ILEANA MĂLĂNCIOIU


Eugen Dedov: Stimată doamnă Ileana Mălăncioiu, ce revelaţii aţi trăit zilele acestea la Chişinău?

Ileana Mălăncioiu: Am aşteptat 20 de ani pînă s-a ivit ocazia de a ajunge la Chişinău şi era cît pe ce să o pierd. Călătorisem prin toată Europa cu cartea de identitate şi nu m-am gîndit că nu se poate trece Prutul pe podul de flori, ci îmi trebuie şi paşaport. Ajunsă în Basarabia, am avut revelaţia că mă aflu acasă şi că, prin lupta pentru revenirea la limba română şi la alfabetul latin, scriitorii de acolo au făcut infinit mai mult decît mi-am imaginat. Pentru că independenţa acestui ţinut era de neconceput atîta vreme cît în el se vorbea încă limba lagărului din care a fost desprins, iar cuvintele aşa-zisei limbi moldoveneşti erau scrise cu litere ruseşti. Chiar dacă e „ca o tabletă de ciocolată“, cum scrie pe fumoasa carte de poezie a Aureliei Borzin, mie mi-a plăcut Chişinăul mai mult decît mă aşteptam. Între altele, pentru copacii săi verzi, pe care nu-i găseşti în alte capitale pe toate străzile.

E. D.: Poate exista un mediu înconjurător nefavorabil poeziei?

I. M.: Vremurile pe care le străbatem mă fac să mă gîndesc că ar fi mai firesc să ne întrebăm dacă poate exista un mediu înconjurător favorabil poeziei. Pentru că toate generaţiile de poeţi de la noi au fost nişte generaţii pierdute. Fie din cauza războiului, fie din cauza proletcultismului, impus după eliberarea de către glorioasa armată sovietică, fie pentru că în zgomotul şi furia de după noua eliberare, făcută printr-o revoluţie dublată de o lovitură de stat, sau viceversa, un poet poate să treacă neobservat oricît de talentat ar fi. Dar, avînd în vedere că speranţa moare ultima, cine are ceva de spus va continua să scrie, în pofida a tot şi a toate.

E. D.: Poezia dumneavoastră e mai mult inspiraţie sau căutare, talent sau muncă?

I. M.: Cred că scînteia divină cu care te naşti se poate stinge dintr-odată, dacă nu e apărată împotriva a ceea ce o ameninţă din toate părţile. Ar fi de dorit să pleci întotdeauna de la inspiraţia bazată pe ea, dar nu o poţi aştepta ca pe Godot, fiindcă ar putea să treacă pe lîngă tine fără să-ţi dai seama. Talentul poate fi perfecţionat prin muncă, dar poetul lucrează şi cînd se uită în jurul său, iar altora li se pare că stă degeaba. În ce mă priveşte, nu pot măsura cît şi prin ce mijloace am reuşit. Oricît ai vrea, cartea ta nu depinde doar de talentul tău şi de cît te-ai străduit tu pentru ea. Aşa cum spune Arghezi: Robul a scris-o, Domnul o citeşte.

E. D.: Citiţi poezia tinerilor? Dacă ar fi să vorbim despre calităţile şi neajunsurile literaturii tinerilor, care ar fi acestea?

I. M.: Mă interesează foarte mult ce gîndesc şi ce scriu poeţii tineri. Numai că, din păcate, cărţile lor apar în tiraje mici şi uneori nu au niciun fel de difuzare, ci le împarte autorul prietenilor săi. Ca atare, e greu să ajungi la cei mai buni dintre ei altfel decît prin noroc sau din întîmplare. Dar nu e ceva nou în asta. Dimitrie Stelaru, pe care îl chema Orfanu, a fost descoperit de către Eugen Jebeleanu, întîmplător, într-o cîrciumă, unde încerca să-şi vîndă prima plachetă de versuri. Numele cu care s-a impus i-a fost dat de acest poet pe nedrept uitat, de a cărui intuiţie şi generozitate am beneficiat şi eu. Cînd eram redactor la Viaţa Românească, uneori mă căuta cîte un debutant de la Sibiu, recomandat cu căldură de M. M. Ivănescu (adică de Marele Mircea Ivănescu), cum îi spuneau poeţii din generaţia mea, care îl socoteau a fi unul de-al lor, întrucît revenise în literatură odată cu ei. Tinerii de acum pot să fie geniali, ori trimbulinzi, cum ar fi zis Nichita, dar cred că ar trebui să aibă mai multe vieţi ca să ajungă să fie la fel de cunoscuţi ca şaizeciştii lansaţi după Congresul IX al PCR, care au fost incluşi în manualele şcolare de la debut şi au apărut an de an în sute de mii de exemplare. Încercarea lor de a se afirma prin poezia axată pe sex, care înainte de 1989 a fost tabu, ori pe şoc, este de înţeles. Dacă reuşesc să evite vulgaritatea şi să aducă ceva nou şi de acolo de unde nu se aştepta nimeni, cu atît mai bine. Trebuie lăsaţi să-şi facă drumul lor, pe care se vor maturiza prin forţa lucrurilor şi vor ajunge la altceva.
          Fie că ne place să recunoaştem, fie că nu ne place, poezia ţine de tinereţe. Faptul că am găsit versuri foarte bune în poemele unor elevi şi ale unor studenţi apăruţi în revista Clipa nu m-a surprins, ci mi-a întărit încrederea în şansa literaturii şi implicit în faptul că frumuseţea ultragiată ar putea salva lumea, aşa cum spunea Dostoievski.

