Trauma ca formă de iniţiere

 

Sonia Elvireanu

          Figura centrală a unor romane despre exil este copilul, martorul autentic al unor traume individuale şi colective generate de ideologii nefaste, fascismul, comunismul, care au denaturat cursul istoric al Europei în timpul războiului şi în epoca postbelică. Istoria pătrunde în ficţiune, după cum autorul însuşi se constituie în personaj central al naraţiunii, reconstruindu-şi ficţional propriul destin. Copilul reprezintă unitatea identitară nedislocată de experienţa exilului, la care adultul se întoarce refăcând în sens invers drumul spre origini. Copilul aparţine trecutului spre care se întoarce adultul, dintr-o nevoie de regăsire a rădăcinilor, a eului primar nealterat de raţiune sau conştiinţă, a unităţii sale identitare dinainte de exil:

Eroul în căutarea rădăcinilor pierdute întreprinde în sens invers drumul care l-a condus departe de ai săi. Pentru a întări o identitate care se fărâmiţează, el caută să se situeze într-o descendenţă, într-o istorie familială. În această lucrare a memoriei ficţionale, copilul ocupă un loc central. El reprezintă eul de dinainte de exil, acela a cărui integritate nu a fost încă compromisă. Specificul povestirii este de a reda vocea acestui copil dispărut pentru a accede din nou la sentimentul iniţial de certitudine şi de unitate.1
 
Copilul martor-actor al istoriei apare în romanul lui Gabriel Pleşea Dosarul cu bârfe şi la Norman Manea în Întoarcerea huliganului. Ca personaj de ficţiune, îl reprezintă pe autorul însuşi la vârsta copilăriei, experienţa sa prin care pătrunde brusc, prea timpuriu în lumea dramatică a adultului. Percepţia copilului, care trăieşte şocul evenimentelor fără a înţelege, e dublată de percepţia retrospectivă a adultului care reflectează asupra evenimentului de atunci. Astfel se explică distanţa temporală între două lumi diferite, între trecut şi prezent, vocile narative multiple în romanele despre exil.
          Vocea narativă a copilului e justificată la Norman Manea de traumele succesive trăite la vârsta copilăriei, holocaustul şi comunismul, ca forme de iniţiere. La Gabriel Pleşea, jocul, nu trauma, e formă iniţiatică. Holocaustul, primul exil la Norman Manea, îi revelează copilului de cinci ani apartenenţa iudaică ca pe o culpă neînţeleasă. La Gabriel Pleşea, copilul e martor involuntar al unor episoade stranii din comunism, crime, cauzate de deviaţii ideologice, pe care nu le înţelege, realizând ulterior, ca adult, pericolul prin care a trecut. La ambii scriitori, rememorările se asociază cu permanente meditaţii asupra evenimentelor din trecut, din totalitarismul pe care l-au trăit, în etape diferite, ceea ce explică pluralitatea vocilor narative.
          La Norman Manea, copilul trăieşte succesiv două traume, două forme de iniţiere: holocaustul, prin deportarea în lagăr a evreilor din Basarabia în 1941, şi instaurarea dictaturii proletariatului în România postbelică, a comunismului impus de sovietici în estul Europei. Prima traumă, colectivă, ororile din lagăr, foamea şi violenţa, va marca definitiv destinul copilului reîntors în România în 1945, la finele războiului. La 9 ani, copilul a trăit violent maturizarea nefirească, forţată de tragedia holocaustului. Conştientizează timpuriu stigmatul definitiv al unei apartenenţe necunoscute, cu origini biblice, apartenenţa iudaică, pe care e obligat să şi-o asume. Rana provocată de tragedia holocaustului nu se va vindeca niciodată. Psihanaliza freudiană şi cea jungiană, ca tentative de posibilă terapie psihică, eşuează, pentru că nu există nicio raţiune care să motiveze comportamentul barbar aplicat unui copil inocent în virtutea unei idei abstracte, superioritatea ariană. Trauma suferită de copil nu va putea fi vindecată, pentru că ulterior alte traume se succed, adâncind înstrăinarea copilului, apoi a adolescentului, a adultului, care trăieşte neîncetat marginalizarea, înstrăinarea în propria sa ţară. E tipul de alteritate remarcat de Denise Jodelet, în „Formes et figures de l’altérité“, în interiorul aceleiaşi comunităţi, datorită diferenţei etnice şi religioase.2 Identitatea iudaică e alteritatea radicală, care determină marginalizarea, percepţia negativă a evreului, indiferent de locul naşterii, fatalitatea istorică a exterminării din lagărele naziste. Nu poţi uita, nu te poţi vindeca, când rana e mereu redeschisă de exiluri succesive, ghetoul fascist, apoi ghetoul comunist în care e aruncat tatăl naratorului-personaj, victimă inocentă a abuzurilor regimului şi ale turnătorilor mincinoşi, conduşi de instinctul de parvenire.
          Copilul ficţional al lui Norman Manea, autorul însuşi, e marcat de infamia lagărului, perceput ca o pedeapsă pentru o culpă pe care nu o înţelege, originea iudaică, transmisă genealogic de familie. O descoperă prin deportare ca pe un blestem căruia nu i se poate sustrage, deşi nimic nu-l leagă de iudaism, nici limbă, nici religie, nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici ca adult: „Înaintea Iniţierii, nu ştiam nimic despre toate acestea, fericit într-o lume fericită, solară. Abia la cinci ani devenisem eu însumi un pericol public, produs impur al unei placente impure. Atunci, în octombrie 1941, începuse iniţierea“.3 E obligat însă să-şi asume iudaismul şi să suporte consecinţele întreaga viaţă, în ciuda încercării de distanţare de o moştenire copleşitoare, de care niciun evreu nu poate face abstracţie. Primul exil, deportarea în Transnistria în 1941, e rememorat de adult printr-o succesiune de imagini stocate în mintea copilului, ce se succed vertiginos, aşa cum s-au întipărit pe retina celui arucat brusc în infern, în plin război mondial. Adultul care rememorează, reîntors la începuturile istoriei sale tragice, evocă oroarea prin prisma copilului împins, în convoiul deportaţilor, spre necunoscut. Sobrietate extremă, oroare de victimizare în secvenţa aruncării în ghetoul fascist: „Tunetul din octombrie 1941. Tunetul şi fulgerul despicaseră, dintr-odată, podeaua scenei. Expulzarea, convoiul exilaţilor, trenul, pustiul beznei. Debarcarea nocturnă, împuşcăturile, ispitele, jaful, baionetele morţii, râul, podul, frigul, foamea, frica, cadavrele: noaptea lungă a Iniţierii“.4 Fiecare cuvânt e o imagine condensată a şocului iniţierii timpurii în infernul ghetoului, esenţa experienţei traumatizante pe care naratorul-personaj o reia ulterior prin prisma mamei, apoi a tatălui, cu aceeaşi sobrietate reţinută în dezvăluirea umilinţei şi degradării din lagăr.
          La fel de sobră şi densă e evocarea expatrierii în 1945, prin aceeaşi privire dilatată a copilului revenit ca supravieţuitor. Doar scenariile unor experienţe iniţiatice perverse se înscriseseră pentru totdeauna în imaginarul copilului, care pierduse edenul copilăriei, maturizat de traumă până la a nu mai resimţi fericirea adultului repatriat, reîntors în lume. Lumea, chiar propriii părinţi coborând din camionul ce îi debarca pe pământul patriei erau priviţi cu ochi străini, cu sufletul împietrit, în care bucuria murise odată cu iniţierea din iadul ghetoului. Niciun scâncet, niciun sunet nu însoţea revenirea, doar privirea înstrăinată a spectatorului neutru uitat în bucuria comună a regăsirii printre rudele ce nu au cunoscut oroarea, înregistrând cu aceeaşi gravitate evenimentul halucinant al repatrierii:

Capacul din scânduri din spatele camionului s-a dat în lături. Dinspre strada Beldiceanu venea, alergând spre noi, figuraţia piesei care celebra întoarcerea. O melodramă dulce şi delicată, ca placenta nou-născuţilor, deschidea burduful curcubeu al acordeonului în cinstea victorioşilor care eram. I-am văzut plângând, sărutându-se, regăsindu-se. Rămăsesem pe podiumul camionului, muşcându-mi unghiile. Scena devenise strada, şi eram un spectator năuc. Într-un târziu şi-au adus aminte de întârziatul, rămas în trecut. Înainte să cobor, din nou, în lume, am apucat să-mi mai muşc o dată unghiile. Căpătasem acest obicei urât, îmi muşcam unghiile.5

La nouă ani, în 1945, după întoarcerea din lagăr, copilul redescoperă treptat lumea normală a copilăriei, universul fascinant al cărţilor de poveşti. Cartea devine refugiul în faţa anomaliilor viitoare, salvarea de spaimele identitare ale familiei obsedate de diferenţă, pasiunea, calea spre interioritate, refugiul permanent al adultului în faţa vicleanului joc al puterii. Limba cărţilor e salvarea de o identitate culpabilă vinovată, ieşirea din ghetou printr-o identitate căreia îi aparţinea, singura identitate în care locuia confortabil, insula lingvistică-refugiu în care se va retrage copil şi adult în exilurile nebănuite care vor urma, dictatura comunistă, ca exil interior, şi exilul exterior american, în 1986:

În iulie 1945, mă întorsesem în Paradis, redescoperind miracolele unei banalităţi fericite. [...] Edenul se numea Fălticeni, locul de unde plecase autobuzul cu 13 ani în urmă. [...] Singur în univers, ascultam o voce care era şi nu era a mea. Parteneră mi-era cartea de poveşti populare româneşti cu coperţile groase, verzi, primită, câteva zile în urmă, ca dar aniversar, de 19 iulie. Atunci începuse, probabil, pentru mine, boala şi terapia cuvintelor. Nevoia de altceva o simţisem deja, urgentă, sălbatică, acaparatoare, la patru ani, când evadasem spre nicăieri. Deschizând brusc dialogul cu prieteni invizibili, literatura avea să mă salveze de sluţirea pe care o impunea Autoritatea.6

