„Chipuri de adâncime“

Ştefan Borbély


          Simona-Grazia Dima (Blândeţea scorpionului: Cronici literare, Bucureşti: Ed. Ideea Europeană, 2011) practică o critică pe care cel mai potrivit am putea-o numi „iniţiatică“, dacă ţinem cont de faptul că autoarea este şi o foarte bună poetă, ceea ce face ca momentele sale critice să devină teste de autoreflexivitate esenţializantă. Se spune, îndeobşte, că intarsiile discrete ale unui text sau recurenţele sale evanescente trădează obsesia. În cazul Simonei-Grazia Dima, aceasta este o proză, Desenul din covor, a lui Henry James, „în care – aşa cum ni se spune la pagina 223 – misterul unui pattern a putut fi descifrat de mai mulţi (un număr limitat, totuşi), dar numai dacă erau căsătoriţi: mister ce poate sugera implicarea fiinţei, un alt nume pentru iniţiere. Numai cei căsătoriţi cu poezia pot vibra la afirmaţiile aparent neştiinţifice ale poeţilor, despre ceea ce fac ei. Ca să fii în centru, trebuie să fii căsătorit. Ceilalţi nu au dreptul de a judeca“.
          „Căsătorită“ cu poezia autoarea noastră se dovedeşte a fi până şi-n categoriile sale cele mai subtile, ceea ce o determină să sesizeze mutaţiile din interior ale textelor pe care le citeşte, sensuri pe care alţii le pierd sau chiar cuvinte care altora li se par a fi demonetizate. Cine mai scrie, azi, la noi – într-o epocă a criticii de tranzacţionare – despre „nimb“, despre „incantaţie“ sau despre sensuri ale inefabilului, în interiorul cărora poezia continuă să fie un sacerdoţiu, apropiat de mit sau de religie? Marele dar al Simonei-Grazia Dima acesta este: de a coborî spre ingenuitate când scrie despre poeţi (cu predilecţie) şi despre critici sau prozatori (mai rar), pentru a-i credita cu ceea ce au ei cel mai bun, şi anume: „autenticitatea“ experienţei proprii, filigranul fin al vocaţiei. Am putea chiar spune, fără teama de a greşi, că autoarea crescută la Timişoara este criticul ideal pe care şi-l doreşte cineva: un om de dialog esenţializat, generos, pentru care fiecare carte este o experienţă existenţială unică, ale cărei sensuri se cer aduse la suprafaţă, relevate. Critica
          Simonei-Grazia Dima nu are sarcasme, lovituri piezişe, glisaje sibilinice; dimpotrivă, instruită cu precădere la şcoala solidă a modernismului hermeneutic – ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin o inapetenţă pentru histrionismele voluntar destrămate ale postmodernismului –, ea caută mereu un „Centru“, fie că acesta există în cartea pe care tocmai o analizează sau în trezirea spirituală pe care i-o generează întâlnirea cu un text.
          Poţi urmări, aşadar, două dimensiuni spirituale complementare în Blândeţea scorpionului: aceea a cărţii care „se trezeşte“ prin alteritatea pe care i-o propune criticul şi aceea a criticului care intră în efervescenţă sub influenţa textului „străin“ care îl provoacă. Să nu rămâneţi cu convingerea că distincţiile îndeajuns de sibilinice pe care le-am operat ar sugera o critică de identificare. Dimpotrivă, dacă termenul ne-ar fi îngăduit, ea ar fi una de „alterizare“, fiindcă ceea ce o interesează ca finalitate intelectuală pe Simona-Grazia Dima este înţelegerea actului de lectură ca proiecţie într-un „altul“, în necunoscutul pe care-l propun autorul studiat şi textul său. Literatura – spune ea într-un Argument care ţine loc de o profesiune de credinţă – este o „descărcare energetică“ înspre „exterior“, nu înspre lăuntricitate, la marginea extremă a exteriorului aflându-se transcendenţa, motiv pentru care căutarea articulaţiilor metafizice ale unui text, a planurilor sale de contact cu sacralitatea revine ca o constantă în scrisul critic al Simonei-Grazia Dima, esenţializându-l la fel de mult ca şi obsesia – discretă şi ea, nu ostentativă – pentru spiritualitatea indiană, pomenită oportun în câteva dintre textele volumului.
