Nufărul din mocirlă

Nicolae Balotă

          Universitatea nu mai era în universitate. Urcam treptele scării de onoare a clădirii sale centrale într-o linişte de cavou. Picior de studenţi ori de dascăli. Universitas magistrorum et scholariorum din Clujul meu natal îşi dăduse duhul. Nu de tot, cum aveam să-mi dau seama de îndată ce am intrat în decanatul Facultăţii de Litere şi Filosofie. Dar un alt duh pusese stăpânire pe înalta şcoală. Se agita în acel bocal o microfaună de energumeni ce parazitaseră organismul universitar, zoriţi de marii tartori ai „regimului“ şi din umbră de comisarii zişi „consilieri sovietici“, dar mai mult încă incitaţi de propria lor febrilitate demonică. Nu ştiam dacă mai era acolo în acel decanat un decanat, dacă facultatea mea mai exista, conform noilor orânduiri. Ceea ce găseam în biroul acela era harababura comunismului „revoluţionar“. O fojgăială excitată de oportunişti, asemenea acelor germeni patogeni ce-şi manifestă virulenţa într-un organism cu imunitate scăzută, dacă nu chiar total eliminată. Universitatea era un asemenea corp, pe care alde  Petrovici, Daicovici şi alţi cinovnici înroşiţi de curând cu bidineaua îl scopiseră şi-l lipsiseră de apărare.
          Voiam să ştiu dacă mai am un rost în cetatea aceasta cu meterezele la pământ, cotropită de barbari, dacă mai are rost să frecventez această alma mater, pe care noaptea valpurgică a comunismului o preschimbase într-o respingătoare maşteră. Nu mi-au trebuit multe minute ca să-mi dau seama că locul meu nu mai era acolo.
          Aflam că, pe lângă forţele proaspete propuse să înlocuiască vechile cadre putrede eliminate din Universitate, mai fuseseră aduşi acolo „activişti“ ai partidului solicitaţi să dea o mână de ajutor „ideologică“ tovarăşilor lor intelectuali. Vocile unora şi altora erau ale unor primitivi cu ifose. Aerele pe care şi le dădeau erau ale unor alfabetizaţi în pripă. Până şi aerul respirat în acea încăpere îmi repugna. El era altul decât acela dinainte, atmosferă de civilizaţie administrativă, discret prăfuită, neutră până la dispariţia oricărui miros preauman. Acum duhnea a trupuri înfierbântate de „lupta cea mare“ a parvenirii, a umori încinse de zorul parvenirii. Printre mutrele patibulare, necunoscute mie, străine nu numai de universitate, ci de orice şcoală, ieşite nu din vreun oficiu cultural, ci de prin obscure orificii ale scursorilor societăţii, cum erau cei mai mulţi dintre cei ce se îmbulzeau acum să apuce posturi sau prebende academice, se aflau şi vreo două-trei cunoştinţe ale mele. Îl recunoşteam, astfel, pe Ion Lungu, un coleg al lui Negoiţescu, care frecventase într-o vreme Cercul de la Sibiu. Tocmai se întorsese de la Leningrad, unde avusese o bursă timp de doi ani. Acum venea să-şi ia postul la care râvnea, pe care credea că-l merită pe temeiul „studiilor sale filosofice“ din Uniunea Sovietică. De altminteri, era cel mai puţin nociv dintre ariviştii şi agitatorii ce se agitau în acea încăpere. Îşi datora promovarea, înainte de toate, originii sale „sănătoase“. Uza, desigur, de atuul biografic al recentelor studii în „Uniune“, dar fără să abuzeze de acesta ori de alte atuuri partinice. Ceea ce nu se putea şti atunci şi acolo, dar ceea ce aş fi putut să prevăd dacă mi-aş fi dat silinţa să iscodesc viitorul acestui ex-cerchist era că, timpul trecând, lipsa sa de elan politic, poate chiar şi o cumsecădenie funciară îl vor scoate din circuitul universitar. În schimb, deşi lipsit de spor, va recolta totuşi unele roade în ogorul literelor. Dar, de ceea ce eram încă atunci convins era că, prudent până la laşitate, nu se va mai apropia niciodată de vreun cerchist pestiferat.
          Mai colorat decât ternul Lungu, dar incomparabil mai dăunător era cel pe care-l căutam, proaspăt numitul profesor Pavel Apostol. Îndepărtat de la Institutul de Psihologie, mi se spusese să iau legătura cu această nouă somitate a Facultăţii, însărcinat să reorganizeze studiul filosofiei, pe temeiul noilor dispoziţii ale legii reformei învăţământului superior. Prins într-o discuţie „foarte importantă“ cu doi „tovarăşi“ de la fabrica de încălţăminte Herbák János, Pavel Apostol mă rugă, politicos de altfel, să-l aştept. Profit de răgaz ca să privesc în jur. N-am mai fost în acest birou de la ceremonia depunerii jurământului, cu ocazia numirii mele ca preparator. Câţi ani sunt de atunci? Doar trei, dar parcă au trecut trei secole. Eram numai eu cu Daicovici, decanul de-atunci, promovat acum, pentru meritele sale politice, subsecretar de stat în Ministerul Asigurărilor Sociale şi Muncii. În ziua aceea, se învârtea ca un leu furios prin cuşcă, în căutarea formularului de jurământ. În sfârşit, secretara i-a adus hârtia căutată, de pe care mi-a citit frază de frază, chiar cuvânt cu cuvânt, formula, punându-mă pe mine să o repet şcolăreşte după el. La sfârşit, o felicitare, o strângere rapidă de mână şi, drept comentariu – întrucât jurământul se depunea încă în conformitate cu legile monarhiei –, o declaraţie odioasă de ins amoral şi de istoric parazit al istoriei: „Dar, să ştii, domnule Balotă, că eu am jurat credinţă la cinci regi şi pe toţi i-am trădat“. Însăşi această mărturisire a lui era făcută cu o arogantă semeţie, de parcă trădarea celor în faţa cărora depusese un jurământ ar fi fost acte de bravură ale sale. E adevărat că insul, care schimbase acum cămaşa verde pe una roşie, ar mai fi lepădat-o la repezeală şi pe aceasta, continuând să schimbe vioi la culori în viaţă, dacă le-ar mai fi apucat. Moartea îl va surprinde însă purtând pecetea roşie. Pe acest arheolog amoral, Dante l-ar fi trecut pe lista celor din bolgia cea mai infernală a infernului, trimiţându-l în versuri cu rime pietroase ad inferos, printre trădători, alături de Iuda. În ziua aceea, tânărul intransigent care părăsea cabinetul decanului corupt s-a mulţumit să-l trimită pe acesta scurt şi concis, pre limba sa strămoşească, acolo de unde acela s-ar mai fi putut renaşte, dar din fericire aşa ceva nu era cu putinţă, căci tânărul nu credea în reîncarnare.
