Hedda Gabler, între nebunie şi moarte

Elisabeta Pop

          Scurta scrisoare pe care i-o adresează Andrei Şerban lui Ibsen, publicată în caietul-program, este de fapt o succintă, dar foarte frumos gândită confesiune, o pagină poate din caietul-program – inexistent? – al regizorului, în care, în mod firesc, artistul creator îşi pune tot felul de întrebări, lui şi imaginarului autor, îşi exprimă îndoielile, nedumeririle, temerile, surprizele, neliniştile, satisfacţiile unor descoperiri care au scăpat poate altor cititori, critici, creatori...
          Nu e câtuşi de puţin intimidat de celebritatea autorului. În fond, ca regizor, Andrei Şerban e nu mai puţin celebru... aşa că eu una, privitoare din sală, voi adăuga, cine ştie, prin aceste însemnări, propriile mele nedumeriri şi nelinişti, întrebări şi observaţii.
          În finalul scrisorii, Andrei Şerban trimite un mesaj către noi, pornind de la titlul uneia dintre piesele lui Ibsen, Când noi, morţi, vom învia..., dar cum în traducerea lui apare verbul „ne vom trezi“, îndemnul e să ne trezim... Să ne trezim fiecare, cum putem, indivizi şi ţară, naţie şi lume, dintr-un somn, o indiferenţă şi-o lene ce ne pot duce la pierzanie...
          Nu mai cred de mult că un spectacol de teatru mai poate trezi omenirea, dar cred cu tărie că el ne poate mobiliza, ne poate arăta o cale măcar, să nu ne rătăcim de tot într-o lume tot mai sălbăticită şi mai plină de hăţişuri...
          Ibsen nu e un răsfăţat al scenelor româneşti de azi. La sfârşitul sec. XIX şi începutul secolului XX, la scurtă vreme după apariţia pieselor, în Norvegia şi apoi în ţările în care teatrul era la mare cinste, ca Franţa, Germania, Rusia etc., românii le-au tradus, le-au comentat şi le-au pus, spre onoarea lor, în scenă. Nume mari pentru noi – C. I. Nottara, Iancu Brezeanu, Maria Filotti, Agatha Bârsescu, Aglae Pruteanu, Grigore Manolescu, Paul Gusty, Petre Sturdza, Camil Petrescu, Ioan Massof, Liviu Rebreanu, Aura Buzescu, E. Lovinescu, Pamfil Şeicaru, Alice Voinescu, Mihail Sorbul, G. Ciprian, Titu Maiorescu, Mircea Ştefănescu, G. M. Zamfirescu, Petru Comarnescu, V. I. Popa, Ion Marin Sadoveanu, Marietta Sadova, Lucia Sturdza Bulandra, B. Fundoianu, Romald Bulfinsky, Paul Zarifopol, Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Agepsina Macri, Ştefan Braborescu, Sică Alexandrescu şi, mai încoace, Petre Sava Băleanu, Valentin Silvestru, Victor Rebengiuc, Leopoldina Bălănuţă, Ion Vartic, Valeria Seciu, Gina Patrichi, Ion Marinescu, Aureliu Manea, Ion Cojar, Anca Ovanez ş.a. – au tradus, au montat, au jucat şi au comentat piesele şi spectacolele Ibsen.
          În anii din urmă însă, Ibsen n-a prea fost jucat, aşa încât mari ne-au fost şi mirarea, şi bucuria să aflăm că, venind de peste... oceane şi ţări, Andrei Şerban pune în scenă la Cluj, la Teatrul lui Tompa – aşa i se spune, numele devenind renume... –, Hedda Gabler.
