„Dulce Bucovină...“

Gelu Ionescu

          Departe de actualitate (inclusiv de cea literară), precum şi de deceniile capturate de comunism, Radu Mareş se adînceşte în relatarea romanescă a unei lumi, cea a satului bucovinean al anilor ’35-’40, cu o concentrare neabătută de nicio tentaţie a ieşirii din „materia“ istoriei sale. Un roman puternic, ţinînd de realism – în sensul cel mai tradiţional –, o „istorie“ dezvoltată fără grabă, dar şi fără pripeli, cu mînă sigură şi mijloace verificate pentru eficacitatea lor. Cînd ne vom întoarce – acesta e titlul incitant, oarecum neliniştitor, presupunînd un viitor pe care rămîne să-l descoperim, noi cititorii; e o ameninţare sau o promisiune – şi la sfîrşitul lecturii nu prea te poţi decide pentru una dintre ele. Cine se va întoarce? „noi, ştiutorii“ spune pagina: sîntem noi, românii, cei care ne vom întoarce în Bucovina pe care am primit-o între cele două războaie, apoi recucerit-o pentru doar cîţiva ani, pentru a o găsi astăzi acolo unde... e – şi nu cred că mai trebuie să sperăm în întoarcere decît dacă ne prăbuşim într-o utopie revendicativă care nu prea are ce căuta într-o Europă unită? Şi ce vor găsi „ştiutorii“ la întoarcere, pe aceeaşi pagină? vor găsi „doar vidul“. Puţinele (destul de cripticele) precizări ale autorului, în această privinţă, se găsesc la pagina 439, fiind rostite de naratorul-personaj al romanului: aflăm abia la pagina 417 că şeful de gară Octavian Vorobchievici este acest personaj-narator – e o surpriză, dar şi o stîngăcie a autorului această prea tîrzie învestitură. De altfel, cel mai mare reproş ce se poate face acestui roman care se citeşte cu interesul cert pe care îl trezeşte consumatorilor de epică dezvoltată (mă număr printre ei) şi cu multe momente de virtuozitate – acţiune şi stil – este haosul lui narativ. Prezentarea tardivă a acestui narator-personaj e contrazisă de întreg, unde hipertradiţionalul narator omniscient, care domină autoritar, îşi schimbă rolul cu cel al cîte unui personaj, pe rînd – multe „voci“ care se pierd, apar şi dispar chiar în cursul unui punctual discurs. Şi aceste „voci“ nu se prea deosebesc, atribuirea e artificială, de cele mai multe ori. Există pagini în care nonpersoana el e ocupată de vreo cîteva... personaje, creînd nu o derută pentru un cititor obişnuit, ce se adaptează, ci pentru o exigenţă pe care desfăşurarea strînsă, coerentă, atractivă a epicii o cere. Un narator itinerant lăsat cam de capul lui... uneori neatent şi la consecuţia timpurilor verbale, şi la cronologia acţiunii.
          Aşadar, satul bucovinean de la sfîrşitul deceniului al 4-lea: omenire pestriţă, venită din etnii şi tradiţii diferite – români, ucraineni, nemţi, un fel de ţigani – un fundal-tensiune foarte bine croit, lume ţărănească mai avută, „albăstrimea satului“, cum spunea Rebreanu (care nu are cum fi uitat la lectură: e glasul tradiţiei şi o aceeaşi modalitate – realismul). Dar e un alt ţăran, mult mai puţin revendicativ, sîngeros, brutal decît în romanele celui mai sus amintit, nici cinic, resentimentar şi egoist ca morometele, nici rău, ridicol şi agresiv ca în Pavel Dan. (Lăsăm la o parte ţăranul lui Sadoveanu, pentru simplul motiv că nu e ţăran: e vornic, vînător sau pescar, pădurar, haiduc sau... visător – nici într-un caz „pălmaş“, agricultor. Şi la Slavici sînt rari ţăranii autentici, plus că tendinţa e de a ieşi din ţărănie. Şi dacă ai curiozitatea să pui proza noastră cu ţărani faţă în faţă cu elogiile academice ale lui Rebreanu şi Blaga, vei constata prăpastia dintre „laudă“ şi fiinţele „de hîrtie“ rurală.) Un ţăran poate mai bisericos, în orice caz mai adaptat la coabitare cu alte etnii.