          Încheind partinicul conciliabul cu „tovarăşii de la Herbák“, Apostolul se întoarse alert spre mine. Era jovial, îşi freca mâinile ca după o convorbire fructuoasă şi-mi spunea admirativ: „Delegaţii muncitorilor de la fabrica de încălţăminte vin să ne atragă atenţia noastră, a universitarilor, asupra unui mare adevăr pe care Marx l-a subliniat în manuscrisul tezelor Ad Feuerbach, şi anume că adevărul obiectiv nu este doar o chestiune teoretică, ci e una practică. Omul trebuie să probeze adevărul în practică, adică în realitate. Nu e voie să ne izolăm de practică. – Au un serios nivel intelectual, dacă au amintit teza lui Marx. – Ei, n-au pomenit Tezele despre Feuerbach, asta e o remarcă a mea, avertismentul lor conţinea însă în fond această idee. Dar ce vânt vă aduce, domnule Balotă? – Nu ştiu dacă vorbele rectorului Petrovici sunt vorbe în vânt, dar el mi-a spus să vă caut pentru a lămuri situaţia mea în cadrul facultăţii. – După câte ştiu, dumneavoastră sunteţi încadrat la Institutul de Psihologie. Ce spune tovarăşul Roşca? – Acelaşi lucru: să vă caut. – Hm, nu ştiu ce să vă spun. Trebuie să vorbesc cu dânşii. Dar spune-mi, te rog, domnule Balotă, de ce ai fost închis? – Pentru deţinerea unor cărţi găsite la mine. – Ce fel de cărţi?“. Îi enumăr titlurile, iar el: „Ei, nu mai spune! Pentru asta? Păi şi eu am cărţile astea în biblioteca mea!“ Am dat din umeri. Nu avea niciun rost să mai continui. „Am să vă ţin la curent“ – mai catadicsea să-mi spună noul gropar marxist al filosofiei. În clipa în care mă despărţeam de el, apărea în biroul acesta al imposturii universitare Alexandru Roşca. Surâzător, jovial, Apostolul îşi întâmpina acolitul cu amândouă braţele larg deschise, ca pe un oaspe drag. Celălalt nu răspundea exuberanţei, ci printre buzele sale inexistente lăsa să-i scape un soi de sec salut tovărăşesc. Obişnuit, probabil, cu constipaţia partinică a psihologului, proaspătul magistru şi apostol al marxismului militant îl provoca: „Ce facem cu domnul Balotă? Mai rămâne la Psihologie?“ Întorcându-mă din uşă îl vedeam pe Roşca făcând o mutră atât de acru desgustată, încât Apostolul Pavel schimbă iute vorba. N-aveam decât să-mi văd de treabă. Ieşeam nespus de uşurat din încăperea aceea. Înţelegeam că rostul meu în universitatea tinereţii mele se încheiase – cel puţin pentru o vreme – şi eram bucuros să scap din mediul acela fetid. E adevărat că socoteam pe atunci – şi, fără îndoială, greşeam – că alungarea mea din universitate e un accident trecător, o îndepărtare de rosturile mele fireşti ce va dura puţin, că toate vor reintra în făgaşul lor firesc şi în curând aveam să mă întorc în acea casă a magisteriului doct şi a libertăţilor spiritului, cum consideram eu, pe vremea aceea, înalta şcoală. În proiecţiile mele asupra viitorului (de altfel nu numai ale mele, ci ale multor contemporani de o seamă cu mine din ţările intrate în orbita comunismului), regimul instalat cu otuzbirul de sovietici nu era decât un scurt şi sinistru interludiu istoric. S-ar putea spune azi, şaizeci şi mai bine de ani mai târziu, privind în urmă cu un amar surâs ironic, că nu ne înşelam decât în măsura în care consideram acea „scurtime“ raportând-o la viaţa noastră. Dacă patruzeci de ani sunt într-adevăr o scurtă perioadă în istoria omenirii, ei acaparează în schimb cel puţin jumătate dacă nu mult mai mult din viaţa unui om.
