Gust, stil, capriciu

Ovidiu Pecican

          În principiu, istoriile literare sunt chemate să facă bilanţurile evoluţiilor din spaţiul literaturilor. Modernitatea şi contemporaneitatea au acreditat istoriile literaturilor naţionale, dar nimic nu împiedică pe nimeni să aplice şi alte încadrări decât aceasta. Apar astfel istorii literare ale romanicilor (sau literaturilor romanice), cum a scris la noi Nicolae Iorga, istorii ale literaturii „vechi“ (termen neclar ce separă vremea cărţii manuscrise şi a incunabulelor de tipăriturile moderne), istorii literare elaborate pe criterii generaţioniste (precum cea a lui Radu G. Ţeposu despre propria lui generaţie, cea optzecistă) etc. Interesant este şi felul cum, pornind de la un dicţionar de personaje literare româneşti, o echipă de douăzeci şi opt de autori, condusă de profesorul Florin Şindrilaru, a amplificat şi redirecţionat proiectul către ceea ce astăzi se numeşte O istorie a prozei şi dramaturgiei româneşti: Perspectiva personajului literar (2011).
          Încremenită, parcă, pentru o clipă, istoria literară pare că şi-a dat, în ultimul deceniu, măsura printr-o diversitate de demersuri îmbogăţitoare de perspective şi abordări înnoitoare. De-ar fi să pomenesc, în acest sens, numai sintezele de dimensiuni epice ale lui Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu ori versiunea lui Cornel Ungureanu, toate trei realizări meritorii, denotând o reflecţie reînnoită asupra subiectului, şi tot s-ar înţelege că în aceşti ani se produce un reviriment şi o asanare a domeniului istorico-literar. Lucrul este firesc, trecerea în revistă a ansamblului de contribuţii istorico-literare din ultimii douăzeci de ani evidenţiază dezvoltarea unei istoriografii hipnotizate pentru destui ani de modelul călinescian, eliberarea – parţială – de sub această hipnoză şi reluarea în calcul a modelelor alternative; o ebuliţie caracteristică oricărei ieşiri din letargia produsă de factori conjugaţi precum fascinaţia faţă de o performanţă ieşită din comun, cenzura ideologică şi inhibiţia produsă de alţi factori (precum confuzia între calitatea scăzută a unor produse culturale dintr-un gen anume şi înseşi cadrele generice care definesc genul respectiv).
          De altfel, la noi, istoria literară a variat şi a pendulat mereu între abordarea anticărească şi cea hedonică, propunând, la extreme, ori inventarii de opere şi de autori – mai puţin de idei, curente şi ideologii literare –, ori antologii demne de loisir, unde literatura era înţeleasă, simplificator, ca întruchipare a unor estetici particulare (de obicei, cele implicate doar de opţiunile personale – neexpuse onest şi răspicat, de la început –, în virtutea unui impresionism critic discutabil, şi el, în măsura în care este vorba despre unul dezmărginit, nerestricţionat de vreo altă regulă decât activarea empatiei proprii de un text sau de altul). În oricare dintre cele două cazuri, interesul principial faţă de asemenea retrospective se păstrează, fie şi la cote moderate, dar este clar pentru oricine că regula criteriului unic, în variantă simplificatoare (matematicienii vorbesc despre „reducerea la un numitor comun“ a unei diversităţi oarecare), este inferioară unui set de reguli care exprimă o înţelegere mai complexă a creativităţii şi creaţiei literare.
          Romancier, expert în stilistică şi ambasador, Mihai Zamfir este unul dintre universitarii bucureşteni ajuns la maturitate biologică şi scriitoricească. De aceea, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, Iaşi: Ed. Polirom, 2011, 444 p.) trebuie socotită ca rezultat al unei meditaţii legate de misiunea dascălului în universitate, prilej de reluare a reflecţiei la temă, an după an; ca rezultat al unei pasiuni consumate hedonic în interiorul literaturii, în tripla ipostază de cititor, scriitor de beletristică şi critic; ca urmare a unei specializări în domeniul stilisticii literare. Cu toate acestea, decizia autorului de a scrie o istorie stilistic decupată a literaturii române îmi apare ca surprinzătoare. Întâi de toate pentru că stilul este prezent aici într-o accepţie reducţionistă – la Blaga, de pildă, se ştie: stilul era marca unei civilizaţii, a unor culturi definibile dincolo şi dincoace de criteriul naţionalului, al curentelor artistico-literare sau al frazării – şi rămâne definit destul de vag, în raport cu romantismul (prima expresie a celui dintâi secol de dezvoltare literară organică românească, după M. Zamfir!). Buimăcitor se înfăţişează şi criteriul exportului cultural: „Cultura română nu a influenţat semnificativ alte culturi cu care a intrat în contact“ (p. 13). Observaţia nu se verifică, de altfel, pe teren, de-ar fi să se ia în considerare şi numai exportul tematic (Bram Stoker nu l-a inventat pe Dracula, eroul literar ştiut vine dinspre redacţia germană a povestirilor despre Ţepeş inspirate – prin intermediere maghiară – dintr-un prototip românesc din Ţara Bârsei; Ivan Peresvetov îşi scrie cartea despre Petru Rareş ca principe pilduitor, la Moscova, inspirat de ceea ce a cunoscut în Moldova, şi nu în alte părţi de pe alte meridiane; cronica Moldovei a fost inclusă în Letopiseţul Voskresenski, şi nu invers; figura lui Mihai Viteazul a făcut vogă în Occident, şi nu altcineva; etc.). Problema este însă alta: trebuia, era o condiţie sine qua non a importanţei şi respectabilităţii literaturii române exportul de valori, idei şi autori? Multor adepţi ai globalizării şi economiei de piaţă li se va fi părând că da. Ei bine, valoarea unei literaturi se verifică în capacitatea de a răspunde nevoilor de acasă. Când a dorit să producă valori de export, literatura română le-a produs, după cum arată cazul lui Cioran şi al lui E. Ionescu, deveniţi, de la o vreme, autori de limbă franceză; nu integral şi iremediabil, însă, doar atât, ci rămânând, prin multe fire desluşite sau desluşibile, şi români.
