Critica literară faţă cu nimicul

Mihaela Ursa


          De ani buni, Alex Goldiş se află printre cei mai prezenţi şi mai bine creditaţi critici de întâmpinare ai generaţiei tinere. Mai mult decât atât, cronicile sale au construit deja un brand critic sinonim cu profesionalismul lecturii extrem de aplicate pe text, cu argumentul detaliat şi stratificat pe niveluri de interpretare, întotdeauna însoţit de judecata de valoare precisă, lipsită de concesii, dar şi epurată de orice colocvialism ieftin, cu investigarea aproape exhaustivă şi la zi a fenomenului actual al literaturii noastre. Totuşi, am mai văzut exemple de critici „de brand“ din generaţiile cele mai recente, care nu au reuşit să treacă onorabil testul volumului de istorie sau teorie literară, dovedind că o bună practică a cronicii nu reprezintă neapărat o garanţie a criticului total (prin care înţeleg dublarea fericită a criticului de întâmpinare cu istoricul şi teoreticianul literar). Or, cartea de debut a lui Alex Goldiş, Critica în tranşee: De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească, 2011) reuşeşte să fie cel mai bun volum de critică al anului trecut, deşi secondat la mică distanţă de excelentul debut al Biancăi Burţa-Cernat, de la aceeaşi editură.
          Istoric, studiul de critică a criticii acoperă perioada dintre 1948 şi 1971, de la impunerea realismului socialist până la liberalizarea expresiei critice din anii şaizeci. Schematic, periodizarea parcurge trei mari etape: anii 1948-1953, când, notează memorabil Alex Goldiş, „critica literară e o damă de companie concediabilă odată ce nevoile propagandistice ale partidului au fost satisfăcute“, anii 1953 şi 1960, când anumite criterii şi teme („estetic“, „subiectivitate“, „timbru specific“, „interioritate“, „diversitate a stilurilor“) se instalează asemenea unor „cai troieni“ în chiar discursul critic permis de ideologii zilei până în 1960, când Ov. S. Crohmălniceanu publică sinistrul rechizitoriu din Pentru realismul socialist, întârziind cu mai bine de cinci ani „dezgheţul“ literaturii, şi – în fine – deceniul şapte, a cărui analiză ocupă mai bine de jumătate din carte, marcat de dispariţia treptată a sintagmei de „realism socialist“, dar mai ales de „războiul de tranşee“ care va face posibilă liberalizarea literaturii şi a criticii de dinainte de 1971.
          Primul câştig al Criticii în tranşee este documentar: înainte să citească marile volume de autor pe care le analizează în ultima parte (semnate de Manolescu, Marino, Petroveanu, Balotă, Negoiţescu, Raicu, Sorin Alexandrescu, Liviu Petrescu şi Ion Pop), autorul parcurge nenumărate colecţii de periodice, unde citeşte cronici, luări de poziţie, polemici ascunse, texte dogmatice cărora le sparge codul ideologic. Această documentare minuţioasă îi permite să descopere surse ale unor fenomene, dar şi afinităţi sau contradicţii, coagulări de tabere sau dezertări mai mult sau mai puţin spectaculoase. Dau un exemplu minor: din câte ştiu, Goldiş este singurul care a semnalat la noi că importantul volum dedicat de tânărul Manolescu lui Titu Maiorescu, Contradicţia lui Maiorescu, este inspirat de interpretarea pe care Sartre o face asupra sistemului poetic baudelairian.
          Al doilea câştig, infinit de important, constă în tipul analizei: indiferent de perioada de care se ocupă, autorul are marele merit de a pune nuanţe şi griuri acolo unde, de obicei, lucrurile se văd în alb şi negru, de a nu acuza direct, acolo unde, de obicei, eticismele se inflamează. În schimb, el prezintă indiciile în urma cărora concluzia va apărea implicită. Totuşi, o anumită empatie de cititor profund implicat îl împiedică să rămână mereu rezervat şi îi provoacă uneori reacţii afective: într-un loc, spune despre N. Moraru, Crohmălniceanu şi Vitner că au „vocaţia falsificării“, excluzând din calcul tocmai circumstanţialitatea prestaţiei lor, în altă parte, cataloghează atipic gestul aceluiaşi Crohmălniceanu drept „scandalos“. Exemplul cel mai bun de analiză lipsită de vehemenţa reconsiderărilor dualist-acuzatoare se află într-o referire la acuzele formulate de Manolescu în anii ’60 la adresa lipsei „de iniţiativă inovatoare chiar acolo unde sistemul oficial însuşi indică mici breşe liberalizatoare“. Alex Goldiş comentează: „e posibil ca peisajul criticii româneşti postbelice să fi arătat altfel dacă actorii ei principali şi-ar fi asumat mai multe riscuri“, însă nuanţează totodată: „greu de spus dacă într-un context de cenzură atât de severă se puteau obţine prin iniţiativă personală mai multe câştiguri în contul esteticului“.
          Analizând o perioadă pe care – observă chiar autorul – critica a considerat-o „neinterpretabilă“, într-atât de lemnificat îi devenise limbajul, într-atât de dogmatică legătura cu ideologia şi într-atât de absent obiectul de studiu – literatura, Alex Goldiş reuşeşte să facă sens tocmai din absenţa sensului:

până la începutul deceniului al şaptelea, toţi comentatorii literaturii tratează aceleaşi subiecte în exact acelaşi limbaj, astfel încât nu e exagerat să afirmi că un singur critic literar este autorul de drept al acestei literaturi. [...] Niciodată nu s-a vorbit, în critica literară, mai aplicat şi mai nuanţat, despre nimic.

În acest context, chiar şi atunci când trece la analiza liberalizării din deceniul al şaptelea, criticul nu relaxează nimic din exigenţa hermeneutică pe care şi-a impus-o până aici. Mai precis, după ce apreciază rezistenţa subterană a criticii literare, războiul ei de gherilă, bătăliile din tranşeele cronicilor de prin periodice, cu însumarea tuturor măruntelor câştiguri, cumulate în favoarea reafirmării unei specificităţi a literaturii şi a criticii literare, autorul diagnostichează psihanalizant o „traumă ideologică“. Din cauza acesteia, nici măcar generaţia ’60, care reface drumul pierdut al criticii către literatură, nu va recunoaşte serioasele limitări ale prejudecăţii călinesciene privitoare la autonomia esteticului – o teorie atât de preţioasă unor critici abia deprinşi să respire din nou aerul literaturii şi al argumentului nonideologic. Rezistenţa la teorie, manifestată în reticenţa faţă de structuralism, dar şi faţă de filozofie, sociologie sau faţă de metode productive în Noua Critică franceză (reper fix al criticii noastre din deceniul al şaptelea), este văzută drept rezultat nefast al aceleiaşi traume şi este analizată în la fel de multe detalii.
          Critica în tranşee se citeşte cu palpitul lecturii de roman: istoric, de capă şi spadă, de război sau poliţist. Pentru a da un singur exemplu, îl vom urmări, de pildă, pe Crohmălniceanu formulând în 1948 o obiecţie la adresa unor producţii realist-socialiste, vehement amendată de vocea ideologică oficială, apoi cochetând periculos cu puterea, până la teribilul dénouement din 1960, când devine agent reprimant al realismului socialist – ca pe un personaj complex, negociat aproape epic între polul pozitiv şi cel negativ. Prin prisma acestei exigenţe epic-narative pot înţelege acum obiecţiile pe care Alex Goldiş le formulase în cronici la volume de critica criticii pe care eu le găsisem perfect onorabile: se pare că, din punctul său de vedere, cartea de critică este nulă cât timp nu îşi asumă un stil şi o compoziţie, un anumit ritm al argumentului şi al frazei care o transformă într-un fel de roman hermeneutic.
          Realizată maximal pe toate dimensiunile, cartea de debut a lui Alex Goldiş are o crucială valoare documentaristică. În plus, ea reprezintă o interpretare cu totul excepţională a unei perioade „pierdute“ din istoria noastră şi constituie cu siguranţă – dincolo de relevanţa ei generaţionistă – un moment-reper al istoriei noastre critice din toate timpurile.

 

Mihaela Ursa

Critica literară faţă cu nimicul (Alex Goldiş. Critica în tranşee: De la realismul socialist la autonomia esteticului. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)