Discernământ şi rigoare critică

Iulian Boldea

          Critica pe care o practică Ştefan Borbély în cărţile sale e una caracterizată atât de fascinaţia deschiderilor filosofice, cât şi de o incontestabilă pregnanţă hermeneutică. Eseistul este atras, în mai toate comentariile sale, de aspectele literare mai puţin frecventate de exegeză, circumscriind un scriitor sau o operă dintr-un unghi insolit, dintr-o perspectivă nouă, nebănuită. Fascinat de zonele de nedeterminare ale textului, Ştefan Borbély refuză orice idee primită de-a gata, orice poncif al receptării, nuanţându-şi mereu poziţia critică şi recurgând cu măsură la cel mai adecvat instrumentar metodologic, prin care îmbină „fervoarea unui stil critic inspirat“ (Gheorghe Perian) cu beneficiile rigorii analitice. Subtile şi nuanţate în formă, substanţiale şi dense în conţinut, incursiunile în operele unor scriitori străini (Kafka, Thomas Mann, Hermann Hesse ş.a.) din eseurile lui Ştefan Borbély surprind prin precizie şi fascinaţie afectivă, într-un demers interpretativ de acut suflu ideatic. În cărţile eseistului (Grădina magistrului Thomas, Xenograme, Visul lupului de stepă, Opoziţii constructive, De la Herakles la Eulenspiegel: Eroicul în literatură, Proza fantastică a lui Mircea Eliade: Complexul gnostic, Cercul de graţie, Matei Călinescu – monografie, Thomas Mann şi alte eseuri, O carte pe săptămână, Pornind de la Nietzsche) există, în ciuda diversităţii tematice a excursurilor comparatiste, un set de afinităţi, de relaţii şi de analogii care au darul de a exprima individualitatea comparatistului. Fie că analizează relaţia dintre Freud şi Jung, toposul insularizării la Thomas Mann, Lupul de stepă al lui H. Hesse, perceput din unghiul unor scenarii iniţiatice, forţele germinatoare din Elegiile lui Rilke, fie că abordează unele concepte de amplă deschidere intelectuală (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New Age etc.) sau tema eroicului, autorul reuşeşte să delimiteze şi să radiografieze semnificaţiile majore ale toposurilor şi formelor literare, prin valorificarea unei bibliografii impresionante. Culegerile de cronici literare ale lui Ştefan Borbély sunt, deopotrivă, suple ca dicţiune critică, subtile ca demers hermeneutic, explicative şi interpretative, ca metodă de lucru. Elanul constructiv şi resortul empatic sunt cele două resurse ale scrisului lui Ştefan Borbély pe care cărţile sale le pun în lumină. Spirit aplicat şi metodic, autorul îşi trădează, în paginile sale foiletonistice, şi erudiţia, o erudiţie decomplexată, lipsită de ostentaţie.
          Existenţa diafană (Editura Ideea Europeană, 2011) poate fi privită ca o radiografie a unui întreg deceniu literar (2000-2010), prin comentarea unora dintre cele mai importante apariţii editoriale din acest interval. Regăsim aici texte critice consacrate unor nume de referinţă ale literaturii române contemporane (Marin Sorescu, Mircea Zaciu, Nicolae Breban, Marin Mincu, Livius Ciocârlie, Adrian Marino, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu), dar şi comentarii ale cărţilor unor autori în curs de afirmare (Adrian Dohotaru, Cătălin şi Roxana Ghiţă, Adriana Teodorescu, Florina Codreanu, Ioana Macrea-Toma, Constantina Raveca Buleu). Să mai precizăm că autorul are o vizibilă predilecţie pentru acele cărţi care se înscriu în sfera istoriei şi sintaxei mentalităţilor sau în perimetrul studiilor culturale. Interpretările lui Ştefan Borbély din acest volum sunt caracterizate prin fermitate analitică, prin deschidere conceptuală şi precizie a nuanţei, calităţi ce îi permit autorului să circumscrie idei şi forme literare, să reveleze structuri artistice sau să fixeze simptomatologii culturale. Revelatoare pentru disponibilităţile analitice ale criticului sunt, de pildă, textele dedicate jurnalului lui Adrian Marino (Viaţa unui om singur), cele consacrate atitudinii experimentaliste a lui Marin Mincu sau modernităţii literare româneşti în viziunea lui Paul Cornea.
