăm că Olga Caba şi-a destinat focului memoriile despre epoca 1944-1952, de teama Securităţii, iar lui Tudor Arghezi i s-a cenzurat până şi volumul Cartea cu jucării, poeziile Omul de aur şi Urşii fiind eliminate din ediţia din 1958, pe motiv că se refereau la Iisus şi la creaţia dumnezeiască. Mitzura Arghezi ne relatează faptul absolut ignobil pe care l-a trăit la un seminar de la şcoala de actorie, când, în împrejurările dificile în care se afla părintele său, după atacul lui Sorin Toma, sardonicul Nicolae Moraru, care conducea acea discuţie publică, a pus-o să discute la seminar tocmai insanitatea producţiei lui Sorin Toma, după cum fiica lui Mircea Vulcănescu a fost persecutată şi arestată ca element „duşmănos“ şi împiedicată sistematic să-şi desăvârşească studiile universitare, în epocă fiind vânaţi, arată ea, nu numai cei ce „încercaseră să ţină piept cotropirii ţării de comunişti“, ci şi copiii acestora, aşa cum s-a întâmplat şi cu fiica lui Radu Gyr, exmatriculată în anul al II-lea de studii, „pe motiv că eram fiică de deţinut politic, iar alţii pentru că erau fii de burghezo-moşieri sau de preoţi“. Astfel de amănunte vin să întregească cunoştinţele noastre despre epoca dejistă, asupra goanei regimului după intelectualii de frunte ai ţării, cu scopul de a-i determina să se alăture propagandei comuniste, etapă în care „lupta de clasă“ devenise o realitate la ordinea zilei, iar „valorile noastre naţionale – Sadoveanu, Arghezi, Călinescu şi mulţi alţii – au fost terfelite de o grupare străină de neamul românesc, care venise în România odată cu tancurile sovietice“, cum explică Mitzura Arghezi.
          Una dintre problemele importante urmărite de autor pe parcursul „însemnărilor“ sale se referă la situaţia ingrată a patrimoniului naţional, aflat tot mai mult în suferinţă, din cauza nepăsării autorităţilor şi a lipsei unei legislaţii adecvate. Multe dintre operele de seamă ale scriitorilor noştri au făcut obiectul unor „arestări“ de către Securitate, zăcând, dacă n-au fost cumva distruse, prin cotloanele arhivelor CNSAS, altele au rămas la discreţia unor moştenitori delăsători, care le-au tratat cu superficialitate, lăsându-le să fie distruse. Relevant ni se pare cazul Cellei Serghi, ale cărei manuscrise au fost arse în balconul casei unde a locuit, de către nişte chiriaşi anticulturali, sau al corespondenţei lui Pericle Martinescu, aruncată pe undeva, într-un garaj din Constanţa.
          Pledoaria în favoarea documentului de arhivă face parte din structura de cercetător serios şi prob a autorului, care, nu de puţine ori, face dovada că ştie să apeleze la funcţia sa reparatorie şi recuperatoare, că numai folosind arhiva de patrimoniu sau bibliotecile cu fonduri de corespondenţă se poate face adevărata istorie şi cultură a neamului. Îl găsim astfel în postura de a recupera din arhivele CNSAS un articol pierdut al lui Lucian Boz (despre care aflăm şi un fapt cu totul neştiut, acela că scriitorul român de origine israelită era cunoscut „ca vechi agent al serviciului secret englez“), despre seceta din Moldova din 1947, după cum semnalează şi atrage atenţia asupra demersului profesorului clujean de literatură română Gh. Bogdan-Duică de a acorda numele de „Regele Ferdinand I“ Universităţii clujene, demers întreprins în 1927.
          Impresionează, şi de această dată, ilustraţia bogată a cărţii, în mare parte inedită, după cum aflăm dintr-un text de prezentare a volumului:

97 de ilustraţii, din care 22 de portrete grafice, datorate unor artişti cunoscuţi, precum Dan Hatmanu, Perahim, Margareta Sterian, Magdalena Rădulescu, Ion Vlasiu, Ion Jalea, Corneliu Brudaşcu, Marcel Iancu, Ştefan J. Fay, Virgil Tomuleţ, Silvan, Voinescu, Ion Mitran, 5 documente din arhive – de reţinut recomandarea lui Silviu Brucan, pentru intrarea în partid a lui Geo Bogza –, 13 texte facsimilate, 57 de fotografii (din care 27 color), indicele de nume, totul făcut dintr-o grijă supremă pentru potenţialul cititor, care i-a acordat câteva momente din „clipa cea repede/ Ce ni s-a dat“. 

 

Mircea Popa

Jurnalism şi cultură (Ilie Rad. Un ardelean la Bucureşti. Cluj-Napoca: Ed. Tribuna, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)