Ce este şi cât a durat realismul socialist?

Cristian Vasile


          Acum câţiva ani, ocupat cu definitivarea Istoriei critice a literaturii române, Nicolae Manolescu şi-a luat o pauză, renunţând chiar şi la rubrica sa obişnuită de la România literară. Acest răgaz autoimpus cu scopul de a termina sinteza a fost întrerupt, între altele, şi pentru a scrie prefaţa lucrării semnate de Alice Popescu – O sociopsihanaliză a realismului socialist (Bucureşti: Editura Trei, 2009, p. 7-10). Dacă Nicolae Manolescu se sprijină pentru a defini realismul socialist pe scrierile unor autori consacraţi ai anilor 1980 şi 1990 (Régine Robin, Vittorio Strada), Alice Popescu încearcă să înţeleagă societăţile de tip sovietic şi mai ales funcţionarea realismului socialist pornind de la Herbert Marcuse, Erich Fromm şi chiar de la Freud. Deşi în volumul Eros şi civilizaţie Herbert Marcuse aplică criterii psihanalitice societăţii capitaliste avansate, Alice Popescu consideră că se justifică transferarea lor în cadrul analizei unui sistem totalitar cum este comunismul (p. 73). Principiul randamentului şi reprimarea suplimentară – conceptele preluate şi dezvoltate de H. Marcuse – iau forme specifice în societăţile de tip sovietic, iar Alice Popescu îşi propune să le surprindă luând drept punct de reper literatura realismului socialist din spaţiul rus şi românesc (între exemplele autohtone: Ana Roşculeţ, de Marin Preda; Lenţa, de Francisc Munteanu; Cetatea de foc, de Mihail Davidoglu; Cumpăna, de Lucia Demetrius şi Cântecul uzinei de Cella Serghi).
          Autoarea consideră că romanul Ce-i de făcut?, scris de Nikolai G. Cernîşevski între zidurile fortăreţei Petropavlovskaia şi publicat la 1863, „poate fi considerat primul roman realist socialist avant la lettre şi printre puţinele (dacă nu singurul) valoroase, în ciuda utopismului său şi, pe undeva, tocmai datorită ideologiei pe care o promovează cu bună-credinţă“ (p. 63). Virulenţa literaturii realist-socialiste, precum şi inducerea nesiguranţei, a sentimentului culpabilităţii o determină pe Alice Popescu să afirme:

Teza mea este că permanenta atmosferă de suspiciune care domneşte în societatea comunistă şi absenţa funciară a respectului faţă de om fac ca ritualurile de pacificare prin politeţe să fie înlocuite cu altele, de deviere a agresivităţii celorlalţi de la propria persoană sau de inhibare a acesteia prin autocritica publică, pornindu-se de la premisa unei vinovăţii organice care trebuie administrată fără încetare între membrii grupului, fie prin atac (denunţul), fie prin anticiparea şi deturnarea acestuia (eschiva autocritică). (p. 98)
 
