Portretul unui compozitor


Ştefan Angi


          Piesa Diferencias pentru saxofon bariton şi orchestră, de Cornel Ţăranu, reprezintă aventura unui monolog liric pe un fundal riguros-poruncitor care se adresează nouă tuturor, transcendând zona unui epic de reverie. Menirea lui constă în apărarea relaţiei eu-noi în contactul solistului cu orchestra. Monologul întreţesut – aidoma tehnicii beethoveniene din Marea Fugă –, când cu lovituri acordice de către orchestră, când prin frullattouri-staccato ale saxofonului bariton, în consens cu alternanţa poziţiilor solist-tutti, stă la baza evidenţierii deosebirilor indicate în titlul piesei. În aceste alternanţe, corzile evadează momente în şir în zugrăvirea unor peisaje muzicale intime cu accente bucolice. Dizolvarea monologului declarativ într-un înălţător coral la suflătorii de lemne în partea a doua destăinuie vremelnicia tensiunii iniţialelor zbuciumuri acordice ale mărturisirilor. Totul este trecut prin vălul reveriilor şi produce în noi, de-a lungul desfăşurării discursului, un sentiment pe cât de vibrant, pe atât de refulat, care, pregătindu-şi ivirea în stadiul treziei, o va obţine în finalul piesei. Astfel, polisemia titlului Diferencias permite în final îngemănarea liniştitoare a diferenţierilor variaţionale.
          Variaţiunile latente, mai precis aplicarea unei subînţelese tehnici variaţionale, ne invită la o bizară aventură. Participăm la evocarea de către compozitor a unor rememorări ale celor ce au mai fost şi vor mai fi – gânduri de iniţiere în Cântecele Nomade ale maestrului –, reîncărcând cu noi valori estetice forma postrenascentistă Diferencia. În locul unor melodii cândva de largă circulaţie populară şi liturgică, întâlnim aici doar opacele lor amprente, care-şi vor redobândi strălucirea prin dezvoltarea lor dialogantă între soloul saxofonului bariton şi acompaniamentul orchestrei. Criteriul genului – popularitate implicită – se respectă ingenios prin dezvoltarea în lanţ a nucleelor spicuite din diferite zona ale amintirilor. Ele se grupează în două ipostaze melodice. Prima parte a piesei evocă autogeneza, când înduioşătoare, când înspăimântătoare, a melopeilor din creaţiile proprii ale lui Cornel Ţăranu, spre exemplu melosul Ghirlandelor, sau al operei Oreste & Oedip. Resimţim imagistica Glosei muzicale – alt gen caracteristic al perioadei invocate – de la sunete de ornament la validarea acestora ca noi sunete proprii ale nucleelor discursului. Partea a doua reactualizează un al treilea gen, să spunem, prebaroc – Tiento-ul –, consacrat de compozitor revitalizării unor amintiri variaţionale din vremurile de altădată cu accente liturgice şi proprii, autorul colajelor baroce fiind Antonio de Cabezon. Reverberaţiile constituie referiri intime prin structurile motetelor epocii barocului sau aluzii la Arta fugii de J. S. Bach, poposind şi la cugetările lui Pimen din opera Boris Godunov de Musorgski, şi nu în ultimul rând cu gândul la passacaglia concepută într-un maestoso de temut pe replicile lui Tiresias: „Legea Tebei şi a lumii“ din amintitul Oreste & Oedip.
          Aventurile bizare pricinuite de Diferencias procură ascultătorului adevărate evenimente estetice în descoperirea unor similitudini şi deosebiri dintre el şi alte rememorări asociate de tip evocativ instrumental. Spre exemplu, similitudinea, în paralela dintre Diferencias şi Tablourile dintr-o expoziţie. La regândirea de către Ravel a cântecului cavalerului Cetăţii vechi din creaţia lui Musorgski, îl transcrie la saxofon. În mod similar, şi la maestrul Cornel Ţăranu, saxofonul este instrumentul care dă curs evocării nostalgice. Bizară rămână şi permanenţa pendulării „du-te-vino“ de la receptarea unei lumi sonore contemporane şi prezente la reprezentarea alteia trecute şi absente. Totodată, sentimentul mirării mesajului atât de bogat în sensibilizarea valorilor estetice contemporane – acel Besonnenheit schopenhauerian – a fost precedat cu trăirea bucuriei reîntâlnirilor din penumbră ale unor amintiri uitate, respectiv urmele acestora. Despre el, cu secole, chiar milenii înainte, Aristotel remarca: „Altminteri, de se întâmplă să nu fie ştiut dinainte, plăcerea resimţită nu se va mai datora imitaţiei mai mult sau mai puţin izbutite, ci desăvârşirii execuţiei, ori coloritului, ori cine ştie cărei alte pricini“. Diferencias – variaţiunile – ne farmecă tocmai cu aceste cine ştie cărei alte pricini, prin regândirea creatoare de către Cornel Ţăranu a amintirilor, supralicitând butada nu noul, ci noutatea cu ars poetica sa, nu noutatea, ci noul. Această înlocuire prin supralicitare este motivată de psihologul Neisser prin „hărţile sale cognitive“. Ele au menirea de a proiecta perspectiva viitoarelor drumuri, a noilor aventuri... Ca metaforă a acestei sintagme, partitura lui Diferencias evocă formă şi genuri, intonaţii şi stileme din trecut nu pentru simpla lor măgulire, ci, prin excelenţă, pentru viitorul şi variantele acestuia. Perpetuarea viitorilor dintre „mai puţin trecut“ „spre mai mult prezent“ stă la baza trecerii metaforice din verigă în verigă de la variaţiuni de altădată la cele care urmează să fie.
          Diferencias a fost prezentată, în prima sa audiţie absolută, în prima parte a concertului Filarmonicii Transilvania din 7 octombrie 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor, dirijorul Horia Andreescu dovedind şi de această dată deosebita sa afinitate şi erudiţie pentru muzica românească contemporană; solistul Daniel Kientzy (Franţa) – devotat prieten şi competent colaborator al formaţiei Ars Nova, condusă de maestrul Ţăranu – a dialogat într-un spectru afectiv deosebit de bogat cu orchestra. Concertul a fost realizat cu sprijinul Nova Musica Paris.
          Izbucnit din cavalcada culorilor toamnei şi preluându-şi strălucirea lor, Diferencias a luminat opacitatea amintirilor spre azurul jertfelor iernii, prevestind, precum Lucian Blaga, ninsoarea cenuşei îngerilor arşi în ceruri, într-o perpetuă tranziţie a repetitivităţii anno-timpurilor pe undele amintirilor muzicale.

 

Ştefan Angi

Portretul unui compozitor

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)