          Nu făceam şi nici nu aveam cum să fac asemenea speculaţii ascultând ecoul paşilor mei singuratici pe coridoarele pustii ale universităţii, în care încetam să mă simt acasă. Nici bibliotecile seminariilor pe unde mă opream nu abundau în vizitatori. Uşa seminarului de franceză era de-a dreptul zăvorâtă. Nici urmă de Jacquier. Îmi propuneam să-l caut acasă la el, căci oricum era o relicvă a unor timpuri luminoase. La engleză, fidelă postului ei de asistentă, pe care nu-l pierduse încă, Mary Bogdan veghea asupra rafturilor ce începuseră să se golească. Teancuri de cărţi erau adunate şi clădite pe duşumea, aşteptând să fie transportate, nu se ştia încă spre ce destinaţie. Unii vorbeau de trimiterea lor în Uniunea Sovietică, ca urmare a unui ucaz al „consilierului sovietic“ de pe lângă rectoratul Universităţii. După alţii, cărţile de la toate seminarele limbilor din ţările „imperialiste“ urmau să fie depozitate într-un fel de magazie de materiale subversive, deci interzise, şi scoase astfel din circulaţie. Pentru a nu-i otrăvi, desigur, pe studenţii noii universităţi. Sarcastică dar resemnată, Mary mărturisea că se supune ucazului, însă fără să pună zel în aplicarea sa. Nu se grăbea cu îndeplinirea ordinului, destul de vag, de evacuare pentru că nu voia, cum îmi spunea ea, să se prea „spetească“ şi se mulţumea să scoată doar vreo douăzeci-treizeci de volume din câte un raft pe zi. Se gândea şi ea, probabil, că lungind cât se putea de mult operaţia, nu va apuca să golească toate rafturile până la intervenţia salvatoare a americanilor, ce nu vor putea să întârzie prea mult. Fata aceasta, lipsită de orice rotunjime feminină, smeadă, de o misteroasă paloare maladivă, ce îmi evoca, ori de câte ori o întâlneam, versul lui Macedonski: „Palidă umbră, reflex bizar“, nu se străduia câtuşi de puţin să fie amabilă. Civilizată, dar colţuroasă, se purta cred cu toţi bărbaţii (şi cu mine, unul dintre ei) ca una ce se socoteşte condamnată la un inevitabil destin de fată bătrână. Iar condamnarea aceasta ne-o imputa, fireşte, nouă, bărbaţilor. Se şoptea împrejurul ei despre un fel de logodnic zburător ce s-ar fi pierdut undeva departe prin Americi. Când, după numeroşi ani şi nenumărate peripeţii ale existenţei mele, aveam să o reîntâlnesc, regăseam aceeaşi faţă palidă, mai ridată, dar de astă dată vag şi cu indulgenţă zâmbitoare, chipul unei fiinţe împăcate cu soarta ei. Ne iertase pe noi bărbaţii.
          După ce mi-am luat de la seminarul păzit de Palida câteva cărţi ale lui Faulkner, D. H. Lawrence şi Saint Francis of Assisi al lui Chesterton, ce se mai aflau din fericire prin rafturi, am trecut în seminarul de italiană, unde, spre încântarea mea, mă întâmpina Eta. Dacă s-ar putea imagina o scară gradată a feminităţii, undeva la limita sa inferioară aş fi putut aşeza palida Mary, iar departe de ea, la limita superioară, sumbru frumoasa Eta. Îmi scapă fără să vreau acest epitet şi-l las aşa cum mi-a scăpat deoarece femeia aceasta care iradia lumina îmi apare învăluită în tenebre. În anii aceia chiar, în care o giovinezza, primavera di belezza, zburda în jurul ei, de parcă se afla în crângul Primăverii lui Botticelli cu Zefir suflând spre ea, deşteptându-i feminitatea şi tulburând-o erotic, ochii unuia ce vede dincolo de suprafeţele luminoase ar fi putut zări fondul întunecat din care se desprindea farmecul acestei făpturi. Contemplam la Uffizi, săptămânile trecute, în primăvara florentină, tabloul lui Botticelli, şi pentru întâia oară (după câte întâlniri cu mirifica scenă!) mă frapa întunecimea neliniştitoare a crângului de portocali în faţa căruia Primavera îşi desfăşură graţiile atât de feminine. Cred azi că o sumbră aură o înconjura şi pe macedoneanca noastră graţioasă încă din anii aceia în care nu o cunoşteam. Am perceput însă această aură de îndată ce am întâlnit-o. E adevărat că, la început şi o vreme încă, printr-o eroare a interpretării propriilor mele percepţii, credeam că tenebrosul care o înconjura, precum chenarul negru al unui ferpar de moarte, ar emana din părul ei ca pana corbului, din luciul ochilor de agată neagră, din cearcănele ce apăreau uneori în pielea delicată, prea străvezie, de sub ochi. Abia cu timpul, cunoscând-o mai bine, mi-am dat seama că tenebrosul izvora de undeva mai din adâncuri. Sau, poate, era o marcă ce-i pecetluise destinul? Aflam că îşi pierduse foarte timpuriu mama, că maladia aceleia de cord, ca o moştenire fatală, le ameninţa pe ea ca şi pe sora ei. Chiar dacă suntem chemaţi cu toţii să murim, moartea pune de la început o pecete pe unii aleşi ai ei. Eta era una dintre aceştia.
          Deasupra tulpinilor drepte, dese, ale pomilor din crângul Primăverii lui Botticelli, prin frunzişul lor sumbru şi stufos, auriul stins al portocalelor luminează consolator. De asemenea, în covorul de iarbă întunecat, pe care dănţuie Graţiile, licăresc multicolor cele vreo cinci sute de specii de flori câte au fost numărate de cunoscători. Tot astfel, aura tenebroasă din jurul Etei se lumina prin ceea ce înflorea dintr-însa. Ca în fiecare întâlnire a noastră, şi în ziua aceea când, destul de morocănos, scârbit de întrevederea cu noii stăpâni ai universităţii, deschideam uşa seminarului de italiană, mă însenina de îndată surâsul ei magic. O priveam şi-i ascultam glasul sub vraja mângâietoare a frumuseţii. În urâtul ce pusese stăpânire pe cele din jurul nostru, emana pentru mine o subtilă consolare din această schöne Seele întrupată într-o femeie plină de farmec. Eram sensibil la una ca şi la alta, la vraja trupului ca şi la încântările sufletului ei, cu toate că am avut de când mă ştiu reticenţe în faţa culorii negre a părului sau a ochilor unei femei. Se susţine uneori – greşit, cred – că noi bărbaţii am fi atraşi cu precădere de un model feminin apropiat de acela întruchipat de mamele noastre. Părul şi ochii negri ai Mamei mele (pe care i-am moştenit, de altfel) nu m-au atras niciodată la vreo femeie. De aceea, seducţia pe care graţia Etei o exercita asupra mea era prea puţin alimentată erotic.