E. D.: În ce măsură critica literară v-a favorizat „cariera“?

I. M.: În măsura în care a luat act de existenţa mea, dar nu m-a luat în braţe de la început şi nu m-a sufocat astfel, ci m-a lăsat să-mi fac drumul meu, care nu a fost uşor de parcurs. Ceea ce nu înseamnă că nu datorez foarte mult criticii, în general (pentru contribuţia sa la depăşirea „realismului socialist“), şi în special lui Lucian Raicu, în jurul căruia s-a format generaţia mea. Apropierea de el s-a produs de la sine. Întîi pentru că nu avea liste gata făcute pentru comentarii, ca alţi critici ai vremii, ci era atent şi la ultimul debutant, dacă îi spunea lui ceva. Apoi pentru că nu simţea poezia doar cu creierul şi cu inima, ci prin toţi porii.

E. D.: V-aţi ajustat scriitura, de fiecare dată, conform sugestiilor, direcţiilor criticilor literari? Nu presupune aceasta un risc?

I. M.: O poezie a Anei Blandiana din volumul Persoana întîia plural începea cu versul „N-am traversat hiatul îndoielii“. Eu a trebuit să-l traversez, la fel de des cum traversez strada mea, fiindcă nu puteam, în ruptul capului, să-mi asum entuziasmul de prisos al iepocii prin care m-aş fi putut afirma dintr-odată. Norocul a făcut să-l cunosc de la debut pe Emil Botta, care, prin Întunecatul April, lăsase o dîră adîncă în poezia românească, dar după cîteva decenii de tăcere ajunsese să nu se mai îndoiască doar de tot şi de toate, ci şi de sine. De la el am învăţat să nu mă mai tem de îndoiala mea, ci să mi-o asum în ceea ce scriu. Asta nu m-a avantajat pe mine, dar a avantajat poezia mea, care, slavă Domnului, rezistă tocmai pentru că n-a urmat indicaţiile criticii de direcţie.

E. D.: Fiindcă poezia Dumneavoastră conţinea elemente ale creştinismului şi ale adevărului, în perioada comunistă aţi fost obligată să luptaţi cu cenzura. Dacă e să comparăm, acum e mai uşor a scrie. E mai multă şi mai de calitate poezie?

I. M.: Am avut norocul să debutez în scurta perioadă de relaxare de la sfîrşitul anilor ’60. Prima ciocnire serioasă pe care am avut-o cu cenzura a fost la volumul Ardere de tot, apărut în 1976, după doi ani de aşteptare. Iniţial se chema Exodul. Pentru mine acest titlu avea sensul din Biblie, dar oficialităţile comuniste îl legau de exodul spre Occident din anii aceia, început odată cu mişcarea Goma. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot spune că nu ştiu dacă atunci se scria mai greu din cauza cenzurii. În ce mă priveşte, am făcut ce aveam eu de făcut. Nu m-am autocenzurat, fiindcă oricum mă cenzurau alţii. Mai ales după aşa-zisa desfiinţare a cenzurii, cînd un text neconvenabil care trecuse prin mai multe filtre putea sfîrşi prin a fi oprit de Securitate. Am trăit această experienţă atît ca scriitor (în 1985, la volumul Urcarea muntelui, retras din librării, cu interdicţia de a fi comentat), cît şi ca redactor la Viaţa Românească (în 1989, cînd numărul de revistă al cărei responsabil eram, după lupte „seculare“ care au durat cîteva luni, a apărut, dar apoi a fost interzis şi topit de cenzură).
          Tinerii de acum nu au greutăţile pe care le-am avut noi, au altele, care pot fi şi mai mari. Atunci, apariţia unei cărţi bune însemna cu adevărat ceva. Acum, poate să treacă neobservată. În condiţiile date, nimeni nu poate să ştie dacă se scrie mai multă poezie bună decît înainte. Oricum, trebuie să treacă o vreme pînă cînd se va vedea ce a rezistat. Din debuturile răsunătoare de după cealaltă eliberare n-a rămas mare lucru.

E. D.: Care ar fi autorii, titlurile de carte „obligatorii“ dintr-o listă de lectură, fără de care nu ai cum să scrii bine?

