Fără politică!

Ştefan Borbély

          Markó Béla (n. 8 sept. 1951, la Târgu Secuiesc) a fost până de curând preşedintele UDMR-ului, continuă să fie, şi în momentul de faţă, viceprim-ministru al Guvernului României, dar eu l-am prins foarte uman pe vremea când cocheta cu Echinoxul şi era redactor la revista Igaz Szó din Târgu-Mureş (devenită după revoluţie Látó, Markó preluând şi prerogativele de onoare ale redactorului-şef), adică atunci când viitoarea vedetă a vieţii politice autohtone conducea încă un Trăbănţel Combi vesel şi sprinţar, punea tapetul la prieteni şi trecea, succesiv, prin diferite faze de genialitate poetică, mai ales prin tranziţia de la versul liber al volumelor sale de început – a debutat în 1974, cu În oraşul cuvintelor (A szavak városában, premiul pentru debut al filialei Târgu-Mureş a Uniunii Scriitorilor) – la sonetele foarte moderne de mai târziu, autorul protestului public de privaţiune din Talanítás (1984, titlul este intraductibil) fiind, printre optzecişti, singurul care mi-a stârnit admirativ impresia de alteritate esenţializată, alături de mai cunoscuţii pentru noi Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu. Recunosc că eram uimit pe vremuri de calitatea crescândă a volumelor de poezie pe care Markó le edita, eseurile lui şi textele de interpretare literară redactate pentru elevi fiind la fel de bune. S-a întâmplat ceva foarte interesant în poezia maghiară din România a deceniului 9 al secolului trecut, când presiunea cenzurii devenise absurdă, interzicându-le scriitorilor până şi dreptul de a folosi numele maghiare ale localităţilor din Ardeal. Unii, ca prozatorul Pusztai János, de pildă, s-au repliat cu fineţe înspre un neomedievism maghiar istorizant, reconstituind universuri etnocentrice vecine cu utopia, în vreme ce în poezie foarte multă lume a trecut de la versul liber la forma fixă – cu predilecţie: la sonet –, în primul rând din dorinţa de a spune că poezia este „încarcerată“, „neliberă“, „înlănţuită“, supusă coerciţiilor de tot felul, şi-n al doilea pentru a da un răspuns „pur“ literar la restricţiile de tot felul din jur, sugerând că retragerea în literatură şi în formele sale consacrate poate constitui o enclavizare estetică plauzibilă, opusă presiunilor la care te supunea, abuzivă, istoria. Rezultatul a fost o cultură a sonetului extraordinară (Székely János, Jánosházy György etc.), care ar merita analizată nu numai estetic, ci şi ca mesaj social sau politic, eventual chiar ca disidenţă.
          După constituirea UDMR-ului, în decembrie 1989 (primul preşedinte a fost Domokos Géza, fostul director al Editurii Kriterion, retras ulterior în Secuime) şi intrarea activă în viaţa politică, Markó Béla a continuat să scrie şi să publice poezie, în special sonete (dacă am numărat bine, din 1990 şi până azi i-au apărut nu mai puţin de 17 volume), procedând aşa cum a făcut dintotdeauna: separând net apele şi domeniile, nelăsând politicului drum spre poezie şi invers. În consecinţă, degeaba va căuta cititorul român în Erotica grădinii/A kert erotikája (Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2010; traduceri de Paul Drumaru) teme sociale sau politice şi interferenţe cu personalitatea publică a autorului: planurile sunt net separate, volumul aparţine integral unei identităţi private, aflate într-un moment de efervescenţă erotică, extrapolată imagistic prin racordarea la simbolistica unei grădini aflate în proces de extincţie, în drumul lent de la exuberanţa verii la tăcerea încordată a spaţiului hibernal, asociat morţii. În consecinţă, zgomotul şi tăcerea, extaza vieţii şi neliniştea interogativă a thanaticului se unesc în poezia – foarte frumoasă în original! – a unui „sistem“ aflat în dezintegrare, incapabil de a mai rezista structurării, voinţei de a fi în detrimentul dispersiei de a exista: „Tot mai încet prin iarbă gravitează/ ariciul, stins cu tot cu raze, pare/ mic soare brun şi gri, o-nceţoşare,/ stă, o porneşte iar, improvizează// şi rând pe rând se-abat de pe orbite/ planetele multicolore, fire/ se rup şi pomii stau în risipire,/  abia se-ating cu crengile, pornit e// întreg sistemul pe dezagregare,/ focoase pere umblă ca pe apă/ pe-orbita sa aparte fiecare...“ (Grădină stinsă).