          Cu atât mai limpede era bucuria mea de a o întâlni, sporită de exuberanţa ei la apariţia mea. Exulta cu voioşie, deşi era înduioşată la lacrimi; nu aflase că ieşisem din puşcărie şi nu se aştepta să mă vadă. În timp ce ne împărtăşeam bucuria şi amărăciunile, mă străbătea gândul că ceea ce ne atrăgea, ne lega unul de altul, mai mult decât în trecut, erau rănile noastre. Amândoi eram deopotrivă răniţi. Iar rănile noastre nu se închiseseră încă. Şi unul, şi altul aflasem despre pierderea suferită de celălalt, dar nu ştiam şi nici nu puteam şti cât de adânc îl afectase aceasta. Ea a fost prima care, tatonând, a adus vorba despre Claude, pe care nu o cunoştea, deşi ne văzuse nu o dată împreună. Îmi spunea că aflase despre plecarea familiei Chappuis de la unchiul ei, Pericle Capidan, bătrânul pictor cu părul alb instalat într-un jilţ, în frumoasele amurguri de vară, pe terasa casei sale peste drum de pavilionul elveţienilor şi prieten cu ei. Ne văzuse de atâtea ori sărutându-ne la umbra unui platan. Frumoşii ochi (deşi negri) ai Etei, cu căutătura lor de migdală niţel oblică, ce reflectau în acelaşi timp dulceaţa blândă a unei inimi simţitoare, dar şi vioiciunea trează, la pândă, a inteligenţei feminine, mă iscodeau, în timp ce eu evitam să dau un răspuns clar. Pudoare, orgoliu, zăvorâre a intimităţii mele, toate acestea mă făceau să-mi ascund suferinţele. Îmi displace să-mi dezvălui o rană, mai ales atunci când continuă – oricât de ascuns – să sângereze. Eta era cu atât mai deschisă, mai dornică să împărtăşească disperarea dar şi speranţele ei cu cineva în care avea încredere şi de la care aştepta o compătimire, o alinare. Ceea ce ştia despre legătura mea cu Claude şi mai ales despre ruptura dintre noi o îndemna să-mi vorbească deschis despre Umberto. Poate că tocmai paralelismul trăirilor noastre nefericite, faptul că italianul ca şi elveţianca se pierdeau pentru noi într-o lume ce ne era interzisă, să ne fi legat atunci printr-un fel de complicitatate în mâhnire. Se uita la mine şi vedea ca în oglindă (în ciuda măştii indiferente pe care o arboram) propria ei suferinţă. Femeile sunt mai perspicace decât noi bărbaţii în depistarea minciunilor afective ale altuia. Nu era nevoie să-i spun ceva. Cum avea să-mi mărturisească, mult mai târziu, când vechile noastre răni se închiseseră de mult şi amintirea fostelor cicatrice ne va face să zâmbim cu o dulce-acrişoară melancolie, văzându-mă atunci, în iarna mâhnirilor noastre, s-a înspăimântat la gândul că va veni, poate, ziua în care va putea vorbi despre Umberto cu acea detaşare – falsă desigur – cu care o aminteam eu pe Claude. „Înţelegeam prea bine că te ascunzi de mine. Şi, poate, şi de tine. Or, asta sporea şi mai mult teama din mine. Eu nu-mi puteam înăbuşi suspinele; cred că observaseşi şi tu.“ Binenţeles. Îmi dădeam seama că Eta, incomparabil mai greu decât mine, trecea prin marea încercare a vieţii ei.  
          Făcusem cunoştinţă cu ea în momentul de zenit al iubirii ei cu Umberto Cianciolo. Când, cu vreo şase ani în urmă, la Sibiu, intrasem la facultate, am aflat că fostul nostru profesor de muzică de la „Gheorghe Lazăr“, animatorul neobosit al unor ansambluri corale, culegătorul de folclor muzical macedonean, are o fiică studentă la italiană, cu vreo doi ani mai mare decât mine. Încă înainte de a o întâlni şi de a face cunoştinţă cu ea, auzeam o seamă de bârfe pe socoteala acestei tinere. Dacă frumuseţea ei se bucura de o preţuire unanimă, nu tot astfel moralitatea ei. Spiritele acrimonioase ale unor universitari mai vârstnici o condamnau pe studenta aceasta deoarece „sucise capul“ profesorului ei de italiană, îl făcuse pe acesta să-şi repudieze nevasta, să se lepede de copiii săi, pentru a o lua pe ea. Studenţii, în schimb, îl huleau pe dascălul italian care a sedus-o pe colega lor. Unii dintre aceşti scandalizaţi, ce se învârtiseră în jurul preafrumoasei, erau jigniţi că „macaronarul le-a suflat-o“. Urmele vizible, încă proaspete, ale acestor indignări studenţeşti erau afişate în graffitiuri obscene şi vindicative pe pereţii secţiei pentru bărbaţi a imundei latrine universitare. Ochii iscoditori ai unor pizmaşi surprinseseră perechea adulterină, profesorul şi studenta, înlănţuiţi în patul moale al frunzelor de toamnă sub arinii din Dumbravă. Guri spurcate umpluseră târgul cu poveşti născocite de închipuiri lubrice. Departe de a-i condamna pe cei doi amanţi, încă înainte de a-i fi văzut la faţă, spurcăciunile acestea mi-i înfăţişau, dimpotrivă, într-o lumină favorabilă. Simţirea cavalerească a tânărului care eram mă îndemna să-i apăr chiar fără să-i cunosc. Mi-i închipuiam înlănţuiţi printr-o dragoste fatală, precum Paolo şi Francesca din Cântul al cincelea al Infernului. Şi-apoi, i-am cunoscut. Nu mă înşelasem. Erau într-adevăr legaţi printr-o pasiune ce se vădea în toate privirile, gesturile, cuvintele lor. Eta iradia fericirea iubirii împărtăşite. Deşi mai mic de stat decât ea, cu o figură ce aducea niţel cu o batraciană, departe de a fi un Adonis, Umberto Cianciolo avea într-însul ceva seducător. Îndeosebi verbul