Comunismul, Marx şi alte fantasme

Iulian Boldea

          Poeme ulterioare (2000) a fost prima carte de poezie publicată de Matei Vişniec în România după anul 1990, o carte în care înscenările derizoriului cotidian transferă în vers o energie gravă, ironică şi parodică totodată, nu lipsită de învestitura simbolului cu semnificaţii plurale. În mod cu totul paradoxal, într-un fel, interpretând poezia lui Matei Vişniec, Nicolae Manolescu o încadrează nu în orizontul generaţiei din care face parte, ci în descendenţa lirismului sorescian:

Sunt cuprinse aici poezii cu înfăţişare de fabule fără morală (sau cu o morală implicită) sau scurte eseuri lirice despre tot felul de lucruri (al căror tâlc poetul îl sugerează). Chiar şi titlurile (Despre opţiune, Despre preacuviinţă etc.) indică, ironic, o legătură cu eseurile lui Bacon. Însă „filosofia“ este aceea, pe jumătate adevărată, pe jumătate trucată, din cărţile mai vechi ale lui Marin Sorescu. Soresciene nu sunt atât motivele (ce par a fi, în primul rând, la Matei Vişniec, violenţa şi absurditatea existenţei), cât amestecul de seriozitate şi de farsă, aspectul de badinaj al versurilor, enormităţile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite „trouvailles“-uri sau poante poetice. Dar, trebuie să precizez, la Matei Vişniec e mult mai puternică înclinarea spre gravitate decât aceea spre joc. În mâinile lui, formula lui Sorescu devine, de multe ori, altceva, utilizată de un temperament diferit. Matei Vişniec e un poet rezervat şi trist, fundamental un melancolic.
 
În Istoria tragică a întunecatului deceniu literar nouă, Radu G. Ţeposu descria cu limpezime amprenta originală a liricii lui Matei Vişniec, considerând că, în poemele sale, autorul

amesteca, în modul cel mai înalt, acuitatea reprezentărilor spirituale cu frisonul unor existenţe vulnerabile, ameninţate de dezintegrare şi pierderea sensului. Universul hieratic al poemelor e fulgerat adesea de halucinaţii imprevizibile, terifiante, care aduc în decorul fantast un aer de comedie metafizică. Cunoaşterea se resoarbe, în astfel de cazuri, într-o extază a uimirii, reacţiile se topesc într-o mecanică celestă, imponderabilă, cu zvârcoliri de fantasmă. Aerul acesta de nedumerire calmă, de redempţiune ironică în care e învăluită fiinţa neputincioasă face din lirica lui Matei Vişniec o stenogramă perfectă a disperării civilizate, în care inteligenţa joacă rol de amnezic.

Pe de altă parte, apelul la fantezie este, pentru Bogdan Creţu, valenţa primordială a lirismului lui Vişniec:

De fapt, ceea ce a impresionat de la bun început la Matei Vişniec este prodigioasa sa capacitate de a fantaza. Un autor cu o asemenea imaginaţie nu avea cum se mulţumi să consemneze taciturn ceea ce-l înconjoară. Schemele epice şi dramatice pe care le manipulează îi permit să creeze tabloul unei lumi coerente, ce va rămâne, în linii mari, aceeaşi în toate volumele de poezie şi se va acutiza, primind variate ilustrări, în dramaturgia sa.