          „Până şi atunci când literatura neagă sacrul – scrie autoarea în Argumentul deja amintit –, ea vorbeşte din interiorul acesteia“, ca epifanie profană a unei „Tradiţii“ (termen ezoteric, folosit cu parcimonie, dar ca bun indiciu al unor căutări). „Ţine de provincialismul (nu putem să-l numim altfel!) unei bune părţi a criticii noastre literare – scrie ea la p. 15 – obstinatul refuz de a studia tradiţiile spirituale, precum şi eludarea intuiţiilor metafizice ale creatorilor, care sunt, astfel, plasate [...] în zone vagi, de graniţă, marginale [...] Ignorarea perspectivei spirituale nu poate avea ca rezultat decât stagnarea într-o viziune condamnată a rămâne una seculară, limitată, localistă.“ Din nou, să nu persistăm în impresia că marile scheme mentale universalizante – de genul: sacru vs. profan –, sau „calitatea contactului cu ontologicul“, pentru care de asemenea autoarea militează, vor fi apoi căutate la tot pasul în cărţile cercetate, hiperbolizându-le la infinit, supralicitându-le sensurile. Dimpotrivă, autoarea insistă lucid şi foarte bine circumstanţiat terminologic pe specific, pe resorturi mitice personale, ireductibile, aşa cum ea însăşi, în poezia sa, construieşte „mitologia interioară a «fiinţelor mici»“, cu precădere între limitele flexibile ale relativului, şi nu între cele, inflexibile, ale Absolutului. Asistăm în acest fel, atât în poezia, cât şi în critica Simonei-Grazia Dima, la o „îmblânzire“ tandră a temelor mari şi a spaimelor acute, ceea ce explică, în ultimă instanţă, şi paradoxul „scorpionilor blânzi“ din titlu, ca un reflex al convingerii – expuse tot în Argument – potrivit căreia transcendentul poate fi abordat cel mai bine prin ludic, nu prin crispare abisală sau seriozitate. Triada enunţată acolo este „scriptic – estetic – ludic“, cu esteticul funcţionând pe post de filtru ludic al „sensurilor“. Cu alte cuvinte: scriitorii cu adevărat „liberi“ (termen-obsesie, derivat din convingerea că menirea principală a literaturii este aceea de a te „elibera“) sunt nu cei blocaţi în propria lor seriozitate, ci aceia care se pot juca cu ei înşişi, concepându-şi chiar şi textele ca „joc metafizic“.
          Dacă generozitatea comprehensivă este, pentru Simona-Grazia Dima, criteriu cultural de selecţie, ea scriind atât despre autori consacraţi (Henriette Yvonne Stahl, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Nicolae Balotă, Liviu Ioan Stoiciu, Dumitru Chioaru, Mircea Petean, Grete Tartler, Iolanda Malamen, Horia Gârbea, George Vulturescu, Ion Cristofor etc., etc.), cât şi despre unii mai puţin frecventaţi de către critici (Mariana Filimon, Ion Chichere, Constantin Severin, Mariana Criş etc.), esenţialismul lor decomplexat este ceea ce îi uneşte. Astfel, la Constanţa Buzea, autoarea sesizează o „căutare spirituală“ intarsiată printre gesturi şi personaje; la Angela Marinescu („luptător arhaic, solitar“), existenţa unor „spasme de o precizie metafizică“; la Adrian Popescu, poet al religiozităţii tandre, o „comunicare euharistică prin prietenie“. La Dorin Tudoran, „sursa spirituală“ drapată e aventura profană a concretului; la Ioan Es. Pop, tonalitatea de „rugăciune“ a multor poezii, ca şi „eboşele anxiogene“ la Liviu Ioan Stoiciu, cu o sintagmă pe care critica o poate, în mod fericit, reţine. Mai departe – nu întotdeauna în „nota specifică“ a etichetelor pe care le pun, uneori prea pripit, exegeţii –, Simona-Grazia Dima contestă absolutizarea livrescului de extracţie echinoxistă în care a fost fixat Dumitru Chioaru, remarcă, satisfăcută, histrionismele spectaculare ale lui Nicolae Tzone, specializat în „scenarii iniţiatice mimate“, detectează candoarea avortată a multor poeme scrise de Mircea Petean, redobândită însă în Poemele Anei, citeşte „chipurile de adâncime“ din poemele lui Lucian Alexiu şi identifică, foarte subtil, o atracţie a neantului la Horia Gârbea, înrudită indirect cu propensiunea către „vid“ a lui Paul Valéry, în lectura foarte avizată a lui Marius Ghica.
          Peste toate aceste subtilităţi de om avizat se aşterne candoarea proprie a Simonei-Grazia Dima, derivată dintr-un anacronism sublim: acela de a crede că literatura – sora mai cenuşie a Spiritului – va mântui lumea. „Oare rolul artei – se întreabă ea la pag. 184 – nu este tocmai acela de a lărgi, constant, fruntariile percepţiei, de a se impune ca o realitate mai adevărată decât viaţa? [...] Nu cumva revitalizarea periodică a societăţii omeneşti se petrece tocmai fiindcă unii îndrăzneţi fac public indicibilul?“ Frumos spus, deşi necredibil. Însă, Simona-Grazia Dima are şi aici dreptate, în felul ei propriu, de om pentru care colegul „de breaslă“ e în primul rând un prieten: pentru un critic generos, cea mai frumoasă dintre iluzii este tocmai scriitorul despre care se întâmplă să scrie.

 

Ştefan Borbély

„Chipuri de adâncime“ (Simona-Grazia Dima. Blândeţea scorpionului: Cronici literare. Bucureşti: Ed. Ideea Europeană, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)