          O provocare excepţională, mi-am zis, atât pentru el, ca regizor, cât şi pentru actori şi pentru public. Dar oare, m-am întrebat, oare publicul mai are ceva de văzut şi de înţeles din piesele lui Ibsen? N-or fi ele cam depăşite, cam neinteresante pentru tinerii de azi, dedaţi la internet, la iPoduri, cu căştile radioului şi telefonului mobil la ureche, cu televizoarele lor cu tot? Aveam şi eu, nu-i aşa, dreptul la propriile mele întrebări şi îndoieli... Şi a venit seara premierei...
          O premieră rămâne o premieră... Intrăm în sala Studio, ni se dau iarăşi cipicii albaştri bine cunoscuţi, călcăm sfioşi peste mormanul de frunze galbene-ruginii şi ne trezim într-un salon, de data asta predominant verde. Grijuliu, cum n-am văzut încă regizor pe la noi, Andrei Şerban ne ia de mână, pe Roxana Croitoru şi pe mine, şi ne conduce către două locuri, bănuiesc bunicele, după ce făcuse acelaşi lucru cu Cornel Ţăranu, cu Marta Petreu şi Ion Vartic. Între noi fie vorba, în persoana lui Ion Vartic onora un doctor în Ibsen, aşa că... dar noi?! În fine, flatate oarecum că ne-a băgat în seamă, aşteptăm emoţionate începerea spectacolului.
          Un spectacol care mi-a plăcut enorm, „plăcut“ fiind cel mai impropriu cuvânt pentru a exprima exact sentimentul cu care am părăsit, după două ore şi jumătate, sala Studioului. Dar asta nu ştiam când bătea gongul care anunţa începutul reprezentaţiei...
          De fapt nici nu ştiu dacă a bătut vreun gong.
          Am văzut doar că, uşor încurcaţi, vorba vine, văzând că oaspeţii sunt deja în salonul lor, Berte, slujnica, şi Jörgen Tesman se străduiau să pună la punct ultimele detalii...
          Privesc atent decorul şi recunosc, în cele mai ascunse detalii, rafinamentul Carmencitei Brojboiu – soba veche, pianina demodată, canapeaua, covorul, fotoliile, toate purtând parcă amprenta strădaniei cuiva, ca aceste mobile să fie pe placul Heddei... buchetele de flori, pereţii transparenţi prin care avea să privească, pândind, speriată şi curioasă, slujnica, cortina grea de catifea bordo, oglinda imensă din care ne priveşte, mândru, cu o privire severă, un chip aspru, milităros, însuşi generalul Gabler. Ca un zeu, el va urmări, va conduce, va dirija, sfredelindu-le cu privirea, hipnotizându-le, toate personajele dramei. Un portret dinspre care, la un moment dat, va veni şi un glas tunător... de parcă continua să vorbească de dincolo de mormânt... asemenea Comandorului...
          Îmi trece prin cap gândul că, uite, acest elegant, chiar dacă uşor desuet, salon a fost conceput de Ibsen şi transpus în imagine credibilă de regizor, poate în ideea unei camere de tortură dostoievskiene, un loc în care nimeni nu poate, nu va fi fericit, în care va intra curând moartea...
          După o noapte obositoare, după o lungă şi cam... lungită călătorie de nuntă, Tesman intră valvârtej în salon, o sărută frăţeşte pe Berte (Csutak Réka), slujnica, fata cu care probabil crescuse în casa mătuşilor lui, el, copilul orfan, crescut, iubit peste măsură, cocoloşit de cele două fete bătrâne, surorile tatălui său.
          Mătuşa Juliane soseşte să le ureze bun venit, emoţionată să-i revadă pe tinerii însurăţei.
          Şi ea, şi noi, dar cred că şi Tesman, cam agitat, aşteptăm intrarea în salon – în scenă!!! – a Heddei. Bogdán Zsolt joacă bine, cum ne şi aşteptăm, de altfel, nerăbdarea de a vedea reacţia Heddei... la micul univers, creat cu multe sacrificii, ca ea să se simtă bine. Aproape până la sfârşit, el are aerul unui om vinovat, al unui om care a avut norocul nesperat să-l ia de bărbat o fată ca Hedda, dar pe care o poate pierde oricând.