Dacă se poate vorbi despre o agresivitate a maselor – sau măcar un potenţial de agresivitate – la momentul 1965-1968, N. Ceauşescu a recurs la un fel de gestionare ingenioasă a acesteia, deturnând elita intelectuală şi poporul spre antisovietism şi antidejism. În termeni „tari“, a existat în deceniul şapte o desovietizare fără destalinizare (reală). Ceauşescu – „criticul literar“ (cum îl descrie Liviu Maliţa) – este de fapt ultimul realist socialist, cum a observat deja Sanda Cordoş. Noul lider comunist şi regimul său şi-au pus în mod decisiv amprenta inclusiv asupra definirii realismului socialist, iar fenomenul este vizibil chiar şi în lucrări care se pretind onorabile, revendicând autonomia artistică şi ştiinţifică. (Re)citit astăzi, dicţionarul de estetică generală al anilor 1970 dezamăgeşte în cel mai înalt grad, mai ales în ceea ce priveşte unele articole-cheie. Definiţia realismului socialist – formulată în 1972 de un altminteri reputat profesor de estetică – falsifică în bună măsură datele istoriei politice şi culturale: „Realismul socialist este un concept estetic pentru desemnarea acelui tip de artă contemporană care îşi propune reflectarea veridică, concret istorică, a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi, respectiv, pentru desemnarea teoriei corespunzătoare acestei arte“ (Gheorghe Achiţei, Marcel Breazu et al., Dicţionar de estetică generală, Bucureşti: Editura Politică, 1972, p. 294). Dar poate fi pusă această deformare flagrantă doar pe seama (auto)cenzurii, a influenţei nefaste a Tezelor din iulie 1971? Oricum ar fi, definiţia rămâne dogmatic-mistificatoare şi aduce puţine inovaţii faţă de conţinutul demersurilor lexicografice ale anilor 1950 tributare stalinismului dezlănţuit.
          Alice Popescu demonstrează foarte clar că realismul socialist s-a construit după un model în legătură nu cu realitatea, ci cu activitatea fantasmatică a Partidului (p. 115). Literatura realismului socialist se constituie într-un „bildungsroman al paranoizării maselor, având ca personaj colectiv o entitate maladivă de tip nou, care suferă când de mania persecuţiei, când de isteria agresivităţii“ (p. 119). În plus, „de vreme ce viaţa trebuie să se circumscrie falselor obiective de satisfacţie dictate de Partid, iar literatura nu poate decât să le proslăvească, prefăcându-se că descrie fidel o realitate existentă, înseamnă că arta nu reprezintă decât mimesisul unei ficţiuni“ (p. 126). De fapt, ideologia a fost adevăratul narator al realismului socialist (p. 58), iar firavele încercări de sfidare a statu-quoului din deceniul şase au fost reprimate fără cruţare. Implicit, luările de poziţie din intervalul 1953-1956 din spaţiul cultural ideologic românesc contestând îndrumarea de către partid a literaturii sunt şi delimitări (timide) de realismul socialist oficial. La celebra adunare cu activul Comitetului raional de partid „I.V. Stalin“ din Bucureşti de la 21 mai 1956 au ieşit la iveală intervenţia extrem de critică, considerată „antipartinică“, a lui Alexandru Jar şi solidarizarea cu discursul său a lui Ion Vitner şi Mihail Davidoglu. Dar tentativele de disciplinare prin demascări au dat roade şi au avut se pare efecte durabile. M. Davidoglu – cum arată şi Alice Popescu – reuşeşte contraperformanţa de a scrie în chip realist socialist şi în anii 1970 (v. Platforma magică, Cartea Românească, 1973), vădindu-se astfel eşuarea lui în conformism atât în plan „estetic“, cât şi politic.
          Alice Popescu observă faptul că în cadrul realismului socialist se manifestă o recurenţă obsesivă a discursului tehnic, care nu este doar propagandistică, ci este şi un simptom specific al reprimării suplimentare în sistemele comuniste. De aceea – crede autoarea – doar abordările descriptive ale realismului socialist nu sunt suficiente (p. 185); în acest context trebuie înţeleasă şi elaborarea unei cărţi transdisciplinare, cu abordări şi comparaţii care pot intriga – de exemplu, recursul la analogii la care istorici pozitivişti nu s-ar fi gândit: între literatura victoriană şi cea a realismului socialist (p. 86-87 şi p. 166), ambele având drept numitor comun pudoarea de a vorbi despre moarte şi sexualitate.
          În pofida unor tentative occidentale de stranie reconsiderare, realismul socialist – creat doar pentru a propaga o ideologie – rămâne în esenţă „aservirea politică faţă de un sistem represiv pe care, legitimându-l în plan ficţional, doreşte să îl perpetueze şi în cel al realităţii, cu concursul cititorilor“ (p. 188).

 

Cristian Vasile

Ce este şi cât a durat realismul socialist? (Alice Popescu. O sociopsihanaliză a realismului socialist. Bucureşti: Editura Trei, 2009)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)