Elogiul moderaţiei şi critica procustianismului totalitar

Cristian Vasile

          La cinci ani distanţă de la demersul realizat de Aurelian Crăiuţu, dedicat moderaţiei politice, Ioan Stanomir revine asupra temei, dar dintr-o perspectivă cumva diferită, o îmbinare între istoria literară, studiile culturale, istoria ideilor şi reflecţia politică. Volumul publicat recent – Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Bucureşti: Humanitas, 2011) – poate fi privit şi ca o carte de istorie culturală scrisă de un intelectual umanist aflat în căutarea sintezei între creştin-democraţie şi conservatorism. Astăzi această sinteză este foarte greu de identificat şi de realizat mai ales din perspectiva unui mizantrop, a unuia care nu vede în ortodoxie (în ierarhia Bisericii Ortodoxe majoritare, în primul rând) un vector de înnoire şi purificare morală şi spirituală. Dar meritul lui Ioan Stanomir este cu atât mai mare cu cât, pentru construirea unui spaţiu politic, cultural, ideologic şi intelectual dezirabil, este nevoie de speranţă, de o gândire pozitivă, nu de un scepticism accentuat, care poate deveni nociv.
          Aparent, postura sa este ingrată, îndeosebi atunci când analizează eşecurile sistemului politic autohton: începând din 1938, România traversează aproape fără întrerupere cinci decenii de regimuri dictatoriale, de la dictatura regală la cea comunistă. Cărţile comentate sunt şi ocazii pentru a evalua personajele principale ale scenei politice, precum şi natura regimurilor din secolul XX. Pentru Ioan Stanomir, Ion Antonescu este un alt versant al fanatismului şi al urii colective:

Mistica celui care îi înlătură pe gardişti este un amestec de autoritarism cazon şi apel vag la rădăcini şi tradiţie. Unei societăţi destructurate, Antonescu îi oferă aparenţele ieşirii din infernul legionar. O ieşire ce implică, la capătul drumului, tragedia inexpiabilă a participării la Holocaust. (p. 195)

