Lemnul, dansul şi focul


Ovidiu Pecican

          Acasă la Ion Bledea, unde, în fundul curţii, peste un gazon englezesc, şi-a mutat de-acum atelierul, lemnul îşi etalează deplin potenţialul. Iar maxima cuprindere la care ajunge materialul vegetal, de astă dată, pare să fie cea a talentului plural şi dinamic al sculptorului.
          Artistul nu face caz de darul lui, ci se comportă cu el ca oamenii locului: firesc, harnic şi cu voioşie. Din ce a primit, dă şi el mai departe, cu bucurie (nu cu încruntare), ca să sporească. Aşa se face că, oricum te-ai întoarce, ba către figurativ, ba către abstract, ba descifrând simboluri, ba admirând parabole, semnele în lemn pe care Ion Bledea le lasă în urmă sunt mărci ale unui talent răsărit din generozitate.
          Acest om bun nu are preocuparea de a gestiona cu parcimonie ceea ce vede, simte şi exprimă. La vederea statuilor lui înghesuite una într-alta, din motive de spaţiu disponibil, sau etalate la mansarda casei unde locuieşte, de-a lungul pereţilor, sentimentul este de bogăţie şi aventură. Această oştire de sculpturi, în care încap şi esenţializarea de mare plasticitate a unei piue, şi tumultul mulţimii, prins într-un spaţiu de mărimea unui butuc menit focului, însă dilatat imaginar, îşi revarsă energiile cu o forţă învăluitoare, scoţându-te din reprezentarea etnografică a locului şi timpului, purtându-te pe deasupra reducţiei la convenţional şi conturând un topos unde încap şi siluete recognoscibile, şi himere, şi puncte cardinale, în repertorizări ale metaforei conturate din daltă.
          Ion Bledea nu sculptează în unghiuri şi colţuri în care, anturată de un fundal inaccesibil, lucrarea să se ofere contemplării doar frontal ori dintr-o parte. Privirea căreia i se dedică este circulară, piesele se pretează la o întâmpinare dinamică. Rotindu-te în jurul lor sau aşezându-le pe socluri rotate într-o dinamică lentă şi constantă, le descoperi, fie şi imaginar, dinamica secretă; nu altceva decât dansul.
          Privite astfel, sculpturile rezultate din barda, dalta şi ciocanul preluate, pentru a le da un alt soi de întrebuinţare, nu de la pietrari, ci de la lemnarii Maramureşului, dincolo de registrele diverse ale abordării realului şi peste aventura transfigurării lor în opţiuni particulare, conturează o lume puternic amprentată de un etos personal, traversat de diverse filoane. Se poate întâmpla ca, peste fiecare în parte şi dincolo de toate împreună, să desluşeşti ceea ce este, cumva, mai important, fiindcă exprimă un mod de a concepe arta unitar şi specific mişcării interioare pe care Ion Bledea o exteriorizează. Întâi, ritmul şi dansul ascuţişului care despică drumuri în fibra vegetală, apoi jocul ca expresie a unei vitalităţi creative inconfundabile, punerea în lucru a principiului ordinii şi al acţiunii, bucuria formativului care scoate din indistincţie, producând aşchii şi sunete puternice, eliberând, în vederea rotirii, figura care aşteaptă sub nervurile trunchiului. Pe urmă, un sens al dialogului dintre unelte şi trunchi; altul decât în cazul dialogului tăietorului de copaci cu pădurea, pe urma căruia vor răsări construcţiile Nordului, unde piatra e mai puţin prezentă şi mai distantă decât concentricul tăieturii orizontale în lemn; şi altul decât cel al flăcării din vatră, unde focul întreţine viaţa omului, dându-i căldură şi hrană gătită, dar de unde se şi înalţă la cer, ca o jertfă.
          Pentru Ion Bledea, drumul alunecării metalului modelator în substanţa lemnului pare să fie cel al regăsirii căii către primordialitate. Acolo, în arhaic, creaţia putea însemna eliberarea energiilor prin îndepărtarea neesenţialului, prin dansul ritual al loviturilor, cum ne mai aminteşte astăzi numai toaca – lemn bătând lemnul… Separarea de focul socotit element cosmic fondator, într-un orizont al venerării celor de deasupra noastră, legătură simbolică şi jertfă a îmblânzirii de destin pe care, spre a o regăsi, trebuie să o părăseşti, întâi, reinventând-o în chip de mulţumire pentru accesul la darul creaţiei.
          Vrând-nevrând, se recade astfel într-un tipar vechi de când lumea. Se reface traseul invers către marile ruguri vikinge de pe ape – şi prin Maramureş au trecut varegii – şi către focurile din pădurile necuprinse ale ancestralului; dar mai ales către Prometeu, cel care a furat zeilor focul, dăruindu-l oamenilor.
          Practic, sculpturile lui Ion Bledea sunt prinosuri destinate zeilor care i-au descoperit omului lumea. În trecerea lor spre dincolo şi dăinuire imaterială, ele bucură ochii muritorilor care suntem şi înalţă sufletele dincolo de un alt prag.

 

Ovidiu Pecican

Lemnul, dansul şi focul

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)