          De vreme ce Mihai Zamfir dorea să scrie o istorie literară a romantismului, a acestuia şi a junimismului ori – cum se dovedeşte – a întregului secol al XIX-lea literar românesc, nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă, prezentându-şi cartea sub un nume adecvat. Dorinţa de a continua incursiunea printr-un nou volum (unul sau mai multe) dedicat(e) veacului următor nu îl obliga însă la promisiunea acoperirii întregului areal literar românesc. La drept vorbind, procedând aşa cum o face, Mihai Zamfir absolutizează unul dintre înţelesurile particulare ale cuvântului stil, îl echivalează cu noţiunea de estetică validă şi, procedând reducţionist, preia din sec. al XIX-lea doar ceea ce propriul gust (dar şi canonul deja stabilit, în majoritatea cazurilor) îi impune. Structura cuprinsului cărţii sugerează, în plus, că Junimea şi junimiştii fac parte din curentul romantic (unde, de altfel, sunt pitiţi, în contradicţie cu logica cea mai elementară, şi postromanticii!). Ca urmare, după întâia parte – Romanticii – urmează cea secundă a cărţii, intitulată, mult mai evaziv, fără referire la vreo dominantă stilistică sau la un curent literar, „Sfârşitul secolului“. În aceste condiţii, poate că volumul s-ar fi putut intitula mai cu temei Stiluri, opere şi autori care-mi plac din literatura sec. al XIX-lea.
          Observaţiile mele s-ar putea opri aici, dar pentru că nici Alex. Ştefănescu – prin natura efortului său direcţionat spre contemporaneitate –, nici Eugen Negrici (care totuşi a risipit multe ore şi energii în compania vechii literaturi), nici Cornel Ungureanu, nici Nicolae Manolescu (deşi Domnia Sa a găsit mai multe resurse de atenţie decât ceilalţi faţă de „anticamerele“ literare româneşti) nu au socotit literatura dinainte de paşoptişti mai mult decât un depozit de proiecte eşuate, rateuri sonore sau anonime şi banale, de zdrenţe şi haine ieşite din mode şi populate de molii, tendinţa aceasta ar merita să fie „psihanalizată“. Ea vădeşte, cred, o gravă neînţelegere, căci circuitul cultural-literar al cărţii manuscrise şi al incunabulelor – destinat puţinilor cititori care puteau exersa şi lectura cu voce tare, pentru o majoritate iliterată a publicului acelor vremuri –, unde produsul beletristic era anonim şi unde, în consecinţă, toate urmările autorlâcului asumat nu se manifestau încă (decât, cel mult, în forma măştilor baroce codate, precum la Cantemir, pseudonimiei lui Lionachi Dianeu), asculta de alte legi decât ceea ce a urmat. Nu doar călinescianismul ce îmbină judecata de gust şi pe cea impresionistă este inadecvat, ci şi lovinescianismul care, pornind de la relevanţa sociologic-culturală şi istorică a faptului literar, stabileşte condiţiile de validitate ale experienţei literare în funcţie de adecvarea unor modele occidentale, străine, din afară. Literatura română „veche“ – adică premodernă, pentru cei ce iau în seamă produsele româneşti numai dacă ele au fost scrise, fie şi cu caractere chirilice, numai în limba vorbită a acestor locuri (dar şi medievală, în cazul când exprimarea în lingua sacra ar fi, cum se cuvine, validată pe seama aceluiaşi patrimoniu literar românesc) – a răspuns unor nevoi proprii societăţii care le comanda, accepta şi consuma, fie că gustul începutului de secol al XXI-lea le respinge, fie că le validează ca „stilistic“ valabile ori „expresiv“ acceptabile. Nu este de înţeles, de aici, că acea literatură, astăzi ignorată de o majoritate consistentă de cititori – nu doar pentru că dificultatea accesului la ea o face impopulară, ci şi fiindcă modelele Călinescu – Lovinescu o condamnă la inadecvare prezumtivă –, trebuie să rămână „ieroglifică“, refulată, secretă, „uitată“. Îndemnul tacit, dar consistent, al criticilor actuali de a o socoti inconsistentă, neinteresantă estetic şi stilistic, nefrecventabilă îşi are, la rândul său, o pondere majoră în configurarea noilor promoţii literare, de cercetători istorico-literari şi de critici, ca parţial ignorante, suficiente şi complexate în acelaşi timp (de revizitat cartea despre complexele literaturii noastre a lui Mircea Martin), ba chiar cu o conştiinţă de generaţie… spontanee.
          Altminteri, volumul lui Mihai Zamfir este fermecător, ba chiar şarmant sub raport stilistic, pe alocuri. Problema este dacă asta îl face important, indispensabil sau bun; probabil că în scara de valori a autorului său, da.

 

Ovidiu Pecican

Gust, stil, capriciu (Mihai Zamfir.Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române. Vol. I. Iaşi: Ed. Polirom, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)