          Hortus conclusus clasic, adică loc al refugiului personal şi spaţiu predilect de anxietate, grădina este, pentru Markó, un microcosmos al schimbărilor distructive care se petrec în lume: opulenţa ce curge înspre haos, forma ce se stinge în scheletul grotesc care o susţine, oasele care „zăngăne“ sub crusta plastică a pielii albe constituind imagini recurente, egalate în preganţă, poate, doar de pocnetul sec al crengilor despuiate de frunze şi de viaţă. Aparent paradiziacă – un motiv al divinităţii care se joacă cu creaturile sale, fie că e vorba de Adam şi Eva, fie de Isus, transpare puternic prin ţesătura versurilor –, grădina reprezintă, pentru autorul ei, un spaţiu mai degrabă de angoasă decât de juisanţă: în De câte ori?, poetul se sperie de „soarele [ce] se-adună/ pe creanga nopţii şi se face lună“, prefigurând în cele din urmă moartea, şi, într-un mod similar, dacă stăm să desprindem complexe sintetice, definitorii, auditivul surescitat este unul dintre ele – mai mult chiar decât imagistică, e o superbă stingere auditivă în Erotica grădinii –, cum la fel de pregnantă e şi spaima iubirii efemere, senzualitatea rafinată, explozivă a multor scene vesperale, pentru a nu mai vorbi de uriaşa angoasă – existenţială, dar şi livrescă – pe care o generează inexorabila trecere a Timpului. Dincolo de ele, nu trebuie uitat un lucru: Erotica grădinii e un superb volum de sonete de dragoste, lansat de un poet pentru a marca împlinirea a şase decenii de viaţă. La vârsta respectivă mulţi se sting, cu simţurile estompate, ceea ce aici nu e cazul. Dimpotrivă: Markó este un privilegiat al momentelor frumoase ale vieţii, trăieşte iubirea atât existenţial, cât şi prin intermediul literaturii, moşeşte dragostea, îi gustă savoarea, o stârneşte literar sau existenţial şi ştie să admire femeia iubită: întreaga mea admiraţie pentru această efervescenţă, cu atât mai mult cu cât ea e exprimată printr-o senzualitate melancolică voalat exprimată, tandră şi sinceră, foarte vie şi – în ultimă instanţă – impresionantă.
          La fel cum numai admiraţie poate stârni şi forma volumului – tipărit exemplar de către editură – sau lucrările de artă grafică inserate în text, prin intermediul mâinii esenţializate a Simonei Tănăsescu. De altfel – clujenii ştiu... – lansarea volumului a fost combinată, la Muzeul de Artă din Palatul Bánffy (în perioada 14 august – 11 septembrie 2011), cu o foarte frumoasă expoziţie a ceramistei – prin vocaţie primă – Simona Tănăsescu, care a adus pe simezele clujene o serie de desene sacerdotal-minimaliste inspirate de carte, aflate la intersecţia dintre hieratism şi sugestivitate. Într-un mod subtil, expoziţia reda nu dezagregarea de „sistem“ pe care poezia lui Markó o propune, ci rezultatul sugerat al acestei dezintegrări: fragmente de corp şi de gesturi descărnate, suspendate în deşert, nimicul de după combustie, ritmul cenuşii ce urmează descătuşării senzuale a corpurilor. Ar face o bună grafică postapocaliptică Simona Tănăsescu, cu o ştiinţă a neantului cultivat, pe care rar mi-a fost dat să o văd în galeriile noastre!
          În final, despre traducere. E un truism: e extraordinar de greu să traduci din maghiară în română, şi aproape sisific când e vorba de forme fixe, cum e sonetul. Mulţi nici nu se-ncumetă, din cauza sistemului lexical şi gramatical diferit al celor două limbi, motiv pentru care Paul Drumaru e de preţuit, pentru excelenţa şi dificultatea multor opţiuni pe care le-a avut în deceniile din urmă, inclusiv a celei de faţă. Strict tehnic, performanţa lui e puţin peste medie în Erotica grădinii, ceea ce înseamnă că nu distorsionează, dar nici nu atinge punctul sensibil al multor metafore intenţionate de către Markó. Iată câteva exemple:
          • p. 76-77: „nagy sündisznók görögnek benne“ nu poate fi „arici enormi înţepenesc macazul“ (?), ci, respectând şi eufonia: „mari arici se dau de-a berbeleacul“;
          • p. 100-101: „Nem ér semmit a túl pontos zene,/ súrlodásmentes, könnyű üteme“ nu poate deveni „ritm fără greş ce umblă ca prin clisă“ (???);
          • ontologismul de la p. 112-113 („nici Iuda chiar fără Isus n-ar fire“ [sic!: ??]) e ininteligibil;
          • la p. 114: în original, Dumnezeu sfarmă (sparge) în palmă trupul lui Isus; în traducere, îl stoarce...;
          • p. 128-129: „egyenlőtlen harc: kevesebbet látok,/ mint ahányan láthatnak engemet“ [lupta-i inegală: văd mai puţini decât mă văd pe mine] devine în traducere „e-o luptă inegală: văd anume/ că mulţi mă văd, dar îndeajuns tot nu mi-i“ (???);
          • la p. 154-155, tumultul senzual, erotic sugerează un androginism originar, din care fiinţele se desfac, epuizate: traducerea vorbeşte de „adunarea“ beznei cu lumina (???), inexistente în original!;
          • p. 206-207: „norii şi lumina“ pe care le mână Creatorul devin, în traducere, „nori şi stele“ (?); pe de altă parte, „greierii, fluturii şi vrăbiile“ pe care El le poate stâlci după plac sunt, pur şi simplu – vorba filmului... –, lost in translation...
          Mai sunt... În ultimă instanţă, e o chestiune de ingenuitate: citeşti doar traducerea sau îţi arunci privirile şi pe pagina din stânga, fiindcă Erotica grădinii este un volum bilingv...

 

Ştefan Borbély

Fără politică! (Markó Béla, Erotica grădinii/A kert erotikája. Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)