          Kézdi Imola intră, maiestuoasă, importantă, autoritară, nu tocmai în apele ei. Cu aerul ei dispreţuitor, autoritar, care n-o va părăsi nicio clipă, observă o pălărie pe fotoliu şi se supără îndată pe slujnica neglijentă, care şi-a lăsat „vechitura“ la vedere. Mătuşa e profund jignită, pălăria e a ei şi e nou-nouţă, special cumpărată pentru această primă vizită.
          Tesman e încurcat, Hedda pare şi ea la fel de încurcată, dar de fapt savurează gafa, fiindcă începem să înţelegem că între cele două femei nu va fi niciodată pace. Posesivă, ca o cloşcă care-şi apără puiul, mătuşa – un personaj de-o autenticitate remarcabilă, creat de Varga Csilla, o mătuşă grăsuţă, veselă, care pare blândeţea şi timiditatea întruchipate, dar vom vedea curând că nu este aşa – îşi vâră nasul în toate, vrea să ştie cât mai multe din viaţa intimă a cuplului, ba se şi aşază autoritară între cei doi, moment comic în sine, foarte fin subliniat de regizor. În cea de-a doua apariţie – o idee trăsnită, dar bine-venită –, a Dianei, femeia de moravuri îndoielnice pe care o vizita din când în când Lövborg, actriţa e o apariţie cât se poate de pitorească – o ţinută lejeră şi o purtare pe măsură, un gen de vulgaritate agresivă, un punct de sprijin cert pentru cele ce vom afla în scenele următoare... Un gest mărunt încărcat de semnificaţii. Aveam să mai descopăr încă, pe parcursul spectacolului, multe, multe detalii cu mare încărcătură simbolică.
          Aşa începe spectacolul... Nu voi continua să îl povestesc, dar voi nota, în continuare, scenele care m-au impresionat şi care au evidenţiat, cred, talentul remarcabil al tuturor celor care au făcut ca acest spectacol să fie unul de zile mari... O lectură, paradoxal, cât se poate de fidelă lui Ibsen, dar, în acelaşi timp, de o modernitate şi o originalitate pe gustul spectatorilor de sec. XXI. Fără pic de ostentaţie, de făcătură. Andrei Şerban n-a simţit nevoia să aducă pe scenă, cum spuneam, niciunul dintre aceste aparate şi instrumente de ultimă modă, nu l-a adus pe Tesman cu geanta-diplomat, nici nu l-a pus să scrie la calculator, nici să vorbească la trei telefoane, plus unul mobil, nici să asculte ştirile la televizor sau să citească stresat sms-urile primite, nici să asculte muzică cu căştile la urechi... Nu. Tesman îşi iubeşte soţia cu teama continuă că nu o merită şi că o poate pierde; îşi cară cărţile studenţeşte, legate cu o cureluşă, lipeşte timbrul pe scrisoare scoţându-l de pe limbă, ascultă muzică aşa cum se asculta atunci... Andrei Şerban nu s-a temut că ar fi demodat, înţelegând că importante cu adevărat nu sunt aceste mijloace exterioare, ci problemele dintotdeauna şi de pretutindeni ale oamenilor – iubire, gelozie, invidie, egoism, indiferenţă, vicii de tot felul care macină şi distrug, frică, dorinţă de emancipare, sete de putere, spaimă de ratare şi eşec, luptă pentru un loc mai bun în societate, profitori de toate felurile, suspiciuni, nedreptăţi, ticăloşii, recunoştinţă, infidelitate, adulter, răzbunări, bani, boli, moarte, violenţă, războaie etc. Asemenea probleme au fost şi vor fi mereu „de actualitate“, ele au preocupat şi continuă să preocupe omenirea probabil până la sfârşitul ei, care nădăjduim să nu fie, cum se zvoneşte, prea curând.
