Într-o noapte de iarnă, un călător

Irina Petraş

          Cu gândul la somptuos-emoţionanta lansare a antologiei E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (carte apărută la Editura Eikon şi ilustrată de Călin Stegerean), să spun din nou că Horia Bădescu, poetul, prozatorul, eseistul, ştie să acorde o atât de intensă, susţinută şi un pic naivă (în aceste vremuri grăbite, puse în mişcare de alte urgenţe decât Poezia) însemnătate condiţiei sale de scriitor, încât împrejurările sunt cumva obligate să-i recunoască statura. Echinoxist afiliat primei generaţii, originare, Horia Bădescu mai crede că „rostul poeziei este de a nu-l lăsa pe om singur dinaintea imensei singurătăţi pe care au instaurat-o, zi după zi, golirea de transcendenţă şi expulzarea Sensului din societatea modernă“. Poemul e un spaţiu privilegiat în care Angoasa poate fi privită în ochi, cu un „sentiment al fiinţei“ încă activ. Cântarea e calea la îndemâna omului de a-şi păstra subiectul sub invazia obiectelor lumii contemporane. Scriind despre placheta de versuri Vei trăi cât cuvintele tale, remarcam scandarea albă a unor teme eterne – aşteptare, lumină, trecere, tăcere, memorie, umbră, abis, moarte, privire –, înrămate sec în cuvinte ale negării şi pustiului: nimic, nimeni, niciunde, nicicând, departe, nicăieri, sub condiţionări ale unor autorităţi „străine“: dogma, ideologia, ierarhia socială şi politică etc. Tot astfel, în romanul Zborul gâştei sălbatice (1989), povestea se derulează în prim-planuri niciodată luminate până la capăt, în vreme ce reflectoare ambigue cad pe fundaluri, pe planuri secunde, deschizându-le spre labirinturi existenţiale. Aşezat la poalele dealului, Pavilionul este un „munte vrăjit“ derizoriu, pe dos, o „bibliotecă din Alexandria“ cu mize obscure, mai atentă la nuanţe decât la culori şi la discernerea lor: „Lumea întreagă e o poveste. Şi n-are nicio importanţă dacă o crezi sau nu după ce ea te-a povestit“. În forfota de personaje, eroul este unul singur, omul, iar legea destinului său, aşteptarea. Viaţa se defineşte ca pândă în labirint:

acea curiozitate nestăvilită de care eşti cuprins atunci când simţi apropierea a ceva necunoscut, pe care însă nu reuşeşti încă să-l defineşti cu precizie, ceva care ştii că face parte din tine sau ar putea face parte ori e asemănător cu ceea ce se află în intimitatea ta cea mai pură.

Personajele, atinse pasager de boala metaforizării, au acces la zonele misterioase ale existenţei. De aici stranietatea, doza de fantastic a prozei lui Horia Bădescu. Călătorind, personajul său iese în calea insolitului, poate anula succesiunea „normală“ a faptelor în favoarea uneia adânci, „a-normale“. El se va putea întâlni cu sine însuşi, va putea fi depăşit de o ipostază proprie, mai perfecţionată. Descrierile şi portretele sunt de fiecare dată vizualizări ale unui dincolo încărcat de taină, aproximând armonia esenţială a lumii.
          Toate acestea sunt parţial regăsibile în microromanul O noapte cât o mie de nopţi (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011, 144 de pagini). Atmosfera este întreţinută prin convocare repetată, laitmotivică de determinări vagi, adevărate nondeterminări, deschise periculos spre interpretări multiple (incert, stingher, neputincios, fugos, obscur, întunecat, vag, îngăimat, împâclit, orb, abia desluşit, ciudat, şovăielnic, înăbuşit, posomorât, furişat, rătăcit, pustiu, nevăzut, străin, indefinit), dar şi prin multe şi discrete legături livreşti, gata încărcate cu mister, eventual nostalgie, taină şi insolit. Microromanul se leagă de scrisul lui Horia Bădescu în totalitatea sa, dar se situează şi într-o largă vecinătate de atitudine şi perspectivă, aducând soluţii personalizate la bune lecturi din Sadoveanu, Voiculescu, Eliade, dar şi Bănulescu ori Tudor Dumitru Savu. Sunt, apoi, atât de atent simfonizate nenumăratele, disjunctele motive ale vieţii-ca-poveste şi ale interpretării infinite, încât, sub potopul zăpezilor lichefiante prezent încă din primul rând al cărţii („Omul părea el însuşi făcut din ninsoare. Asemeni lucrurilor din jur. Până dincolo de linia abia îngăimată a orizontului, totul se îneca în putreziciunea zăpezii…“), gândul se duce singur la Dacă într-o noapte de iarnă un călător, al lui Calvino. Remarcabilă de la început economia strânsă a cărţii, strania limpezime şi simplitatea frazei, în ciuda fisurărilor neaşteptate ori a sugestiilor ramificate, metaforizante, uneori, care o încarcă. Ritmată interior, marcată de mici refrene (ninsori, noapte, singurătate) şi frânturi de imagine cu acţiune subliminală, povestea are suspans şi rotunjime.
          Serafim Onu revine într-un loc al trecutului său, chemat printr-o telegramă de nimeni trimisă. E călătorul-în-noaptea-de-iarnă a memoriei refuzate, cu „umbre fugoase“,