lui, al unui om de duh, chiar şi atunci când stâlcea, amuzându-se de sine, româneasca pe care o deprinsese la repezeală, verbul unui italian hrănit prin Lectura Dantis era savuros. Îl ascultam uneori perorând la Institutul Italian, pe care-l frecventam în acel prim an al universităţilor mele. Şi unde l-am cunoscut, împreună cu cea care îi devenise soţie, sau, poate, mai bine zis, unde m-au recunoscut ei, ca pe unul de-ai lor. Neţinând seama de deosebirea dintre profesor şi student, mă făceau, în serile de prelungite şi voioase conciliabule din mica lor locuinţă, să mă simt în largul meu, să înot în voie în luminosul, fragilul acvariu al culturii noastre atât de europene, în timp ce se înmulţeau alarmele aeriene, în bătrânul, sleitul nostru continent, cădeau covoare de bombe incendiare peste oraşele germane şi în Valea Prahovei, Aliaţii debarcau în Normandia şi ocupau Roma, iar Armata Roşie ajungea la Nistru. Instalat în sedia dantesca, pe care remarcaseră şi ei că o îndrăgisem, unica mobilă pe care italianul o adusese cu sine de la el de acasă, uitam toate mizeriile, isteriile şi ameninţările obsedante ale istoriei şi mă dedam cu voluptate convorbirilor cu cei doi, din care lipseau lamentaţiile epocii, în schimb abundau râsetele. O voioşie paradiziacă a spiritului îmi colorează în amintire acele seri de altădată.
          Râdeam, dar râsul acela, tot mai ades, nu era râsul nostru. El acoperea o tristeţe de fond pe care încercam să o ţinem ascunsă, să o uităm. Şi reuşeam, deşi tristeţea, ea, nu ne uita. Nu era încă acel râsu-plânsu, specia dominantă a ilarităţii ce aveam să o practicăm sub comunism, spre care ne îndreptam pe nesimţite, în acele ultime zile ale Pompeiului nostru peste care ploua deja cenuşa erupţiilor. Uneori, în plină voioşie, ni se strângeau brusc inimile. Aşa s-a întâmplat într-o seară când pomenindu-l pe Caranica, tatăl Etei, bunul meu profesor de muzică, mi-am amintit o celebră canzonetta din secolul al XVIII-lea, Tre giorni son che Nina… Spunea că e de Pergolesi, cum se susţinea pe atunci. Ne-o cântase, la ora de muzică, şi-mi plăcuse atât de mult încât o reţinusem. Începusem să le-o fredonez, cu toate fioriturile barocului, făcându-i să râdă şi, în curând, stârniţi, să mi se alăture amândoi, căci Umberto şi-o amintea pe mama lui cântând-o, iar Eta pe tatăl ei. Râdeam tustrei cântând, şi totuşi parcă ne gâtuia un plâns înăbuşit. Să fi fost evocarea acelor umbre dragi asociate cu o melodie de mult uitată, care ne făcea să râdem cu lacrimi, ori poate subiectul pateticei canzonette, lamentaţie pasională a unui tânăr ce se plânge că Ninetta lui, întinsă de trei zile în pat, nu se mai trezeşte, iar el invocă în van instrumentele muzicale cele mai stridente pentru a o trezi: „Piferi, timbali, cembali, svegliate mia Ninetta!“. Amintirea celor ce ne cântaseră melodia şi melodia însăşi nu erau, oare, doar revelatoarele unei cu totul alte dureri ce mijea, abia întrezărită, aceea a despărţirilor ce ne pândeau, ca nişte morţi întrezărite într-un viitor tot mai apropiat, învăluit în nori ameninţători?
          Nu râdeam cu sinceră poftă decât atunci când Cianciolo, făcând pe bufonul, ne relata păţaniile începuturilor vieţii sale în ţara românească. Naivităţile unui occidental rătăcit în bazarul bucureştean erau hazlii, chiar dacă niţel aranjate de el spre amuzamentul nostru. Micile aventuri galante pe fond de ignorare a limbii române erau toate comice. Aşa era o întâmplare ce pornea de la un colţ de stradă. Proaspăt picat în capitala de pe Dâmboviţa, italianul se lăsase convins de italieniştii din jurul său că între limba sa şi a băştinaşilor nu era o prea mare deosebire, că aceştia îl înţelegeau ca pe vărul lor ce supsese împreună cu ei la ţâţa aceleiaşi lupoaice. Destins şi hilar, străbătea într-o zi de vară toridă, cvasiromană, o stradă centrală a acelei capitale prea puţin romane, în tovărăşia profesorului Alexandru Marcu, unul dintre confraţii săi italienişti. Coborâseră de pe trotoar la un colţ şi se angajau pe carosabilul gol, când, „vaj!“ – exclama el povestind, apăru o maşină decapotabilă făcând în goană curba la colţ, condusă de o tânără cu fular de mătase în vânt şi cu alta alături purtând un beret de marinar cu pompon roşu. Surprins de „autoul“ gata să-i calce, dar prompt şi curtenitor, Cianciolo le strigă: „Attenzione alle curve!“. La care, stopând brusc, cea de la volan cu fularul ei de mătase pepit se întorcea spre el şi-i azvârlea iritată la culme: „Me confundaţi, domnule!“ Râdeam tustrei de quiproquoul lingvistic. Mă amuza chiar şi acel „Me“ iremediabil chiar şi mai târziu, când italianul va deprinde multe din arcanele limbii verilor săi de la Dunăre. E adevărat că istoria automobilistelor de la curba ce ar fi putut să le fie fatală celor doi italienizanţi avea şi un epilog pe care Cianciolo îl tăcuse cât timp eram în trei, din respectuoasă dragoste pentru iubita lui Eta, dar şi din niţică teamă de macedoneanca lui aprigă în iubire. Epilogul, nu lipsit nici el de un haz oarecum boccaccian, mi l-a destăinuit cu discreţie, altă dată, între patru ochi bărbăteşti.