Spaţiul predilect al lirismului lui Matei Vişniec este acela citadin, un spaţiu al aglomerării şi regularului, în care însă arhitectura este mai degrabă butaforie, un spaţiu eleat, în care timpul pare încremenit în propriile ritmuri, în care nu se întâmplă aproape nimic, iar oamenii au gesturi mecanice, trăiri anonime, fiind, aşadar, actori derizorii pe o scenă lipsită de anvergură, cu reacţii minimale, cu trăiri mecanomorfe şi reflexe etice condiţionate.
          Recenta carte La masă cu Marx (Ed. Cartea Românească, 2011) vine după o absenţă a autorului din spaţiul editorial al poeziei de unsprezece ani, timp în care interesul lui Matei Vişniec s-a concentrat cu pregnanţă asupra dramaturgiei. Un poem cu tentă programatică redă drama cuvântului, vehicul alunecos, de o transparenţă trucată, ce perverteşte şi acuză, totodată, ispitele şi metamorfozele istoriei, avatarurile sufletului reificat şi ale unei întregi lumi alienante: „Târfe/ târfe au devenit cuvintele/ târfe ieftine care se culcă pe/bani puţini/ cu cine vrei şi cu cine nu vrei// cuvântul patrie se culcă/ absolut cu toată lumea/ pe bani sau pur şi simplu/ pentru promisiuni de tandreţe/ cuvântul viitor ne sărută pe toţi pe gură/ de dimineaţa până seara// dar cea mai insuportabilă târfă/ e cuvântul moarte/ fără niciun ban şi nechemată/ te aşteaptă în pat/ când vrei şi când nu vrei/ excitată până la cer umedă până la oase“ (Absolut cu toată lumea). Faptul că mesajul pe care poetul îl înregistrează în relieful nervos al verbului este unul încifrat, labil, lipsit de consistenţă apodictică, traduce, cum s-a mai spus, firea autorului, minată de dezabuzare sceptică, de neîncredere în cuvânt şi în posibilităţile sale de a transcrie realul fără eroare: „drama pe care am trăit-o eu însă/ va rămâne mută/ secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/ va fi o veşnică ridicare din umeri“.    
          Rostirea poetică este una care înscenează în spaţiul textului o metafizică burlescă, în care tragicul şi comicul se întrepătrund, sugerând o expresivitate nu lipsită de detentă ironică, ce exclude, care va să zică, elanul apodictic, logica intempestivă a axiomelor sau agresivitatea epistemologică a concluziilor („sunt de profesie filozof, toată viaţa/ m-am gândit la esenţă, la sensul naşterii şi/ la alte asemenea lucruri fundamentale/ v-aş enumera câteva dintre concluziile mele/ dacă aveţi cu ce nota“ sau „Cum să fii tu în acelaşi timp/ mare şi corabie, pasăre şi cer/ în această lume nu se poate aşa ceva/ n-ai decât să te întorci acolo/ înapoi în pântecele de unde vii“). Nu lipsite de interes sunt şi acele versuri în care sunt interogate structurile şi rosturile cuvintelor; curios, verbul este înzestrat de poet cu calităţi ale corporalităţii, cu însemne ale materialităţii, ce reflectă o referenţialitate grea de semnificaţii („Într-o sublimă, unică, mult infinită dimineaţă/ când multe lucruri erau mai mult decât posibile/ cuvântul acum se împiedică brusc/ de el însuşi// brusc îşi dădu seama de această situaţie/ nu putea trece dincolo de el însuşi/ parcă sunt blestemat, spuse el/ sunt un cuvânt fără viitor/ nu ştiu de fapt nici de unde vin şi nici/ spre ce mă îndrept/ şi de câte ori fac un efort ca să mă smulg/ din mine însumi/ o imensă rădăcină iese din mine însumi/ şi imediat cad din nou în mine însumi/ sunt propria mea capcană/ sunt propria mea închisoare/ sunt propriul meu gardian“). Multe dintre poemele lui Matei Vişniec au, cum s-a mai spus, alura unor fabule situate la limita absurdului şi a tragicomicului postmodern, în care tensiunea lirică se naşte din asumarea, parodică şi livrescă, a unor antinomii, din reliefarea ambivalenţei ontice a contrariilor.
          Un poem cu miză incontestabilă e acela care dă şi titlul volumului; didacticismul trucat al lecţiei de istorie în care sunt expuse ororile comunismului are, în ciuda tuturor aparenţelor, o deschidere semantică şi etică indiscutabilă: „Ştiu că povestesc prea repede şi că ar fi trebuit să încep cu sfârşitul/ dar am de îngropat o sută de milioane de morţi/ şi nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când suferi/ de miopie progresivă/ nu, nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când/ ai mâncat cu Marx până la 30 de ani/ când ţi-a rămas un gust atât de amar în gură/ când ai acreli în stomac şi vomiţi la fiecare cinci minute“.
          Melancolia, predispoziţia gravă, bufoneria trucată ce indică fără niciun echivoc dramatismul istoriei, toate aceste calităţi ale textului se regăsesc în multe poeme ale acestui volum de certă valoare şi prestanţă expresivă, ce marchează o întoarcere triumfală a poetului la uneltele lui.

 

Iulian Boldea

Comunismul, Marx şi alte fantasme (Matei Vişniec, La masă cu Marx. Ed. Cartea Românească, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)