Bizantinism (neo)minoic

Constantina Raveca Buleu

          Colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom s-a îmbogăţit în 2011 cu un nou roman al lui Caius Dobrescu, Minoic, thriller à la carte, deconstruit într-un subtil joc intertextual, cu miză literară cât se poate de serioasă. Transparentul exerciţiu de ficţionalizare a istoriei Eliade-Culianu plasează acţiunea centrală într-un imaginar oraş american, Shebango, unde ajunge Nicu Stoica, poet mai degrabă ignorat şi redactor la revista Lumea minunată a animalelor, graţie unei burse intermediate de Dinu Dima, prietenul său din facultate, devenit între timp legatarul memoriei lui Tidid Diomed Caraiani, guru universitar de origine română, recunoscut pe plan internaţional, dar şi personalitate cu un trecut legionar controversat. Dispariţia lui Dinu şi mesajele trimise de acesta, scrise în codul „minoic“, inventat de ei în studenţie, îl proiectează pe Nicu într-o questă detectivistică periculoasă, ale cărei fire duc înspre comploturi şi interese politice din trecut sau din prezent, spre zona confuză şi înspăimântătoare a misticismului, dar şi spre secrete particulare ce dinamitează amploarea scenariilor oculte şi relativizează ironic seriozitatea profundă  a thrillerului.  
          Abia aterizat în acest oraş universitar, Nicu trăieşte primul şoc la contactul cu „lăbărţata“ cameră goală reţinută pentru el în campus, senzaţia tiamatică difuzându-se apoi prin fiecare ramificaţie a evenimentelor istorisite şi, implicit, prin desfăşurarea (in)controlabilă a textului care le dă viaţă, într-un amestec de fantasmatic, ludic şi livresc. De altfel, în cele aproape şapte sute de pagini ale romanului, nimic nu e întâmplător, fiecare element se conectează cu un altul, cu o senzaţie, fiecare tip de discurs generează un altul, fiecare istorie deschide apetitul reconstruirii unei alte bucăţi de istorie, iar multe cuvinte se supun unui regim paronimic cu inflexiuni ludice şi reflexii evenimenţiale, totul răspunzând unei paradoxale logici postmoderne, unde haosul şi ordinea sunt cât se poate de compatibile. Primul palier explicit al acestei ordini haotice este chiar Shebango, „haosul“ în care Nicu se simte abandonat – lăsat să se dizolve, în termenii săi – de către Dinu, dar un haos cu o configuraţie de tablă de şah, pe care acţionează reţele de supraveghere mai mult sau puţin vizibile, începând cu Neighbourhood watch şi terminând cu facţiuni legionare şi securiste. Din această ultimă categorie fac parte Mangaliţan, un „diplodoc“ supravieţuitor abil al ceauşismului, şi Niţă, torţionarul de serviciu al consulatului român, cu propensiuni nedisimulat rasiste într-o Americă a multiculturalismului propagat inclusiv psihoterapeutic.
          La un alt nivel al discursului, haosul devine un reflex al obsesiilor iniţiatice ale maestrului Caraiani şi ale discipolilor săi. Acestea condiţionează masiv investigaţia lui Nicu, indiciile furnizate de presupusele scrisori ale lui Dinu conducându-l spre metaforicele „Lumi Subterane“, în căutarea Cărţii. Şi cum nimic nu este întâmplător, una dintre lucrările lui Caraiani se numeşte Lumile subterane şi iniţierea eroică. „Presupuse“, deoarece ultimul capitol al romanului „rezolvă“ misterele detectiviste, dovedind că aceste mesaje încifrate erau scrise de fapt de către Nat O’Hare, directorul Centrului de Studii Slavice şi Est-Europene al Universităţii din Shebango, dar fost agent CIA în România, pentru a-şi proteja soţia, care, din cauza obsesiei sale iniţiatice inoculate de Caraiani, îl ucisese accidental pe Dinu, strivit între corpurile mobile ale bibliotecii din Memorialul T. D. Caraiani.
          Cultivată cu obstinaţie, regula jocului detectivistic, credinţa că „întâmplarea avea totdeauna sens“, că nu există coincidenţe întâmplătoare şi că totul este prins într-o uriaşă reţea de conexiuni, de comploturi generează în timp conduite paranoide. Astfel, Nicu devine o ţintă pentru securişti nu numai din cauza relaţiei cu Dinu, ci şi din cauza temei de cercetare inventate – „Nivelul criptic al discursurilor politice ale lui Nicolae Ceauşescu, 1971-1984“ –, aceştia chiar crezând că discursurile lui Ceauşescu încifrează locaţia ascunsă a averilor comuniste. Un raţionament la fel de absurd stă şi la baza dezertării Comandorului şi a complotului legionar, pârghia în cazul acestora fiind mitul ficţional al Ordinului hiperboreenilor (civilizaţie străveche, originară din spaţiul carpatic, care orchestrează din umbră jocul global de putere), întreţinut ludic de către Caraiani, deşi el însuşi îi căzuse victimă în tinereţe. Dincolo de teatrul erorilor desfăşurat ambiguizant în roman, plăcerea ludică a romancierului transpare din fiecare elaborare a jocului absurd al coincidenţelor şi (ne)încrederii.