          În preambulul cărţii sale, Ştefan Borbély oferă unele precizări lămuritoare cu privire la titlu: „existenţa diafană reprezintă, deopotrivă, un program personal şi o finalitate, ca de altfel şi un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foiletonistic, continuu, deasupra mizeriei pe care o trăim, dincolo de prezentul promiscuu pe care trebuie să-l înfrângă majoritatea cărţilor pe care le citim“. Observator atent al actualităţii literare, cu simţ estetic sigur, dar şi cu un spirit ludic ce transpare dincolo de gravitatea procedurală, Ştefan Borbély înregistrează, în perimetrul editorial românesc, existenţa a două tendinţe: una de ideologizare, explicită sau implicită, „decantată din imperativul confruntării cu o realitate – cea a României postrevoluţionare – care ne macină chiar şi atunci când vrem să-i întoarcem, profilactic, spatele“, şi o alta concretizată în existenţa unui „sentiment al «târziului» existenţial, al sfârşitului, ca şi cum oboseala celor 20 de ani de după decembrie 1989 s-ar strânge mănunchi într-un fior suicidar colectiv, înrudit tematic cu apocalipsa dominantă din alte spaţii de cultură“. Nu e întâmplător faptul că autorul consideră că etapa actuală a literaturii române se caracterizează printr-o stare de „oboseală resemnată, antivitalistă, consonantă cu letargia socială şi politică din jur“. Faptul că propria carte se înscrie în această sferă conceptuală a „oboselii“ (ea fiind considerată chiar de autor ca „o formă indirectă de melancolie participativă“) nu este deloc întâmplător. Pregnant argumentate, articulate printr-o asumată rigoare a interdisciplinarităţii şi a unui amplu orizont conceptual, discursul critic este pe cât de lipsit de ostentaţie, pe atât de ferm în opţiuni şi judecăţi.
          Cărţile comentate în acest volum (Originile romantismului românesc, cartea lui Paul Cornea reeditată în 2008, Balcanismul literar românesc, de Mircea Muthu, Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu, Literatura română în postceauşism, de Dan C. Mihăilescu, Despre idei & blocaje, de H.-R. Patapievici, Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici, Trădarea criticii, de Nicolae Breban, Investigaţii mateine, de Ion Vianu) sunt puse în valoare atât prin reliefarea articulaţiilor lor teoretice, cât şi prin extragerea unor semnificaţii din subteranele textului sau prin excursul în contextualitatea istorică. La fel de incitante sunt şi cronicile cărţilor unor autori aparţinând spaţiului cultural clujean, precum Ion Pop, Ion Vartic, Irina Petraş, Aurel Sasu, Mircea Petean, Radu Mareş, Mihai Dragolea, Cornel Robu ş.a. Într-un registru al afinităţii admirative sunt scrise textele critice consacrate lui Paul Cornea, Marin Mincu, Adrian Marino sau Mircea Horia Simionescu. Trebuie precizat însă că e vorba de o admiraţie din care nu lipseşte ţinuta exigentă, atenţia la detaliu sau la unele fisuri ale frazei sau tonalităţii textelor analizate. Caracterizat printr-o „libertate critică dezinvoltă, competentă şi substanţială“, şi printr-un „stil energic, limpede şi cursiv, de o eleganţă de spadasin experimentat“ (Adrian Marino), Ştefan Borbély este, cum constata acelaşi hermeneut al ideilor literare, un adept al criticii de idei, modalitate care se regăseşte nu doar în studiile sale comparatiste sau în studiile culturale, ci şi în cronicile literare, de o distinsă ţinută conceptuală, în care, pornind de la anumite cazuri sau forme literare concrete, autorul accede la substratul ideatic al cărţii ca întreg, dovedind extremă atenţie la nuanţele textului şi realizând, totodată, racorduri necesare, între opere, epoci literare sau stiluri de creaţie, într-o manieră ce refuză orice constrângere, orice abuz interpretativ, orice relaxare axiologică, fără a evita însă un vag aer ludic, o anumită postură premeditat histrionică, un anume simţ, neostentativ, al paradoxului.

 

Iulian Boldea

Discernământ şi rigoare critică (Ştefan Borbély. Existenţa diafană. Bucureşti: Ed. Ideea Europeană, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)