O întâlnire amânată

Mirel Anghel

          După Uşa interzisă (2002), Gabriel Liiceanu scrie un jurnal (Întâlnire cu un necunoscut, Humanitas, 2010) în care încearcă să afle calea spre cel ascuns în propria persoană. Găsim în paginile sale o scriere viscerală, după cum el însuşi recunoaşte, un autor care-şi contemplă fiecare ungher al sufletului, într-un lung excurs prin sertarele memoriei, vrând parcă să se regăsească în faptele trecutului. Jurnalul pluteşte în atemporalitate, consemnarea zilelor şi anilor fiind foarte rară. Trecutul alternează cu prezentul, acronia amestecând evenimentele care se aşază în carte ghidate de memoria afectivă a autorului. Din acest punct de vedere, nu timpul este unitatea de măsură a fiecărei zile, ci sentimentele, umorile celui care le adună din zările în care ele sunt risipite. În mod voit, autorul îi permite cititorului său mici indiscreţii biografice, cufundându-l succesiv în adâncimile propriului eu şi în superficialitatea existenţei sale fizice.
          Jurnalul ascunde gestul scriitorului care împărtăşeşte mici insule din existenţa sa cotidiană cititorului curios să vadă ce se află dincolo de „uşa interzisă“. El nu uită, în acelaşi timp, să arunce o scurtă privire şi către posteritate. Privirea sa este dominată de sentimentul sfârşitului, al senectuţii care-i permite să se aşeze la masa de scris şi să se devoreze contemplând trecutul. Acum, autorul se defineşte prin bolile care-l pândesc şi care ameninţă să-i ia în stăpânire corporalitatea, să îl ia „în proiect“.
          Avem şi inserţii de realitate crudă, din lumea în care eul creator este cufundat zilnic. Din viaţa de zi cu zi a filozofului suntem martori la o „beţie“ involuntară, indusă de confuzia pe care o face, într-o bună zi, între medicamente: „Când să ies pe uşă, am vrut să iau o aspirină, dar am greşit şi am înghiţit un somnifer puternic“. Urmează vizita la Consulatul Elveţiei din Bucureşti:

Zâmbeam tâmp şi, vorbind încet, şoptind aproape, aveam, bănuiesc, şi un aer complice destul de vexant, care contrasta total cu rutina discuţiei şi cu hârtiile schimbate pe sub geamul blindat. Îmi dădeam seama că atât vocea, cât şi mimica îmi scăpaseră de sub control şi acum făceam eforturi uriaşe să nu spun vreo prostie. [...] Maşina era parcată vizavi. Am traversat precaut pe zăpada bătătorită. În dreptul uşii de la maşină, în timp ce încercam să descui, am alunecat şi am căzut în fund. (p. 167-168)

Jurnalul însumează un întreg arsenal de gesturi parcă ritualice ale omului care îl deconstruieşte voit pe filozof. Ecoul cărţilor sale este simţit continuu, la fel şi receptarea acestora. Uneori se aventurează şi în analiza propriei creaţii:

Într-adevăr, ce-ar fi să lăsăm o clipă fandoseala deoparte? Poate altul să ştie mai bine decât tine ce ai făcut? [...] Ei bine da, am redeschis într-o bună zi „Uşa interzisă“ şi, pentru că trecuse mult timp de când n-o mai făcusem, am citit primele pagini ca şi cum ar fi fost din cartea unui străin. Şi, brusc, am simţit că-l invidiam pe autor. (p. 124)