senzaţii obscure, atât de vagi uneori, atât de fără relief încât dădeau impresia unui prezent continuu prin care fiinţa lui uluită se mişca fără vârstă şi fără biografie. Poate că el însuşi le refuza existenţa, se apăra de sine apărându-se de ele. Poate că el însuşi nu voia să-şi amintească decât prezentul, căci şi prezentul are nevoie să fie amintit, ca să existe.

Un vechi sipet cu „tomuri scumpe şi rare, legate în pânză cenuşie, în mătase galbenă ori în piele maronie, cu coperţile încrustate cu motive şi sigle arabe, cu ilustraţii sau vignete de un rafinament aproape indecent, alături de ediţii populare pe hârtie ieftină, în care cerneala se lăfăia la fel de indecent, îngroşând contururile literelor“, primit moştenire de la bătrânul şi înţeleptul Milian, e declanşatorul călătoriei sale iniţiatice („a povesti înseamnă, deopotrivă, a te povesti şi, povestindu-te, te afli pe tine însuţi“). Ia cu sine copia unui manuscris vechi, cu o însemnare sibilinică şi tocmai bună ca relansator textual: „Proviziile s-au terminat, burduful cu apă-a secat, drumul pare fără sfârşit şi Călăuza s-a rătăcit. Cum vei mai şti încotro ai plecat, dacă mergi cu pas sigur sau clătinat?“ O poveste de iubire neterminată se împlineşte acum, înnodând lucrurile frânte de întâmplare. Elina e ispititoarea, cea care ştie mai mult decât spune şi poate stârni lucruri de mult împotmolite în uitare. Cantonul, un soi de misterioasă răscruce a timpurilor fiinţei („o pată întunecată îngropată în propria singurătate“), şi un tren-fantasmă declanşează revărsarea unor întâmplări pe cât de autonome şi de fără sens la prima vedere („nu era nimic de spus dincolo de întâmplarea însăşi“), pe atât de bine încatenate. Călători cu nume suficient de exotice – Maxenţiu, Zagura, Olimpia, Arhip, Ulina, Tabun, Calistru, Salomia – pentru a face inutile precizările de loc şi timp („Poate că nu noi locuim în timp, ci timpul ne locuieşte şi-atunci fiecare dintre noi vieţuieşte într-o altă durată şi s-ar putea ca ziua de astăzi a dumitale să fie alta decât a mea!“) îşi deapănă istoriile, fie personale, fie puse în seama altora, ca-ntr-un „Han al Ancuţei“ crizic şi pândit de primejdii. Cea mai înfiorată şi mai intensă e povestea lui Zagura, cel închis la Canal şi în alte lagăre comuniste. E un omagiu discret adus de scriitor tatălui său:

Zagura tăcu şi închise ochii. Aşa e! Ar fi trebuit să moară acolo, putrezind odată cu stuful. Dar nu murise! Nu murise ca atâţia alţii, muşcaţi de şerpi, înghiţiţi de mâlurile înşelătoare ascunse sub plauri, înecaţi în ochiurile de apă liniştită, sub oglinda cărora şuvoaiele fierbeau în bulboane fără de fund, mâncaţi de ţânţari şi de boli dar, mai cu seamă, de lehamite şi disperare, topindu-se în ei înşişi fără vreo pricină evidentă, stingându-se ca nişte lumânări care-şi terminaseră ceara. Mâncaseră din ei înşişi, mâncaseră tot, amintire, voinţă, speranţă şi acum nu mai era nimic de aşteptat decât întunericul. Nu murise acolo!

Excelente poveşti-parabolă (cea cu ceasul cu ochi pătrunzător şi ironic, un ceas obişnuit cu un ochi gravat pe el „care părea să te privească până-n străfundul sufletului“; cu chipul adevărat, al frumuseţii interioare, ascuns în fântână şi aşa mai departe) se întretaie recuperând trecutul fondator. „Nu-ţi aminteşti, nu exişti!“ repetă ritmic cartea, urcând „panta nevăzută a nopţii“. Finalul e unul deschis:

Se smulgea cu greu din apele somnului, bâjbâind printre resturi de imagini şi sunete […] Păstra încă în memorie ecoul monoton al roţilor, gâfâitul locomotivei răzbind prin jelania viscolului, voci nedesluşite care se ţeseau în amestecul de chipuri vag cunoscute care-i bântuiau nebulos amintirea.

 

Irina Petraş

Într-o noapte de iarnă, un călător (Horia Bădescu, O noapte cât o mie de nopţi. Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)