Restitutio in integrum

Al. Săndulescu

          Într-un „argument“, intitulat Cum şi de ce s-a născut această carte, care deschide recentul volum al cunoscutului istoric literar Nicolae Mecu (G. Călinescu faţă cu totalitarismul, Cluj-Napoca: Ed. Dacia XXI, 2011), autorul face următoarea semnificativă precizare: „Majoritatea studiilor reunite în culegerea de faţă îşi au originea în preocupările mele de editor al operei lui G. Călinescu“. Încă din 1987, el publica două volume de corespondenţă primită (G.Călinescu şi contemporanii săi), urmate de inaugurarea ediţiei critice de Opere: Cartea nunţii (Ed. Minerva, 1993), Enigma Otiliei (Ed. Minerva, 1998), Bietul Ioanide (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2001, 2002), continuată de 10 volume de Publicistică, îngrijite de un colectiv, coordonat de Nicolae Mecu, autor al notelor şi comentariilor (2006-2010).
          În primul capitol al cărţii, Romanele, exegetul informează despre geneza, variantele, receptarea operei. El observă că în textura primului roman, Cartea nunţii, G. Călinescu „inserează fragmente de eseuri, cronici literare şi sportive, fluidizând graniţele dintre genuri“. Este evidentă experienţa critică a autorului, ca şi „metoda lui alchimică“. Pornind de la principiul ultimei voinţe a autorului, azi depăşit pentru operele scrise după 1944, Nicolae Mecu a dat ca text de bază pe cel revizuit în 1965, şi nu ediţia princeps din 1933. Ulterior, el a revenit, pe bună dreptate, constatând că modificările efectuate din motive ideologice (cenzura şi, în cazul de faţă, autocenzura) confereau „textului o componentă artificios-retorică“, atenuând „inocenţa frustă, necăutată, şi afectându-i în general autenticitatea“. Şi ni se dau câteva exemple de „stilizări“ forţate, care acum ni se par puerile. Dar nu era vina bietului autor. Prezenţa unor sintagme cu aer mistic sau politic inacceptabile ar fi împiedicat retipărirea romanului. Şi atunci, „cultul lui Mussolini“ devine „cultul lui Kemal-paşa“; „moartea regelui Ferdinand“ se transformă în „moartea unei rude colaterale“; „îngerii“ şi „arhanghelii“ se prefac în „genii“, Dumnezeu în „fire“ etc.
          O situaţie similară regăsim în Enigma Otiliei, unde autorul a fost silit să opereze câteva modificări, de asemenea, conjuncturale. Iată cum comentează Nicolae Mecu: „Rămânând la cazul Weissmann, vom conchide că remanierile dictate de (auto)cenzură afectează unitatea ideologică a personajului, făcând-o contradictorie şi nefirească în contextele date“. Şi continuă concluziv: „ediţiile din 1938 şi 1946 sunt mai autentice, mai vii decât celelalte în care se simte «perierea» şi neutralizarea lingvistică şi stilistică“.
          Mai spectaculos este dosarul romanului Bietul Ioanide (1953), anunţat încă de anumite „Cronici ale mizantropului“ (1944-1947) şi explicit într-un fragment în Revista Fundaţiilor Regale din 1947. Nicolae Mecu afirmă că este posibil ca romanul să se fi aflat redactat într-o primă formă, fie şi incompletă, la finele lui 1947. Cert este că viziunea ansamblului, a conflictului şi a personajelor era până la acel moment cristalizată. Definitivat pentru tipar, textul este depus în 1949 la Editura pentru Literatură şi Artă (fosta Editură a Fundaţiilor Regale). În cazul romanului Bietul Ioanide, Nicolae Mecu a avut norocul să descopere manuscrisul, aflat la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în forma sa anterioară intervenţiilor cenzurii. El a putut astfel să-l colaţioneze cu dactilograma trimisă editurii şi cu textul cenzurat al ediţiei din 1953. În urma acestor laborioase confruntări, a constatat că s-au operat numeroase şi substanţiale modificări, dictate de cenzură. La cererea imperioasă a „forurilor“, autorul a fost nevoit să expliciteze sensurile implicate mai ales când e vorba de componenta politică a romanului. Şi Nicolae Mecu dă câteva exemple semnificative. Autorului i se cere să se delimiteze clar şi categoric de Mişcare, să intervină cu propriile opinii „juste“, să „ia atitudine“ când comentează jurnalul lui Tudorel. I se cere mereu să se distanţeze, mai exact, să împingă romanul înspre literatura cu teză ideologică şi politică. Încercând să se conformeze dezideratelor absurde ale cenzurii, G. Călinescu ajunge să rupă unitatea personajelor, să le desfigureze, „metafizicul“ Ioanide să fie contaminat de clişeele limbii de lemn din anii ’50. Glosele lui din jurnal nu concordă nici cu filozofia lui de viaţă, nici cu limbajul său specific. Şi conchide, pe deplin avizat, Nicolae Mecu: „prin ingerinţele nefaste, romanul va fi în mod serios afectat, în sensul conformării lui la principiile realismului socialist. Citit cu atenţie şi mai ales prin comparaţie cu manuscrisul (s.m.) textul tipărit ne pune în faţă numeroase secvenţe hibride, forţate, neconcordante cu intenţia adevărată a autorului şi cu tipul de roman pe care l-a proiectat şi l-a scris“.