          O nostimă eroare de limbă a profesorului de italiană ne înveselise mai demult, încă în anul acela de bună amintire al cenaclurilor Cercului Literar, ultimul an petrecut în refugiul sibian. Într-o reuniune de seară din cabinetul lui Jacquier, cu delectabilul şi inconfundabilul său miros de carte franţuzească, ghemuindu-ne puţin, făceam cu toţii cerc în jurul lui Blaga. Poziţia sa centrală era mai marcată în seara aceea, pentru că urmau să se prezinte chiar producţii ale sale. Nu el o făcea, ci cei doi soţi, Eta şi Umberto. Căsătoriţi nu prea demult, se bucurau în ochii noştri de privilegiile unui fabulos amor împărtăşit. În afara acestei fericiri, nu le acordam demnităţi altele decât ale noastre. Îi socoteam mai apropiaţi de noi decât de Blaga. Nu era, oare, Eta colega noastră? Întruchipase de curând pe scena teatrului din Sibiu graţioasa coană Zoiţică din O Scrisoare pierdută, spectacolul pe care regretam nespus că-l pierdusem, căci se jucase chiar în zilele în care eu, mai tânăr decât ei, îmi dădeam bacalaureatul. Iar pe Umberto îl socoteam tot drept unul dintre ai noştri, chiar dacă era profesor şi mai apropiat ca vârstă de magistrul Blaga decât de noi. Cei doi traduseseră mai multe poezii ale acestuia şi urmau să citească versiunea lor italiană. Cred azi că Eta fusese tălmăcitoarea acelor versuri, secundată de bărbatul ei, dar pe atunci ignoram cu totul talentul ei. Şi cred că nu eram singurul. Oricum, în seara aceea, Eta era cea care, întrucâtva intimidată, citea poeziile. Deşi cred că eram singurul dintre cei prezenţi în măsură să apreciez valoarea versurilor în italiana pe care o deprinsesem destul de bine şi în care citisem o seamă de opere, eram încă prea novice în Cerc, un tânăr prea timid pentru a lua de îndată cuvântul, înaintea lui Nego, a lui Radu, care, obişnuiţi cu ritualul cenaclurilor, elogiau de zor traducerile. Blaga tăcea. Deşi nu-l cunoşteam decât de câteva luni, mă obişnuisem deja să-l aud tăcând, dar în împrejurarea aceasta tăcerea lui îmi era întrucâtva penibilă. Găseam în ea, dacă nu altceva, un fel de gol al inimii şi minţii, o lipsă de umanitate sau măcar de civilitate, faţă de efortul celor doi, ce se străduiseră să lumineze şi să transpună într-un alt registru lingvistic versurile sale şi aşteptau acum măcar o vorbă de apreciere a efortului lor. Îmboldit tocmai de tăcerea aceasta ce se prelungea, mi-am înfrânt reticenţele şi mi-am exprimat părerea, evident favorabilă, despre calitatea tălmăcirii, dând câteva exemple de fericită transpunere a unor versuri. Blaga mă asculta şi când am terminat mărturisea placid că lipsindu-i o mai bună cunoaştere a limbii italiene nu sesizase valoarea poetică a tălmăcirii, „pusă în lumină de tânărul nostru coleg“. Dar, adăuga el, „cred că nu mă înşel remarcând totuşi într-un vers o eroare de tălmăcire“. Iar tăcere, lungă pauză de suspans, Blaga nu se decidea decât cu greu să pronunţe unele fraze, de parcă le-ar fi rumegat îndelung înainte de a le eructa. Apoi, adresându-se cuplului de italienişti, îi surprinse pe aceştia cu o întrebare: „Ce credeţi că înseamnă cuvântul lemurii, pe care-l folosesc de două ori în poezia Viziune geologică?“ Soţii traducători răspunseră într-un glas că, într-adevăr, şi-au bătut capul cu tălmăcirea acestui cuvânt şi că, după multe îndoieli, l-au tradus prin limone. „Nu înseamnă asta, pe româneşte, lămâie?“ – întreba Blaga cu un mic surâs viclean în colţul ochilor şi al gurii. „Ba da“ – răspunseră cei doi, încurcaţi ca nişte şcolari prinşi de profesor cu lecţia neînvăţată. Blaga, pe un ton magistral: „Lemuriile nu sunt lămâi, ci un soi de maimuţe“. Nemiloşi, cerchiştii izbucniră în râs în jurul Etei, care roşise şi surâdea cu frumosul ei surâs, stânjenit, în timp ce Umberto al ei (care decisese alegerea nefericită a acelui limone) ţinea isonul tuturor râzând în hohote. Doar Tao zâmbea enigmatic.