          Tesman a rămas parcă la vârsta copilăriei, infantil, cam necopt, de unde şi gesturile lui caraghioase, mersul săltat ca de cocostârc sau de cangur. Îşi umflă caraghios obrazul, înfulecă bomboane, ba îl îmbie şi pe... general în glumă, bea din ceşcuţa de cafea a mătuşii... se bucură de papucii de lână împletiţi de mătuşa, îi strînge la piept ca pe-o comoară... Bogdán Zsolt şi-a
construit – îndrumat atent de regizor – personajul din infinite gesturi mărunte. El pozează încă, nu este viitorul savant. Mediocritatea lui e evidentă. Va avea, ca şi profesorul Serebreakov – din Unchiul Vania –, tot ce ţine de formă, nimic de conţinutul unei personalităţi autentice.
          Prin contrast cu el, Ejlert Lövborg este Geniul, savantul autentic, scriitorul sau artistul de valoare, dar care, ca şi doctorul
Astrov, va fi împiedicat de propriile vicii să se realizeze pe deplin. Din asemenea oameni inteligenţi şi valoroşi, care promit mult, dar nu înfăptuiesc mai nimic, se nasc rataţii... Rataţii de geniu... Hedda, care pune atâta preţ pe faptă, ştie foarte bine acest lucru şi va face ce socoteşte de cuviinţă... dar despre asta mai încolo.
          Tesman nu vrea să ascundă manuscrisul lui Lövborg, vrea să-l înapoieze, dar e primul care se bucură când află că Hedda
l-a pus pe foc, intuind, cu viclenie, că prin gestul ei împuşcă doi iepuri – rămâne fără rival la post şi, vai, are dovada limpede că Hedda îl iubeşte cu adevărat, altfel de ce-ar fi făcut acest gest?
          Poate şi ca să-şi ispăşească păcatul, poate şi pentru că e fericit să scotocească în fişele, în ideile, în mintea unui om cu adevărat talentat, Tesman se bucură că se va apuca să rescrie cartea amicului mort. O ia, sau mai bine zis ea, Thea, îl ia pe el, de care odată a fost îndrăgostită, într-un tandem ce vrea să-l reediteze, mai bine zis să-l maimuţărească pe celălalt, adică ea cu Lövborg.
          Se vor muta poate în casa mătuşii, ea le va servi, plină de importanţă, ceaiul de la ora cinci, ei vor purta papucei de lână şi vor încerca zile şi nopţi să descifreze ideile geniale ale lui Lövborg. Thea nu va afla niciodată numele femeii pe care a iubit-o cu pasiune Lövborg, crezând că ea a fost muza lui, iar „târfa“ Diana doar „femeia cu pistolul“. Se vor îmbăta cu iluzii. Tesman va crede că scrie o operă importantă şi cine ştie dacă nu va încerca, până la urmă, s-o convingă pe Thea să semneze cartea cu numele lor...
          Jalnic cuplu, mediocru, hilar, iar cartea care va ieşi din mâinile lor, din mintea lor săracă va fi, probabil, un eşec. Unul mult mai mare ca moartea celuilalt cuplu, Hedda-Lövborg, uniţi printr-o moarte frumoasă, după gustul superrafinatei Hedda.
Bogdán Zsolt se schimbă, iată, chipul lui devine altul, serios, sobru, de parcă se sileşte să împrumute ceva din fiinţa lui Lövborg. Hedda însăşi îi devine indiferentă, o „pasează“ fără jenă lui Brack...
          Szücs Ervin, cu silueta lui elegantă, înalt şi slab, cu chipul marcat de alcoolul şi nopţile pierdute, este un Lövborg foarte aproape de ceea ce îţi imaginezi citind drama lui Ibsen. El vine oarecum victorios, a luptat cu viciul şi a învins, doar că joacă cu ochii trişti întâlnirea cu femeia adorată, Hedda, unica lui iubire. Ascunde cam fără pricepere sentimentele răvăşitoare, se preface că îi este devotat Theei Elvsted, care l-a ajutat să redevină un om stimabil şi să scrie două cărţi importante – una tocmai ieşită de sub tipar, a doua în manuscris. Primeşte, aşadar, cu prefăcută amiciţie dovezile de dragoste ale acesteia, dar se dă curând de gol, în scena când se apucă de băut şi o bruschează...