După experienţa primului exil în lagăr, umilit profund de descoperirea motivaţiei deportării, originea iudaică moştenită, copilul se distanţează treptat de familie dintr-o nevoie firească de a trăi ca şi ceilalţi, de a aparţine lumii din care a fost exclus fără nicio vină: „Mă născusem cetăţean român, din părinţi şi bunici cetăţeni români“.7 Atmosfera, evenimentele ce se succed deportării, schimbările social-politice, conştiinţa unui alt fel de apartenenţă colectivă, realizabilă prin integrarea în organizaţii ce promovau valorile încă din clasele primare, febra unei lumi noi încă confuze ce se crea după război îl ataşează temporar pe copil de ceilalţi, cu care doreşte să fraternizeze în marea construcţie socialistă difuzată pe toate treptele vieţii sociale. Aderă la organizaţia de pionieri, fascinat de exerciţiul puterii:

Trecuseră patru ani de când fuseserăm goniţi în pustiu, nici o lună nu mai avea să treacă până la încheierea oficială a războiului. Coşmarul trăgea cortina. În acea amiază de primăvară reapăruse Viitorul ca o gogoaşă subţire, colorată, la care eram chemat să suflu din răsputeri, să umflu golul cu lacrimi şi salivă şi gemete, să mă salvez din trecut.8
 
În Întoarcerea huliganului, Norman Manea evocă entuziasmul copilului de 13 ani de a aparţine unei elite comuniste, fascinaţia exercitată de sloganuri ideologice şi de puterea care impunea supunere absolută membrilor organizaţiilor de pionieri. Adultul, care dublează percepţia copilului, rememorează şi reflectează ironic la timpul iniţierii în utopia comunistă, persiflând lucid crezul naiv, manevrele abile de manipulare ale regimului, scenariul spectacolului roşu, ritualul exorcizant al puterii ce înlocuise ritualul religios interzis de comunişti, într-o naraţiune de tip homodiegetic, în care personajul-narator se identifică ficţional cu autorul: „Afişele mari şi roşii ale spectacolului roşu rămâneau, însă, irezistibile. [...] «Cadrele – fondul de aur al Partidului», avertiza lozinca roşie din sediile roşii, cu portrete înrămate în roşu şi mesele acoperite cu pânză roşie. Misionari din uzine, de pe ogoare, din instituţii şi şcoli deveniseră «revoluţionari de profesie», legaţi prin secretul operaţiilor“.9 Puterea însăşi se substituia religiei, inoculată în mentalitatea oamenilor ca religie unică.
          Însă iniţierea copilului traumatizat de experienţa holocaustului în ideologia comunistă nu durează mult, fiindcă vălul care ascunde injustiţiile şi ororile se destramă şi lasă să se întrevadă pericolul fanatismului ameninţător, care conduce la excluderi injuste, la acte criminale. Adolescentul descoperă, în timpul unei şedinţe de excludere a unui coleg din organizaţie, culpabilitatea şi mascarada din spatele spectacolului şi se detaşează definitiv de ideologic. La 16 ani, descoperă deopotrivă fascinaţia şi oroarea faţă de putere. Experienţa personală e evocată cu autoironie şi asumată la maturitate, la fel ca deziluzia şi dezicerea de aparenta utopie revoluţionară comunistă. Literatura şi scrisul rămân singurul refugiu, enclava permanentă, în societatea socialistă în care demagogia, minciuna instituţionalizată prin discursuri ideologice înlocuiseră imperceptibil crezul în utopie: „Sistemul făcea totul pentru a ne elibera de lanţurile speranţei, dar rămăseserăm imperfecţi, vulnerabili la speranţă. [...] În societatea Minciunii Instituţionalizate eul rezista doar în enclavele care protejau, fie şi imperfect, intimitatea“.10

 

Note
1.  Silvie Bernier, Les héritiers d’Ulysse: Essais, Québec: Lanctôt Editions, 2002, p. 15-16.
2.  Denise Jodelet, Formes et figures de l’altérité, in L’Autre: Regards psychosociaux, Sanchez- Mazas, Margarita, Licata, Laurent, Grenoble: Les Presses de l’Université de Grenoble, 2005, p. 26.
3.  Norman Manea, Întoarcerea huliganului, ediţia a doua, postfaţă de Matei Călinescu, Bucureşti: Polirom, 2006, p. 131.
4. Ibidem, p. 68.
5. Ibidem, p. 69.
6. Ibidem, p. 131.
7. Ibidem.
8. Ibidem, p. 88.
9. Ibidem, p. 142-143.
10. Ibidem, p. 131.

 

Sonia Elvireanu

Trauma ca formă de iniţiere

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)