Virtuţi şi vicii: Stalin, Machiavelli şi relativismul moral

Vladimir Tismăneanu

          Ştiu că sună şocant, dar nu se poate nega că Stalin a avut o weltanschauung şi a fost, în felul său, un intelectual. Unul autodidact, homicid, liberticid şi fanatic, dar un intelectual. Nu fusese şi Engels în fond un autodidact? Tot astfel, nu putem ignora afinităţile dintre bolşevism şi tradiţia radicalismului politic şi filosofic, occidental şi rus. Marxismul a fost apoteoza relativismului etic, a suspendat distincţiile tradiţionale dintre bine şi rău, a definit binele în chip instrumental, utilitar şi pragmatic, drept tot ceea ce serveşte cauza mesianicului proletariat, clasa presupus mântuitoare. În câteva notaţii mult timp secrete, Stalin şi-a definit tabla de valori, a identificat ceea ce el privea drept viciu (ori, dacă vreţi, păcat) şi ceea ce-i apărea drept virtute.
          În romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază (Darkness at Noon), personajul principal, vechiul bolşevic Nikolai Rubaşov, afirma că „Numărul 1“ (adică Stalin) ţinea drept carte de căpătâi Principele lui Machiavelli. Este vorba de un machiavelism sui-generis, nu de recunoaşterea şi cultivarea dimensiunii umaniste a operei florentinului. Biograful lui Lenin, Stalin şi Troţki, Robert Service (Fellow al Academiei Britanice şi al Colegiului St Antony’s de la Oxford), a avut acces la biblioteca personală a lui Stalin şi a putut consulta volumul lui Lenin, Materialism şi empiriocriticism, ediţia din 1939, cu adnotările „genialului colaborator şi continuator“. La acel ceas istoric (il faisait minuit dans le siècle, scria Victor Serge), secretarul general nu mai avea niciun rival notabil, Marea Teroare îşi atinsese scopurile genocidare, peste un an dispărea, ucis la Coyoacán, în Mexic, de agentul NKVD Ramón Mercader, ultimul său concurent rămas în viaţă, Nemesisul impardonabil, Lev Troţki. În 1939, apărea Cursul scurt de istorie al PC (b) al URSS, codificarea definitivă a cosmologiei, ecleziologiei şi demonologiei staliniste.
          Pe pagina albă finală a cărţii lui Lenin (celebrare a unui materialism filosofic pe cât de naiv, pe atât de agresiv), fără vreo legătură cu polemica dintre fondatorul bolşevismului şi Mach ori Avenarius, Stalin scria: „NB! Dacă o persoană este: 1. puternică (spiritual), 2) activă, 3) inteligentă (ori capabilă), atunci este o persoană bună indiferent de orice alte «vicii»“. După care urmează enumerarea a ceea ce „corifeul ştiinţei“ considera drept vicii: „1) slăbiciunea, 2) lenevia, 3) stupiditatea“. Acestea sunt singurele lucruri, scria Stalin, care pot fi considerate vicii. Deci nu trufia, nu orgoliul, nu avariţia, nu făţărnicia, nu ipocrizia, nu cruzimea, nu mişelia, nu cupiditatea, nu rapacitatea, nu egoismul, nu invidia, nu gelozia turbată, nu păcatele carnale. Să ne mirăm că puţin îi păsa lui Stalin de orgiile sexuale ale lui Nikolai Ejov ori de violurile comise de Beria, acel serial rapist? Este frapant că în aceste rânduri câtuşi de puţin menite să ajungă vreodată publice, Stalin recurge la limbajul etic tradiţional, vorbeşte de virtuţi şi de vicii. Dar nu este nicidecum vorba de o recuperare, fie şi ca mărturisire intimă, a tradiţiei creştine pe care o studiase cândva la Seminarul Teologic din Tbilisi, ci dimpotrivă.
          Robert Service are dreptate:

The content of the commentary is deeply unChristian; it is reminscent more of Niccolò Machiavelli and Friedrich Nietzsche than of the Bible. For Stalin the criterion of goodness was not morality but effectiveness. […] Furthermore, the fact that the characteristics despised by Stalin were weakness, idleness and stupidity is revealing. Stalin the killer slept easily at night. (Robert Service, Stalin: A Biography, Harvard University Press, 2004, p. 342)

Aşa şi-l imagina pe Stalin şi deţinutul Rubaşov, fost comisar al poporului, fost erou al Revoluţiei, „demascat“ drept trădător, în romanul lui Koestler.
          Este simptomatic că aceste reflecţii despre ceea ce s-ar putea numi antietica personală a lui Iosif Djugaşvili au fost aşternute pe   ultima pagină a unei cărţi de Lenin. Fără Lenin, Djugaşvili n-ar fi devenit Stalin. Nu ştim dacă Stalin l-a citit pe Nietzsche, dar ştim că Lenin ţinea în propria bibliotecă Also sprach Zarathustra cu însemnările sale (Bernice Glatzer Rosenthal a scris o carte superbă pe tema relaţiei intelectuale dintre bolşevici şi Nietzsche). Gorki, Bogdanov şi Lunacearski au încercat să-l împace pe Marx cu Nietzsche. Service observa, şi nu este primul, că Stalin a avut propria copie din Principele, cu note personale pe margini, dar volumul a dispărut din arhive. Cine l-o fi sustras? Unde o fi acum? Poate că în biblioteca secretă a vreunui oligarh. Sunt autori care susţin că şi Hitler avea copia sa din Principele, o carte la care ţinea în chip special. Antonio Gramsci, referindu-se la partidul de avangardă de tip leninist, îl numea, admirativ, „Principele modern“. Marxismul devenea astfel o sociologie a voinţei şi virtuţii revoluţionare încarnate în figura izbăvitoare a Partidului, depozitar predestinat al adevărului absolut. Cum scrie Tereza-Brînduşa Palade:

Ideologia relativismului moral nu s-ar fi putut însă impune în cultura modernă în absenţa unor momente inaugurale şi „profetice“: ambiguităţile eticii lui Machiavelli, drama hegeliană a istoriei în care valorile nu sunt decât nişte expresii ale diferitelor epoci şi distrugerea marxistă a conştiinţei individuale.

Curajul era, aşadar, valoarea care înnobilează acţiunea umană, indiferent de finalitatea ei. Scrie Service:

His insistence on the importance of courage could have derived from Machiavelli’s supreme demand on the ruler: namely that he should have vertù. This is a word barely translatable into either Russian or English; but it is identified with manliness, endeavour, courage, and excellence. Stalin, if this is correct, saw himself as the embodiment of Machiavelian vertù. (p. 343)

Un despot paranoic şi sociopat care se proiectează în eroii care au schimbat soarta lumii se confunda pe sine cu creatorii de imperii şi de religii până chiar ajunge unul. Absolutizarea scopului final şi sanctificarea mijloacelor nu au început însă cu Stalin. Machiavelismul revoluţionar, spre a relua conceptul lui E. A. Rees, se înrudeşte cu viziunile deopotrivă cinice şi exaltate despre „metapolitică“, despre romantizarea, revrăjirea lumii prin mit, comuniune, abnegaţie şi sacrificiu. În ce mă priveşte, nu cred că întâlnim în cazul lui Stalin vertù în sensul real pe care îl avea în vedere Machiavelli. Nu cred că Bertrand Russell avea dreptate când numea Principele a handbook for gangsters. Dar nu este mai puţin adevărat că gangsterii ideologici ştiu cum să răsucească şi să desfigureze un text filosofic astfel încât ceea ce a fost conceput drept glorificare a virtuţii civice să devină justificarea nonvirtuţii cinice.
 

Fragmente din prelegerea de încheiere,
honors seminar despre „Revoluţiile din
1989“, curs pe care l-am ţinut la
Universitatea Maryland în semestrul de

Vladimir Tismăneanu

Virtuţi şi vicii: Stalin, Machiavelli şi relativismul moral

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)