          Actorul trece incredibil de la o stare la alta... Când Hedda îi dă pistolul, sugerându-i sinuciderea, chipul lui devine livid, nu pentru că ştie ce-l aşteaptă, ci pentru că, odată cu el şi cu pierderea manuscrisului, ştie că va muri şi ea, şi acest gând îl tulbură. El nu se va sinucide la el acasă, ci în budoarul cocotei Diana, numai şi numai să nu cadă nicio bănuială asupra Heddei. Iar când Lövborg strigă, într-un moment de maximă tensiune, că singurul lucru pe care a vrut să-l demonstreze e că e mai bun ca Tesman, sala amuţeşte. Asta mi-a amintit de fraza lui Fundoianu, care, în cronica la Strigoii, scria: „Manolescu suferă şi moare extraordinar. Agonia lui singură e un spectacol“.
          Distribuirea în rolul Thea – Doamna Elvsted – a două actriţe mi se pare un lucru foarte bun, mai ales că amândouă, Györgyjakab Enikő şi Pethő Anikó, sunt talentate. Eu am văzut-o pe prima. A prins cu mare exactitate caracterul acestei tinere femei: o fiinţă cam ştearsă, nefiind în stare să-şi pună în valoare calităţile fizice (doar de părul ei bogat îşi aminteşte Hedda), încearcă şi reuşeşte să devină un fel de dădacă, de damă de companie, de suporter al lui Lövborg, iluzionându-se că e şi muza lui. Ce-i drept, îl salvează într-un fel, el nu mai bea şi scrie, ajutat de ea, ca secretară. Lövborg spune însă despre ea că e prostuţă, dar ea e numai mediocră şi devotată... Actriţa a construit un personaj complex, căruia i-a împrumutat datele ei fizice, generoase, reuşind să deruteze spectatorul, arătând când o faţă, când alta, cu totul alta, a acesteia.
          În rolul judecătorului Brack, Hatházi András se află din nou pe culmile gloriei. Incredibil ce reuşeşte el să facă din acest personaj! Oricine reciteşte piesa îşi va da seama că cei doi, regizorul şi actorul, au lucrat, au bibilit îndelung, cum se zice, plastic, dar nu tocmai academic, acest rol, l-au şlefuit până l-au aurit... Nu poate niciun actor, dacă nu are talent cu carul – şi el are, l-am văzut recent şi în filmul Morgen, admirabil! –, să inventeze atâtea şi atâtea gesturi şi atitudini câte a găsit el. Spilcuit, jovial, elegant, bine situat material, holteiul vesel, cavalerul curtenitor, petrecăreţ, mereu în căutare de aventuri (dansul lui de păun ce se umflă în pene, privirile cu multe subînţelesuri, insinuarea concretă între Tesman şi Hedda, apoi, moment de mare haz, între Tesman şi Thea, o, da, e bine şi aşa... triunghiul clasic se reface...). Brack vine în casa Tesman aproape sigur că Hedda va fi următoarea lui pradă. O pradă pe care a pregătit-o cu mare grijă, recunoaşte singur că i-a dus dorul, aşa că, de bună seamă, acesta a fost şi motivul pentru care s-a zbătut să pună la punct, în detaliu, în absenţa lui Tesman, vila mult visată. Cine ştie, ea ar putea deveni cuibuşorul lor de nebunii... Discuţia lui cu Hedda e ambiguă, dar pentru ea e limpede că din povestea cu trenul şi cu cei doi care urcă în el, lăsând un loc şi pentru al treilea, ea trebuie să tragă o singură concluzie – că o doreşte cu patimă şi speră să devină amanta lui. Semn că el îl dispreţuia pe Tesman atât ca intelect, cât şi ca mascul, ca bărbat, socotind că-i va fi foarte uşor s-o cucerească pe Hedda, să i-o „sufle“ de sub nasul lui, veşnic vârât în cărţi.