Volumul reprezintă totodată o punere în discuţie, cu aceeaşi fermitate, atât a etnicismului (interbelic şi antonescian), specific extremei drepte, cât şi a comunismului de diverse nuanţe.
          Este remarcabil cum autorul salvează memoria şi istoria anticomunismului de nuanţă liberală. Ioan Stanomir remarcă, referindu-se la reeditarea în anul 2008 a Jurnalului fericirii, că opera fundamentală a lui Nicolae Steinhardt circulă într-un mediu public definit de vigoarea polemicii purtate în jurul locului pe care memoria anticomunismului liberal o poate ocupa în construirea identităţii democratice (p. 166). Colegi de ai săi din breasla politologilor s-au concentrat în mod obsesiv şi chiar agresiv mai mult asupra tarelor „anticomunismului postcomunist“, înainte chiar de a aprofunda sau măcar schiţa istoria comunismului în România. Recent a apărut un punct de vedere mai nuanţat (exprimat şi de istoricul britanic James Mark – v. The Unfinished Revolution: Making Sense of the Communist Past in Central-Eastern Europe, New Haven-London: Yale University Press, 2010): condamnarea dictaturii comuniste s-a realizat mai ales datorită cerinţelor impuse – înainte de 1 ianuarie 2007 – de aderarea la Uniunea Europeană. Ioan Stanomir, expert al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR), a fost probabil primul care a vorbit despre discursul de condamnare a regimului comunist din 18 decembrie 2006 ca act refondator al statului românesc. Originile intelectuale ale pledoariei româneşti pentru condamnarea regimului totalitar sunt de identificat în primii ani de după 1989. Nu trebuie uitat nici precedentul Raportului final, elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, act prin care se condamnau atât Holocaustul, cât şi fascismul autohton. În Vest, mai ales din cauza opoziţiei unei părţi semnificative a stângii occidentale, documentele de poziţie ale Uniunii Europene şi ale Consiliului Europei au evitat în general să insiste asupra caracterului nociv al ideologiei comuniste, preferând în plus să vorbească mai degrabă despre stalinism, nu despre comunism (considerat încă un ideal, neatins în URSS şi în Europa de Est, unde ar fi fost, chipurile, prost aplicat). Or, Raportul final al Comisiei înfiinţate de preşedintele României în aprilie 2006 a dedicat spaţii largi tocmai ideologiei, realitate care l-a determinat chiar pe Constantin Ticu Dumitrescu să se întrebe, cu ocazia deliberărilor din interiorul CPADCR, dacă nu cumva paginile alocate acestui subiect nu sunt prea numeroase. Concentrarea asupra caracterului determinant şi toxic al ideologiei comuniste a contrastat cu abordările (uneori dominante) ale stângii intelectuale şi politice vest-europene. Prin urmare, teza existenţei unei solicitări din partea Occidentului privind desprinderea simbolică şi formală de trecutul totalitar comunist pare greu de susţinut.
          Ioan Stanomir înţelege această miză a sublinierii importanţei ideologiei şi a rolului jucat de conducătorii Agitprop-ului. Comentând o carte despre modernismul literar românesc, supus după 1948 tirului propagandistic comunist, autorul notează: „Odată cu Leonte Răutu şi Ion Vitner, codul penal se lărgeşte, spre a include delictul modernist. Căci modernismul este un semn al cosmopolitismului, dar şi o afirmare a solidarităţii cu puterile imperialiste. Demonizarea marxistă a modernismului o repetă, în oglindă, pe cea operată de dreapta radicală“ (p. 128). Ioan Stanomir este un critic burghez care face elogiul moderaţiei, fiind un tenace adversar al totalitarismelor de orice nuanţă. El se revendică de la Edmund Burke (filosoful şi teoreticianul politic), alt gânditor care îndeamnă la moderaţie (instrumentalizat astăzi în mod oneros de falşi conservatori). Celelalte modele ale lui Ioan Stanomir sunt Iuliu Maniu, Ion Mihalache (din lumea politică) şi Alexandru Duţu (din spaţiul academic). Cel din urmă, remarcabil istoric al ideilor şi mentalităţilor, adevărat intelectual îmbisericit, a reconciliat credinţa cu guvernarea limitată, „altoind ortodoxia pe trunchiul gândirii libertare, despărţindu-se, radical şi asumat, de linia ortodoxistă filetistă şi etnicistă“ (p. 304). Autorul evită însă să îl recupereze pe profesorul Duţu în tabăra rezistenţei prin spiritualitate din anii totalitarismului. De altfel, în loc să se focalizeze asupra rezistenţei prin cultură sub regimul comunist, o sintagmă într-un fel trufaşă şi lipsită de modestie, asumată precipitat de o parte a intelectualităţii, Ioan Stanomir propune – pe urmele profesorului Virgil Nemoianu – o deplasare a atenţiei către „emigraţia interioară“, către exilul interior, reprezentat de câţiva scriitori exemplari. Uneori autorul echivalează în mod subtil texte politologice şi istoriografice cu proza (p. 229), după cum în alte cazuri extrage pertinent din romane, din aparente ficţiuni, dimensiunea biografică, memorialistică.
          A rezultat o carte plină de reuşite portrete intelectuale, dar şi o încercare de autoportret (prin selectarea valorilor pe care le plasează în propriul canon ideologic şi cultural). Cumva Ioan Stanomir îşi asumă astfel lecţia modelului goethean: înainte de a-i creşte pe ceilalţi, trebuie să te creşti pe tine. De altfel, epilogul (Patriotism, comunitate şi speranţă, p. 289-318) este o schiţă a unui program, dar nu atât politic, cât unul de formare individuală. Fără să fie o carte corectă politic, Umbre pe pânza vremii reprezintă o probă de onestitate intelectuală şi o critică sistematică a procustianismului totalitar.

 

Cristian Vasile

Elogiul moderaţiei şi critica procustianismului totalitar (Ioan Stanomir, Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală. Bucureşti: Humanitas, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)