          Din intriga detectivistică declanşată de dispariţia misterioasă a lui Dinu se desfac fractal istorii din trecut, recuperări savant-literaturizate ale unor atmosfere intelectuale, ideologice, psihosociale şi politice, care explică aparent implicaţiile tramei poliţiste, dar care se pot cu uşurinţă converti în miză de prim-plan. Atmosfera interbelică românească este descrisă aproape ironic în regimul proustian dezavuat de chiar vocea care-o evocă: prietenul armean al lui Caraiani, Kevork, cel căruia îi fusese încredinţată misterioasa Carte căutată de discipolii Profesorului, de cei îmbătaţi de ideea aderării la misteriosul Ordin al hiperboreenilor, dar şi de securişti angrenaţi în vânarea Comandorului (Pacepa), cooptat de serviciile secrete americane prin instrumentalizarea fascinaţiei acestuia pentru ocultismul prezumtiv al lui Caraiani. Istorisirile fragmentate ale lui Kevork Lapsarian reconstituie frământările ideologice ale perioadei interbelice, furnizează explicaţii pertinente pentru impactul unor figuri charismatice precum Milescu sau Căpitanul, teoretizează, pe urmele lui Theodor Lessing, „ura de sine“ proprie alogenilor, deschide ipoteza ficţională a unor comploturi cu miză politică majoră (cum este asasinarea regelui Carol al II-lea prin intermediul Cărţii otrăvite; aceeaşi Carte adusă de Caraiani din Indonezia, păstrată de Kevork, urmărită de discipolii Profesorului şi ucigaşă pentru Comandor şi Nat O’Hare), rememorează experienţa închisorilor comuniste şi a regimului cameleonic şi brutal din România postbelică, dar oferă şi un diagnostic detaşat al suspiciunilor postdecembriste.
          Inevitabil, toate firele intrigii poliţiste duc la personalitatea lui Tidid Diomed Caraiani, intelectualul român interbelic prieten cu armeanul Kevork (Arşavir Acterian) şi cu evreul Puiu (Mihail Sebastian) – amândoi prinşi în acrostihul descoperit de Foxi (soţia lui Nicu, rămasă în România) în mottoul Sufletului universal –, prietenie compromisă de simpatiile sale legionare, narcotizat în tinereţe de influenţa charismatică a lui Istrate Milescu (Nae Ionescu), devenit peste ani în exil un savant de talie internaţională, recuperat în ţară sub forma unui veritabil cult naţional încă din timpul lui Ceauşescu, dar, mai ales, transformat într-un mit labil sub presiunea propriilor obsesii ezoterice, un mit cu o putere mare de contaminare, propagat printr-un joc perfid al fraudelor de rol, căruia îi cad victime mulţi dintre discipolii săi. Premeditat sau nu, „Dio“, cum îl numesc discipolii pe Caraiani, folosind (in)voluntar echivalentul italian al cuvântului „Dumnezeu“, se converteşte cu adevărat într-un soi de divinitate ambiguă a unui joc lipsit de o bază substanţială, însă funest pentru cei păcăliţi să intre cu seriozitate în el. Dezvoltată pe fundalul exploziei dionisiace din universităţile americane, charisma lui Caraiani se conturează în amestecul de erotism, putere şi arhetipuri din învăţătura sa, dar este potenţată şi de dubletul său feminin, doamna Caraiani, balerină de origine braziliană, iniţiată în Candomblé (Voodoo-ul brazilian), iar romanul se joacă explorând implicaţiile mitologice şi consecinţele reale ale acestui cult.
          Pentru Nicu, prins în păienjenişul unor conspiraţii şi mistere, legătura cu realitatea şi virtuala obiectivitate raţională este asigurată de conversaţiile telefonice cu soţia sa Foxi. Tot ea reprezintă şi agentul apropierii lui Nicu de opera lui Caraiani şi de rolul ei în economia investigaţiei sale. Ea citeşte Despre secretul universal, ultimul mare studiu al lui Caraiani, şi constată fascinaţia exercitată de o carte scrisă… „ca un thriller“. Şi tot Foxi, salvată de Kevork, ajunge la originea întregului scenariu, aflând despre destinaţia primă a Cărţii otrăvite. Însă ea aparţine realităţii româneşti, adică spaţiului spre care se îndreaptă şi Nicu în ultimul capitol (14, după 13 capitole de labirint detectivist), după ce scapă din (i)realitatea americană şi din cea a thrillerului.
          Difuză, ambiguitatea ţine de regimul subiectului, însă, în Minoic, ea impregnează explicit şi palierul mentalităţilor, multe dintre personajele romanului etalând o desăvârşită artă a ambiguităţii, un bizantinism organic şi contagios, ce alimentează complicaţiile scenariului detectivistic în aceeaşi măsură ca şi livrescul accentuat din roman. Dincolo de marginile scenariului poliţist, ambiguitatea relativizează literar coordonatele istoriei şi culturii româneşti canonice, oferind o perspectivă multiplă şi fragmentată asupra lor.

 

Constantina Raveca Buleu

Bizantinism (neo)minoic (Caius Dobrescu, Minoic. Iaşi:Polirom, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)