Avansurile lui sunt din ce în ce mai insistente, Hedda cochetează, dar refuză să accepte că viaţa ei se va desfăşura după planurile lui libidinoase. Iar atunci când el încearcă s-o şantajeze, spunându-i că ştie cum a ajuns pistolul ei la Lövborg, Hedda înţelege că totul s-a terminat. Orice, dar libertatea ei nu i-o poate lua nimeni, cu niciun preţ.
          Hedda, frumoasă, senzuală, feminină, rece doar în aparenţă, în fond clocotind de pasiune neconsumată într-o căsnicie nepotrivită, cu un partener ridicol, un copil mare, plin de prejudecăţi hrănite şi întreţinute de două fete bătrâne, mătuşile lui, îşi vede destinul cu ochi răi, sau poate nu răi, dar oricum, cu o luciditate care o sperie. Ea ştie că a greşit enorm căsătorindu-se cu Tesman, părăsindu-l pe Lövborg, lăsându-l pradă alcoolului şi femeilor uşoare, e geloasă pe Thea, care, aşa ştearsă şi prostuţă, a reuşit să-l aducă pe calea cea bună pe Lövborg, salvându-l, ba chiar reuşind şi să facă din el un important scriitor.
          Ce înjositoare, ce umilitoare înfrângere! Şi câte idealuri, câte vise frânte...
          Kézdi Imola are şi eleganţa, şi rafinamentul personajului. Din orgoliu – ce idee bună! –, Hedda nu-şi arată niciodată părul, mereu are un turban pe cap. Comparaţia cu podoaba capilară bogată a rivalei Thea ar umili-o... Imola însă nu e o fiinţă rece, dimpotrivă, dar a lucrat în aşa fel la personaj, încât i-a imprimat o răceală pe care, ghicim, i-a impus-o educaţia cazonă a părintelui ei... dar şi puţină perversitate, de ce să nu recunoaştem... Nu-şi exteriorizează sentimentele, doar zâmbetul acela ironic din colţul buzelor divulgă ceva din personalitatea atât de aparte a Heddei.
          Ea a înţeles foarte bine de ce i s-au impus vorbe mai puţine şi priviri de tot felul mai multe. La ea lucrează gândul, subconştientul... acel subconştient despre care Wedekind spunea că e închis cu şapte lacăte... „În subconştient încercăm să aflăm ceva despre viaţa noastră, să găsim nişte răspunsuri... Nu le aflăm, rămânem în schimb cu bucuria de a trăi în acel mister.“ Sunt cuvintele lui Robert Brustein, un om atât de apropiat de Andrei Şerban...
          Exigentă, pretenţioasă, ea nu poate accepta un destin greşit, un eşec de care, în parte, se simte vinovată. Dacă viaţa ei n-a putut fi frumoasă, bogată, plină de iubire şi generozitate, dacă nu poate fi soţia unui om respectabil, pe care nu doar să-l iubească, ci şi să-l stăpânească cu totul, alege moartea. Cel puţin în moarte va face pereche cu Lövborg, iubitul ei Lövborg... E limpede că nu este ea femeia care acceptă să trăiască în plicticosul orăşel de provincie, cu bârfele, cu vizitele mătuşii, cu un amant ca Brack, cu restricţii şi renunţări de tot felul, cu monotone după-amieze în companii nedorite, cu aşa-zişi prieteni, în fond nişte ipocriţi stând la pândă să prindă în undiţa lor noi motive de bârfă... cu minciuni ce vor acoperi adulterul şi infidelitatea. Poate e şi o uşoară exaltare în aceste meditaţii sumbre ale ambiţioasei Hedda, dar sunt ele de condamnat? Nu este ea produsul, poate straniu, al educaţiei într-un anume mediu, educaţie cu care, să recunoaştem, s-a războit destul şi scriitorul şi cetăţeanul Ibsen? O moarte frumoasă e oricând de preferat – e concluzia firească pentru felul cum gândeşte ea. Moartea este, la urma urmelor, cu adevărat o faptă, nu-i aşa? („Fapta, spune Alice Voinescu, nu imaginaţia, e locul unde se dovedesc adevărate şi minciuna şi binele şi răul. Ea e superioară gândului, e adeziune...“) Ce bine i se potriveşte Heddei bine-cunoscutul slogan al românilor de la revoluţie: „Vom muri şi vom fi liberi“...