          Să revenim: în romanul lui Radu Mareş există tot ceea ce viaţa la ţară are mai important: pămînt şi trudă, nuntă şi înmormîntare, slujbă, hram şi iarmaroc, legile stricte ale ierarhiei de familie, mama sau tatăl dominant, mitul ploii şi ravagiile secetei – superstiţie, ba chiar un anume obscurantism bine împletit cu fatalitatea destinului – aproape de la început prevestit ca fiind tragic pentru cele două personaje de prim-plan. O reală calitate este şi aceea că acest destin e mereu anunţat, dar aproape deloc previzibil. Drept este că o mulţime din aceste anunţuri – prolepse, cum se numesc ele în naratologie – cad în gol, sînt mai mult semnale de atenţie mărită decît completări la istoria eroilor. Sîntem de foarte multe ori avertizaţi că abia mai tîrziu vom fi lămuriţi asupra unor împrejurări, situaţii sau discuţii: e un fel de a degaja acţiunea de povara precizărilor (care nu vor veni aproape niciodată. De altfel, nici nu era nevoie de ele, aşa că le luăm ca un gest retoric de care se face abuz).
          Cînd ne vom întoarce e un roman cu eroi – vreau să spun cu personaje care au deseori şansa de a se face memorabile fără a fi doar pitoreşti. (Sunt destule şi din acestea, dar fără abuz şi fără semne de trecere a ambianţei în proprietatea exoticului captivant.) Fatalistă, povestirea trece şi prin ideea damnării, dar se înarmează cu destule detalii realiste, fie în desenul unor siluete bine articulate – majoritatea personajelor secundare –, fie în descrierea atmosferei unei ţărănii care şi seamănă, şi nu seamănă cu ceea ce ştiam de la alţii. Teme aş zice inevitabile (opoziţia de mentalitate sat-oraş, trecutul glorios şi prezentul ticălos etc.) acestui univers rural încă de la sămănătorişti. Tradiţionalismul, dozat cu inteligenţă artistică, nu e supărător: Cînd ne vom întoarce e, în fond, şi un roman istoric... În acelaş timp, ai de multe ori impresia că autorul a trăit în această lume rurală, îi cunoaşte senzaţiile bine păstrate de o memorie intens afectivă, că descrie lucruri văzute şi – unele – chiar trăite. Naratorul poate inventa orice, numai autorul trăieşte... de aici şi mica mea mirare.
          Sfîrşitul tragic este al perechii Grigore M. (singurul nume desemnat cu iniţială – ceea te ce face să deduci că M = Mareş şi că amintirile de familie sînt motorul acestui bun roman) – Katria Suhoverschi, băiatul venind din ţărănia românească ce se emancipează prin învăţătură din apartenenţa rurală pauperă, fata din amestecul de etnii, ucraineană şi germană; el devine administratorul unei moşii a statului lăsată de vremuri în paragină – şi se devotează misiunii cu un fel de tenacitate fantastă (povestea cu piersicii) – ea, încă adolescentină şi fermecătoare, atipică apariţie, devenind învăţătoare şi înfruntînd atît prejudecăţile, cît şi vitregiile climei. Tragedia cade în seama istoriei care sacrifică nevinovaţi: suspectaţi de simpatii legionare active (erau, de fapt, pasive), ei cad victime ale represiunii (de fapt crimă) – scene de tensiune şi elocinţă remarcabile. Contextul politic e dominat de părerile proaste ale localnicilor multietnici despre administraţia românească (istoric deplin verificate, cum se ştie) şi mai ales de apariţia legionarismului, comentată de mai multe ori şi reprezentată de sulfurosul „călugăraş“ Iliuţă, duh itinerant al curăţeniei morale şi al păstrării „adevărului nestricat“ de la sate. Amic cu Grigore, el atrage după sine – fanatic al sacrificiului misticoid – pierderea ataşantei perechi. Cei doi tineri au un fel de distincţie care este – oarecum – de pe altă lume. Ultima sută de pagini – în care tronează descrierea vieţii de familie a fetei, plus scena „peţitului“ – e scrisă cu o dinamică a inspiraţie de cea mai bună calitate. Apropierea tinerilor se face prin confesivitate reciprocă, fiecare – pe drumul de ţară ce se pierde prin cîmpii – îşi povesteşte viaţa, şi-o justifică, oarecum: nicio sărutare măcar, un erotism consumat prin discurs. (Ce istorie plină de cea mai bună literatură are această temă, „cucerirea“ vorbită, ca să zic aşa!) Dar calitatea cea mai importantă a acestui roman constă în arta de a construi relaţii interesante, puternice, „naturale“ între personajele lui.
          Am vrut să citesc acest roman pentru că premierea lui la Bucureşti şi Cluj a fost neobişnuită. Distincţiile sînt deplin meritate. Ceea ce îmi e de neînţeles este alegerea fotografiei de pe coperta cărţii: o damicelă în „neglijeu“ cu spatele gol privindu-se în oglindă între două sfeşnice! Faţă cu puritatea eroilor e chiar o impietate.

 

Gelu Ionescu

„Dulce Bucovină...“ (Radu Mareş. Când ne vom întoarce. Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)