I. M.: N-aş merge pe o listă unică. Dacă există manuale alternative, de ce n-ar exista şi liste alternative de lectură? Eventual, făcute de fiecare, în funcţie de etapa la care se află, de informaţia şi de structura sa. Dacă tinerii pot beneficia de ajutorul cuiva care nu îi obligă, ca Ajutorul Roşu, să facă altceva decît şi-ar fi dorit, e bine. Altfel, e de preferat să fie lăsaţi în pace. Cine vrea să înveţe ce e de învăţat din experienţa unor mari scriitori poate să ajungă la ei şi pe cont propriu, prin cărţile şi publicaţiile culturale pe care le citeşte. Din revista Clipa, care e tinerească şi vie, ar putea înţelege spre ce e mai bine să se îndrepte, şi de la ceilalţi competitori. Pentru că unii dintre aceştia se dovedesc a fi mai instruiţi şi mai plini de idei decît eram noi la vîrsta lor. Dacă le-aş da eu lista mea, începută cu „Oda în metru antic“ , cu „Plumb“, cu „Edict“ ori cu „Cîinele din Pompei“, ar putea spune că s-au săturat de Eminescu, de Bacovia, de Ion Barbu şi de Lucian Blaga. Eu şi prietenii mei alături de care mi-am făcut ucenicia nu ne săturasem. Virgil Mazilescu – a cărui poezie avea să facă şcoală – ne citea din ei cu vocea lui albă şi clară, punînd accentul pe ce este esenţial, pentru a ne face să înţelegem cît sînt de mari şi de actuali.

E. D.: Vizita lui Nichita Stănescu, în 1976, la Chişinău a fost un adevărat eveniment cultural. L-aţi cunoscut personal pe autorul Elegiilor. Dacă ar fi să creionaţi un portret neformal al poetului, cum ar arăta el?

I. M.: Nu mă pot lăuda că l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, fiindcă l-a cunoscut toată lumea. Mă pot lăuda în schimb că pe vremea amorului său legendar cu Gabriela Melinescu (de care mă leagă cea mai veche şi mai frumoasă prietenie literară) mă invitau uneori în mansarda lor cît un cuib de vrăbii şi serile petrecute acolo împreună cu ei ţineau prin ele însele de poezie. După plecarea din ţară a Gabrielei, m-am întîlnit cu Nichita mai rar. În anul cutremurului, cînd am fost angajată temporar la Animafilm, l-am căutat să-i spun că un regizor de acolo ar vrea să facă un film după un poem al lui. Mi-a propus să ne vedem a doua zi la el acasă, pe la ora 11, pentru a putea vorbi în linişte. Cînd am ajuns, casa era deja plină de musafiri nepoftiţi şi fiecare îi adusese cîte o sticlă de vodcă, deşi se ştia că doctorii i-au interzis să mai bea. Am fost întîmpinaţi de o bruneţică nostimă, pe care Nichita a prezentat-o: „Colaboratoarea mea“. Am înţeles că juca rolul de secretară a lui, pentru că ne-a înregistrat într-un caiet şi ne-a întrebat în ce problemă îl căutăm. După o vreme am întîlnit-o, ducînd un cîine în lesă pe Calea Victoriei. Întrebînd-o ce face Nichita, despre care aflasem că e grav bolnav, mi-a răspuns: „Nu ştiu, că nu mai colaborez cu el“.
           Atunci m-am gîndit, ca şi acum, că fără erorile lui, făcute cu graţie şi generozitate, Nichita nu ar fi fost el însuşi şi că nu întîmplător era iubit cu ele cu tot.
           Pentru a-i face un portret neformal, aşa cum mi-aţi cerut, voi aminti şi faptul că, pe vremea bătăliilor duse în Consiliul Uniunii cu oficialităţile comuniste, a făcut odată şi eroarea de a se situa de partea lor şi asta ne-a îndepărtat pentru o vreme de el. A suportat greu acest lucru – fiindcă nu-i plăcea să fie certat cu nimeni – şi a făcut toate eforturile posibile pentru a se reconcilia cu scriitorii pe care îi preţuia.
           La moartea lui, Virgil Mazilescu, care pînă nu demult îl nega, a spus că l-a atacat convins că nu i se poate întîmpla nimic din cauza asta, fiindcă este nemuritor, şi a făcut penitenţă, mergînd la înmormîntare îmbrăcat sumar, deşi era un ger de minus 17 grade.
           Absenţa lui Nichita a fost resimţită de noi toţi la fel de acut ca şi prezenţa lui, de care nu se putea face abstracţie. După 1989, au existat şi critici, altfel stimabili, care şi-au pus numele în joc pentru a-i demola statuia, dar au fost siliţi să înţeleagă că nu te poţi pune cu dragostea cititorilor pentru cineva. Vrei, nu vrei, trebuie să aştepţi să le treacă.
           Oricum, ceea ce contează în ultimă instanţă este că, în România, după Nichita nu se mai scrie poezie ca înainte de el.

Interviu realizat de EUGEN DEDOV
Reluat din revista Clipa (Chişinău), nr. 5, 2011
 

 

Eugen Dedov

Interviu cu Ileana Mălăncioiu

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)