          Hedda nu iese brusc din joc, se pare că a „copt“ acest gând încă din lungile luni petrecute în Austria alături de suficientul, plicticosul ei soţ...
          Dar nu vi se pare interesant că moartea ei nu trezeşte mila, compătimirea (sentimente odioase Heddei), ci un fel de salvare, de uşurare, de binefăcătoare uşurare? Te simţi cumva solidar cu cineva care refuză să se înregimenteze în ceata celor mediocri, etern mulţumiţi de ei, sănătoşi, fericiţi, împăcaţi cu lumea şi cu ei înşişi.
          În jocul actorilor clujeni simţi de fiecare dată – şi acum chiar mai mult – o concentrare imensă, o tensiune care nu slăbeşte nicio clipă, şi asta pentru că regizorul îi solicită la maximum. Ei ştiu, asemenea lui Cherry Jones, actriţa cu care a lucrat mulţi ani Andrei Şerban, că dacă te laşi condus de el, te va purta într-o călătorie fantastică.
          În cartea pe care i-a dedicat-o, Ed Menta spune undeva că Şerban are abilitatea de a vizualiza textele pe înţelesul publicului de pretutindeni, chiar dacă acesta nu înţelege limba în care e rostit textul. De aceea – şi, sigur, nu numai de aceea – este el un regizor universal.
          Spectacolul lui Andrei Şerban are culoare, are sigur o muzică interioară, pentru cine are urechi s-o audă, e viu, dinamic, conţine o imensă cantitate de energie pozitivă care te încarcă şi pe tine, spectator, aşa că pleci acasă plin de optimism, chiar dacă în final dispar cei doi, perechea frumoasă, care în toate basmele iese învingătoare şi totul se termină cu happy... Aici e un alt fel de tragedie, o dramă ca un fel de eseu despre... Ţi se explică inteligent, cu imagini pline de poezie (imaginea, acest nou viciu, cum îl numea André Breton), de o plasticitate fină, conţinută, cum e când..., cum e dacă... Voia bună din final vine şi din jocul admirabil al trupei – comparate, pe drept, cu FC Barcelona! –, din felul cum a construit el, Magicianul, relaţiile dintre personaje, din ştiinţa cu care a punctat o muzică strălucit complementară, din luminile pline de poezie, din întreaga ambianţă creată cu rafinament de una dintre cele mai talentate scenografe, Carmencita Brojboiu, din bucuria sinceră cu care joacă toţi, arătându-ne doar latura frumoasă a lucrului, nu şi pe cea care înseamnă oboseală, trudă, nopţi nedormite, griji, renunţări...
          Până şi ieşirea la aplauze se face într-un mod original: prima dată vin personajele, aşa, moarte, însângerate, cum sunt ele la final, apoi vin actorii, dansând, veseli, fericiţi. Ce lecţie admirabilă de teatru!!! Câtă bucurie!!!

1 febr. 2012

 

Elisabeta Pop

Hedda Gabler, între nebunie şi moarte

» anul XXIII, 2012, nr. 2 (261)