Câţiva vectori care i-au marcat existenţa revin obsesiv: Constantin Noica (cel care a pus pe el „biciul culturii“), Andrei Pleşu (prietenul pe care nu îl poate judeca obiectiv, o contragreutate necesară prin intermediul căreia îşi găseşte echilibrul), Emil Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca (insule de refugiu sufletesc) sunt figuri care îl asediază emoţional şi pun stăpânire pe multe rânduri ale acestei confesiuni. Din puţinii prieteni în a căror lume protectoare se refugiază, el îşi face o platoşă care îl ajută să treacă prin timpul tot mai neiertător cu destinele lor. Portretul lui din această carte apare ca suma celor pe care i-a întâlnit în viaţă, după cum spunea Pleşu, sau rezultatul ratărilor vieţii sale, aşa cum îşi caracteriza Noica propria viaţă. Inevitabil, majoritatea consideraţiilor făcute se raportează la Noica, transformat în „părintele“ (şi nu tatăl, foarte interesantă fiind o eventuală psihanaliză a acestui jurnal) la care tânărul a aspirat întotdeauna.
          Cartea reuneşte şi frânturi din lecturile autorului, proiecte uitate, idei risipite, amintiri scoase din lada bine zăvorâtă a istoriei personale şi fragmente de însemnări independente. O astfel de însemnare este cea făcută de un văr de la Paris. Rândurile scrise de el îi dau sentimentul desăvârşit al prieteniei:

Gândul la starea aceea de bine care mi se deschide înainte, către care plutesc de-a lungul străduţelor fără trotuare, cu ghirlandele de flori escaladând gardurile şi coborând până spre tălpile mele, starea aceea care se va desfăşura şi va creşte după un ritm doar al ei, pentru a se rotunji în final în propria ei reuşită, aceeaşi de fiecare dată, fără urmă de greş, fără nicio stridenţă, niciodată ratată şi care mă face, atunci când, după miezul nopţii, ajung acasă, să cred, moleşit de atâta bine, că fericirea e cu putinţă. Ca un îndrăgostit, într-adevăr, merg la fiecare întâlnire cu ei [Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca] şi îmi petrec prin gând, lacom de ceea ce voi trăi, ceea ce urmează să trăiesc. (p. 67)

Astfel de fragmente sunt cu adevărat autentice, într-un jurnal artificializat, devorat de postura pe care autorul şi-o asumă. Autentică este şi experienţa comunismului (faţă de care are o ură viscerală), o perioadă care aproape l-a strangulat cultural, urmată de mineriada din 13 iunie 1990, experienţă din care a scăpat întreg fizic cu ajutorul secretarei care l-a evacuat din clădirea Casei Scânteii pe o uşă dosnică (p. 261).
          Cufundat în veacul său, autorul cedează instinctului de a se răfui cu tânăra generaţie de intelectuali. Cei care vin din urmă  ameninţă soclul pe care bătrânii s-au ridicat, refuzând să se sprijine pe umerii „uriaşilor“. Simţind că piedestalul îi este pus în pericol, filozoful dominat de afecte îi numeşte pe intelectualii din noua generaţie „orfani culturali ai perioadei de tranziţie“ (p. 231). Ochiul moralistului scrutează o Românie desfigurată şi incapabilă să-şi trăiască aşa cum se cuvine libertatea cucerită după decembrie ’89. Prim-planul (chiar „vedetismul cultural“) pe care filozoful-editor îl câştigă în această lume liberă îl expune şi la judecăţi nefondate din partea celorlalţi („Teroristule! Terorizezi toată ţara! ’Tu-ţi televiziunile mă-tii!“, îl apostrofează un vecin), lumea lecturilor sale devenind astfel un panaceu necesar. Prin cărţile în care se cufundă zi de zi, reuşeşte să neutralizeze tot veninul adunat în existenţa cotidiană.
          Aş spune că Întâlnirea cu un necunoscut este una ratată. Încercând să-l dezvăluie pe necunoscutul din el, autorul se adânceşte şi mai mult în căutarea lui. Înfrigurat de aşteptarea celuilalt, cel cunoscut pleacă grăbit, mistuit de gândul posibilei întâlniri.

 

Mirel Anghel

O întâlnire amânată (Gabriel Liiceanu. Întâlnire cu un necunoscut. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)