          Întors acasă şi recitind versurile cu pricina: „Şi stam, printre liane, sub ecvatorul căldurii, / pândit de şerpi, de flori şi de lemurii“, îmi aminteam că lemuriile nu sunt doar maimuţele lemuriene, ci şi unele spectre ale mitologiei romane asimilate sufletelor damnate ale oamenilor morţi de moarte violentă. Blaga nu se gândise la aceste fantome atunci când scrisese: „iubit de şerpi, de flori şi de lemurii“, dar avea să le întâlnească peste ani, traducându-l pe Goethe. Sunt acoliţi ai lui Mefistofel care îi sapă groapa lui Faust, în timp ce el se iluzionează pentru ultima oară şi exultă crezând că acei proletari fantomatici trebăluiesc de zor la „spornicul canal“ ce va ferici omenirea. Doar Mefistofel observă sarcastic, pentru sine, sotto voce: „E vorba, dacă sensul nu îmi scapă, / nu de-un canal, ci despre-o groapă“. Lemurii întind trupul neînsufleţit pe pământ şi îl lasă apoi în groapa ultimelor iluzii faustice. Pe încetul, intrând tot mai adânc în tunelul comunismului, aveam să găsesc premonitorie scena aceasta finală din Faust. Canalele staliniene, fericitoare ale omenirii, imitate servil de slugile bucureştene ale tiranului de la Kremlin, în „drumul fără pulbere“ al Canalului Dunărea-Marea Neagră, toate acele iluzii ideologice plătite cu sângele atâtor nevinovaţi erau în cruda lor realitate gropile comune ale unei omeniri abuzate.
          Nu ştiu dacă cei doi înamoraţi, Eta şi Umberto, îşi dădeau seama că zilele fericirii lor comune le erau numărate. Din unele cuvinte ale amândorura, dar mai ales din confesiunile mai târzii ale Etei făcute mie în anii înnegurării ei, după despărţirea de Umberto, aflam că avuseseră unele semne de rău augur încă înainte de deznodământul fatal. Aceste premoniţii le veneau însă din istoria tulbure a timpului lor şi li se părea că ele nu pot afecta nici iubirea, nici proaspăta lor fericire conjugală. Le alungaseră din conştiinţă, ca pe nişte vise proaste zadarnic premonitorii. Obnubilaţi de preocupările, de aspiraţiile, de pasiunile noastre, nu luăm seama la vântoasele istoriei. Nici noi, Claude şi cu mine, în lunile paradiziace, deci inconştiente, ale amorului nostru, nu ne temusem de acestea, chiar dacă bântuiau deja pe meleagurile noastre şi, mai ales, anunţau furtuni terifiante într-un viitor tot mai apropiat. Ceea ce, în anii aceia ai tinereţii mele, aveam să înţeleg, mai bine zis să trăiesc pe propria mea piele, era că nu suntem imuni în faţa istoriei; oricât ni s-ar părea că nu ne implică, aceasta intervine brutal şi rareori benefic în cea mai tainic ascunsă intimitate a noastră, în aceea pe care ne-o închipuim bine zăvorâtă, păzită de orice intruziune.
          Cianciolo ar fi putut să prevadă primejdiile viitoare ce pândeau după o cotitură a istoriei dragostea sa atât de graţios răsplătită de Eta. În bune relaţii cu Renato Bova Scoppa, ministrul plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aflase de la acesta unele dedesubturi ale politicii puterilor beligerante, referitoare la România. Ştia, cu probe ce nu erau la îndemâna tuturor, că situaţia ţării noastre într-o zonă de grave turbulenţe, pe linia de confruntare mortală între două imperii agresive, nu promitea nimic bun cetăţenilor ei ca şi rezidenţilor străini. Umberto vorbea întotdeauna despre acel Bova Scoppa ca despre un prieten şi nu mă îndoiesc că diplomatul îl aprecia pe universitarul acesta isteţ, de vreme ce îi destăinuia unele secrete politice, împărtăşindu-i chiar, ca unui intim al său, vederile sale deloc compatibile cu funcţia sa ca reprezentant diplomatic al Italiei fasciste. Concepuse un proiect ambiţios pentru alcătuirea unei „axe latine“, alcătuită din ţările de origine romanică, ce urma să se opună supremaţiei germane în Europa. Antinazismul său avea să se dea pe faţă atunci când – în ciuda faptului că era ministrul plenipotenţiar al Italiei mussoliniene, că se afla într-o ţară aliată a Marelui Reich, că se ştia urmărit îndeaproape de Killinger, colegul său, ministrul plenipotenţiar al Germaniei hitleriene – a trecut pe faţă de partea mareşalului Badoglio, după căderea lui Mussolini (în iulie 1943). Ba, mai mult decât atât, atunci când „Ducele“ este eliberat de un comando S.S. şi repus în fruntea unei mort-născute „Republici sociale italiene“, Renato Bova Scoppa se declară ministru al Regelui Italiei şi refuză să asculte apelurile „Ducelui“. Că o asemenea atitudine francă putea să-l coste viaţa, a aflat-o şi Cianciolo (care împărtăşea părerea şi atitudinea prietenului său ministru). Când ne-a vorbit despre ameninţările baronului von Killinger, împotriva acestuia şi a colaboratorilor săi, nu exagera câtuşi de puţin. Am aflat acum, şaizeci şi mai bine de ani mai târziu, dintr-o notă a lui Mihai Antonescu – consemnând o convorbire a sa cu Karl Clodius, diplomatul german însărcinat cu negocierile economice germano-române – că vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de externe român îi atrăgea atenţia, în termeni diplomatici, ministrului german asupra ameninţărilor colegului său, sinistrul ministru plenipotenţiar Manfred von Killinger, proferate la adresa lui Bova Scoppa: „… plecând de la afirmarea dlui Killinger cu omorârea dlui Bova Scoppa, pe care am considerat-o ca glumă, am atras atenţia că Europa se va prăbuşi dacă vor continua violenţe peste violenţe, în loc să se facă totul pentru a ajunge la soluţiuni de înţelegere“. Adevărul e – îmi spunea pe vremuri Cianciolo şi documentele de arhivă ne-o dovedesc azi – că înaltele autorităţi române, tot mai convinse că Germania e pe cale să piardă războiul, se arătau reticente în ruptura bunelor relaţii cu diplomatul italian. Departe de a-l expulza, îl ocroteau în mod discret. Când Mussolini a trimis un nou însărcinat de afaceri la Bucureşti, membrii Legaţiei italiene, în frunte cu Bova Scoppa, nu i-au îngăduit să intre în localul legaţiei. S-a ajuns chiar la o situaţie grotescă, de operă bufă italiană, atunci când noul reprezentant diplomatic, un oarecare domn Trandafilo, fost corespondent al unei agenţii de presă, un „fanfaron, adus de Killinger“ – cum notează ministrul Elveţiei, René de Weck, în Jurnalul său, la 25 noiembrie 1943, a sărit zidul ce separa grădina Legaţiei germane de aceea a Legaţiei italiene, încercând să pună mâna pe localul acesteia. Bova Scoppa şi-a apărat însă cu îndârjire sediul, ajungându-se între cei doi la o încăierare ce s-a soldat cu spargerea oglinzilor de Murano ale legaţiei, dar şi cu alungarea intrusului.