          În ediţia a II-a, cenzura şi de astă dată (auto)cenzura impun modificări masive şi radicale în însuşi textul jurnalului lui Tudorel, rezultatul fiind caricaturizarea personajului. Editorul îşi întăreşte concluzia cu noi precizări, punctând esenţialul şi sugerând drama scriitorului: „cerinţele formulate de forurile ideologice şi ale propagandei s-au întâlnit cu slăbiciunea scriitorului de a ceda“. Bietul Ioanide a fost „opera nimicitor malaxată de ideologia vremii şi până la urmă trecută în rândul cărţilor prohibite“.
          Recepţia critică s-a produs în consens cu cenzura, potenţând-o, dacă e să ne referim la articolul acuzator, ca un rechizitoriu, al lui N. Popescu-Doreanu, cerând interzicerea cărţii, sau ale lui Eugen Luca, Horia Bratu, cronicari de serviciu, incapabili să depăşească dogmele de partid. Chiar dacă au avut şi unele rezerve, tinerii critici profesionişti (Matei Călinescu, Dumitru Micu, Eugen Simion, Al. Căprariu) au apreciat cu toţii romanul.
          Încheind capitolul despre roman, Nicolae Mecu observă, lucru ştiut, că un avatar asemănător i-a fost rezervat şi romanului Scrinul negru; pentru obţinerea aprobării de a-l publica, autorul (naiv) a mers până la Gheorghiu-Dej. După trista experienţă editorială cu Bietul Ioanide, cred că a făcut o imprudenţă. A fost silit la concesii masive, aplicând scheme ale realismului socialist, efectuând modificări păgubitoare, care i-au scăzut încă o dată valoarea. Variantele numeroase – ne comunică editorul – „documentează depărtarea cea mai semnificativă de forma originară a textului“.
          Marele merit al lui Nicolae Mecu este de a fi repus în circulaţie ediţiile princeps, nealterate de cenzură, ale romanelor Cartea nunţii şi Enigma Otiliei şi de a fi publicat Bietul Ioanide după manuscris, fiind şi el, în fapt, o ediţie princeps de care abia acum avem satisfacţia să luăm cunoştinţă.
          În capitolul Critica, autorul se ocupă de „Odiseea receptării de la apariţie până în 1947 a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent“. El trece în revistă, cronologic, sistematizează opiniile critice, în genere cunoscute, fie excesiv critice, chiar denigratoare, fie elogioase, echilibrate, situate prin sens la poluri opuse. La apariţie, în 1941, gazetarii de extremă dreaptă de la Porunca vremii, Cetatea Moldovei ş.a. pornesc o adevărată campanie, acuzându-l pe marele critic şi istoric literar de „estetism“, filosemitism, abdicare de la militantismul naţional. Critica profesionistă nu este nici ea prea blândă. Cronica cea mai acidă aparţine lui Şerban Cioculescu, vorbind şi el despre „rasismul istoricului“, cu precizarea că „e un rasism tolerant“, care crede că „infiltrările străine, într-o oarecare doză, ar fi rodnice“. Autorul Vieţii lui Caragiale incriminează apoi „impresionismul“, „subiectivismul“, care-l duc pe istoricul literar la „deformări caricaturale“ (exemplu: fabulosul portret al lui Iorga). Concluzia cronicii se impune ca total negativă, sub rezerva calităţii literare a textului. Lucrarea „e mai ales discutabilă sub eticheta de istorie literară“, „amendabilă ca lucrare de ştiinţă“ şi nerecomandabilă începătorilor şi neiniţiaţilor. Istoria, crede Şerban Cioculescu, disociind critica de literatură, „rămâne o carte fermecătoare pentru lectorii avizaţi şi inutilă prin definiţie (s.m.) ca orice operă de artă“.
          Mai obiectiv pare E. Lovinescu, Nicolae Mecu observând că acesta „are putere de detaşare“, proclamând lucrarea drept „cea dintâi istorie estetică, deci critică“, şi că „meritele cărţii îi acopăr [...] lipsurile“. Comprehensiv şi elogios cu adevărat s-a dovedit Pompiliu Constantinescu, din care istoricul nostru literar dă un semnificativ citat: „Temperament impresionist, personalitatea sa îmbină în mod evident impulsivitatea lui Iorga cu maliţia şi rafinamentul lui E. Lovinescu“.
          Contra detractorilor de la Buna vestire se pronunţă Mihai Ralea, din generaţia matură, afirmând că despre Istorie „trebuie vorbit cu pudoare, cu seriozitate şi cu spirit liber“. Tinerii de la Albatros (Virgil Ierunca, Geo Dumitrescu) şi discipolii lui G. Călinescu, Al. Piru şi Adrian Marino, protestează şi ei. Nicolae Mecu extrage un elocvent citat din articolul acestuia din urmă:

Deşi pentru multă lume faptul poate să pară scandalos, vorbind cu toată răceala, dl. G. Călinescu ne apare drept un critic de valoare europeană [...] într-o cultură apuseană, pus în alte condiţii de informare, de asimilare şi de public, dl. G. Călinescu ar fi putut să devină cu uşurinţă un Francesco de Sanctis, un Thibaudet, un Gundolf şi poate mai mult.

Culme a ironiei, după 1945, Istoria călinesciană e atacată chiar de acei scriitori din cauza cărora primise cele mai joase injurii din partea presei de extremă dreaptă. Pe atunci era, cum se ştie, acuzat de filosemitism, acum de şovinism, rasism. Virulenţi sunt F. Aderca, apoi Camil Baltazar, dar mai ales I. Ludo. Se merge până la propunerea ca Istoria să fie scoasă din librării, aşa cum o făcuseră cei de la Buna vestire. De unde se vede că extremele se ating. Campania de denigrare va continua, culminând, în 1949, cum avem să vedem, cu devastatorul „studiu“ al lui I. Vitner, Critica criticii.
          Pentru că volumul pe care îl recenzez se recomandă prin calităţi, ca şi cele deja evidenţiate, şi printr-o problematică bogată, voi reveni într-un articol viitor.

 

Al. Săndulescu

Restitutio in integrum (Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul. Cluj-Napoca: Ed. Dacia XXI, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)