          Dacă un fluture ce zboară în zig-zag la New York poate să declanşeze un taifun la Peking, inversul e, oare, tot atât de valabil? Da, crimele şi bufoneriile istoriei, oricât de colosale, oricât de îndepărtate de noi, pot pătrunde, prin lanţul determinărilor, în cea mai strict zăvorâtă intimitate a noastră. Şi să o perturbe durabil, dacă nu chiar definitiv. Prăpastia căscată între Estul şi Vestul Europei în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai îngust, tribulaţiile unui diplomat italian din acea perioadă au destrămat brutal destinul comun al cuplului Eta-Umberto. Prietenia cu Bova Scoppa îi înlesnise lui Cianciolo despărţirea de prima lui soţie şi recăsătorirea cu Eta. Dar aceeaşi prietenie nu-i va fi de niciun folos, odată ce, sovieticii ocupând România, Bova Scoppa a fost nevoit să plece, Italia fiind reprezentată un timp la Bucureşti prin însărcinaţi cu afaceri (Pietro Gerbore, apoi Manlio Castronuovo), iar, după 1947, prin ministrul plenipotenţiar Michele Scammacca del Murgo e di Agnone. În noua situaţie creată după război, aceşti diplomaţi, ce nu mai erau legaţi prin legături de prietenie cu profesorul nostru italian, vor da curs liber invalidării de către justiţia italiană a divorţului pronunţat de justiţia română. Iar magistraţii români n-aveau decât să anuleze sentinţa mai veche de divorţ pronunţată – în alte împrejurări – de ei înşişi. Anularea divorţului dintre Cianciolo şi prima lui soţie atrăgea automat după sine anularea căsătoriei dintre Umberto şi Eta, altfel italianul ar fi fost bigam. Asemenea unui cuplu mitic, fulgeraţi de această decizie căzută asupra lor dintr-un cer nu tocmai senin, cei doi ar fi continuat totuşi să trăiască împreună, chiar în afara legăturilor legiuite ale matrimoniului, dar fulgerele nu cad singulare într-o furtună a istoriei ca aceea pe care o traversam. În curând, ca un alt trăznet, se abătea asupra lor hotărârea politrucilor din Bucureşti de a desface contractele tuturor profesorilor occidentali din universităţile ţării şi expulzarea acestor „duşmani ai regimului“. Trecuseră doar câţiva ani de când cei doi sfidau conformismele şi gurile rele îmbrăţişându-se febril lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci, şi, iată-i acum despărţiţi, pe Umberto silit să părăsească România şi pe Eta veghind în biblioteca italiană tot mai goală şi apoi urcând cernită calea Feleacului. Cred că, îndeosebi ea, invidia pedeapsa ce-i înlănţuia pe cei doi, Paolo şi Francesca, purtaţi într-un vârtej etern acolo în Infernul lui Dante. Nu ştia că despărţirea ei de Umberto avea totuşi o asemănare, una singură, cu destinul infernal al celor doi: era pentru totdeauna.
Desigur, în acea primă întâlnire a noastră, după ieşirea mea din temniţă, ea mai spera, şi încă cu ce ardoare, că se vor revedea curând. Speranţa este, cu adevărat, o mare putere, un fel de eşec al eşecului. Dar numai ca virtute teologală, orientată spre mântuire, puterea ei este benefică, altfel, rătăcind printre imanenţe, puterea ei e ambiguă. Cu cât nădăjduia mai fierbinte să-l revadă în curând pe Umberto al ei, cu atât mai mult avea nevoie de droguri pentru alinarea deznădejdii. Încrezătoare într-un fericit deznodământ apropiat, aştepta totuşi confirmări, încurajări, proptele pentru şubredele alcătuieli ale speranţelor sale. Eram cum nu se poate mai potrivit pentru consolidarea acestor încropeli. Retorica mea era dintre cele mai convingătoate, dispuneam de ultime ştiri de la B.B.C., toate cât se poate de promiţătoare, căci le tăceam pe cele dezastruoase. Văzând-o înseninându-se, încurajat de roşeaţa ce îi năpădea obrajii ca lumina zorilor, îi pictam şi eu în cuvinte cât mai frumoase viitorul în roz. Eram prea lucid pentru ca să nu-mi dau seama de şubrezenia minciunilor mele pioase, dar nu mă puteam opri să nu-i dau acestei făpturi delicioase, care mă consola cu frumuseţea ei, singurul dar pe care în despuierea mea i-l puteam oferi: acela al învăluirii ei într-un halo de lumină. Se poate că, femeie inteligentă, să-şi fi păstrat şi ea suficientă luciditate, pentru ca să nu se lase cu totul ameţită de cuvintele mele oricât de frumoase. Dar cred că atunci, în ziua aceea neagră de amărăciune pentru amândoi, ca şi în atâtea zile tot mai întunecate mai apoi, dacă şi unul, şi altul căutam prezenţa celuilalt şi ne bucuram când ne întâlneam, era pentru că aveam şi unul, şi altul nevoie de acel dar fragil, dar cât de consolator, al frumuseţii.

Fragment din Abisul luminat
– Cartea a doua

 

Nicolae Balotă

Nufărul din mocirlă. Fragment din Abisul luminat - Cartea a doua

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)