Ecouri livreşti în corespondenţa lui Eliade

Mircea Handoca

          În ultimele patru decenii am publicat în revistele literare din ţară şi străinătate peste două mii de scrisori, emise de Eliade în perioada 1922-1986.1 Fără a fi fost iniţial destinate tiparului, aceste texte au drept destinatari celebrităţi, alături de anonimi.
          Din acest corpus epistolar, mustind de autenticitate, aflăm momente existenţiale din copilăria, adolescenţa, maturitatea şi senectutea autorului. Ne sunt dezvăluite „taine“ din laboratorul de creaţie al savantului şi scriitorului, geneza, variantele, traducerile şi receptarea critică a unor lucrări fundamentale de istoria religiilor şi orientalistică. Însemnările de călătorie şi impresiile asupra spectacolelor, concertelor, filmelor, vernisajelor sunt alăturate proiectelor, viselor, interpretărilor fanteziste, părerilor – argumentate sau năstruşnice –, entuziasmelor şi deznădejdilor.
          Conştient de propria-i valoare, expeditorul misivelor are, din când în când, accese de megalomanie. Alteori euforia e înlocuită cu critici severe aduse propriilor opere.
          Timiditatea şi lipsa celui mai elementar simţ de savoir vivre ne întâmpină în epistole de zeci de ori. Un singur exemplu:

Nu mă pricep cum să forţez uşile. Orice student îndrăzneţ are mai multă „trecere“ decât mine. Nici măcar nu pot pătrunde până unde aş avea oarecare şanse. Portarii mă intimidează.2

Corespondenţa ne face cunoştinţă cu zeci de personalităţi din întreaga lume, având diferite profesii: actori, regizori, scriitori, pictori, muzicieni, cineaşti, publicişti, critici literari şi de artă. Aflăm – fără să vrem – o parte din gândurile, preocupările şi proiectele, uneori din ticurile şi ciudăţeniilor lor.
          Valoarea documentară a epistolelor ce-l au ca expeditor pe Eliade e indubitabilă.
          Cea mai importantă monografie, care îl are autor pe Florin Ţurcanu – premiată cu elogii –, îşi construieşte osatura biografiei spirituale a eroului ei prin peste 160 de citate extrase din corespondenţă.
          Deşi toate enciclopediile lumii „decretează“ că Eliade este în primul rând istoric al religiilor şi orientalist, trebuie să insistăm: el este autor al unor romane şi nuvele, precum şi al unei eseistici literare şi filozofice. Articolul de faţă îşi propune să desprindă şi să comenteze tangenţele cu această lume, dezvăluite de corespondenţă.
          Ce-a fost la început? O propunere către Ziarul ştiinţelor populare: intenţiona să publice biografiile lui Romain Rolland şi Thomas Carlyle:

Vieţile lui Beethoven, Tolstoi şi Michel Angelo, a celui dintâi şi eroii celui de-al doilea sunt minunate cărţi binefăcătoare la a căror citire eu îmi vedeam toţi prietenii, rudele şi cunoscuţii. După filele lor am încercat eu acum câteva biografii ale oamenilor mari, a căror viaţă a fost un zbucium şi n-au disperat (Dostoievski – epileptic), n-au cârtit împotriva sorţii (Beethoven – surd), o neîntreruptă muncă aproape supraomenească (Balzac – Comedia umană), o muncă pătimaşă sfârşită într-o aureolă de linişte şi credinţă (Hasdeu), de muncă şi geniu, amândouă puse în slujba cultivării celor umili.
          În aceste biografii nu am căutat nici originalitatea, nici erudiţia, nici analiza aprofundată a operelor, pe care însă nu le-am putut trece cu vederea, de cele mai multe ori explicând însuşi zbuciumul sufletesc al eroului. Am ales fraza lui Romain Rolland largă, luminoasă, tulburătoare, ce te îndeamnă la muncă şi de care generaţia noastră are cea mai mare nevoie, pe alocuri pamfletul lui Carlyle, în mic bineînţeles, pentru cei mai decăzuţi.
3

S-ar putea să zâmbim de naivitatea şi lipsa de experienţă a tânărului de 16 ani. Trebuie să recunoaştem însă că, de pe atunci, începuse să fie familiarizat cu literatura universală.
          Această propunere îndrăzneaţă a „adolescentului miop“, chiar dacă materializată numai parţial, n-a fost întâmplătoare. În anii următori, alături de preocupările entomologice, de alchimie, istorie, mitologie şi orientalistică, apare perspectiva unui viitor autor de nuvele şi romane.
          Încetul cu încetul, corespondenţa va discuta operele literare ale destinatarilor sau va face referiri la scrierile literaturii universale sau române.
          Opţiunea între activitatea sa ştiinţifică şi cea literară apare adesea – cu preferinţă pentru cea din urmă. În câteva însemnări se vede cu claritate: „Mă întreb dacă am făcut bine trecând în ultimii 15 ani literatura pe planul al doilea“4 (21 februarie 1972).
          Idolul tinereţii elevului de liceu şi studentului Mircea Eliade a fost Giovanni Papini. În Cuvântul (decembrie 1926 şi ianuarie 1927) îi consacră trei foiletoane admirative, pe care i le trimite prin poştă. Va primi un răspuns la care scriitorul nostru se va referi de câteva ori în memorialistică. Fericirea şi entuziasmul destinatarului sunt inimaginabile. Într-o altă misivă, tânărul student, liric şi lucid, face o impresionantă şi naivă confesiune. Puţin teribilist, el arată că unele dintre caracteristicile sale spirituale se aseamănă cu cele ale lui Papini:

Am scris chiar un Uomo finito al meu. Dar cu mari diferenţe. Romanul adolescentului român contemporan – masculin, viguros, încăpăţânat, consumat de crude lupte interioare, frământat de multiple necesităţi spirituale, cu o conştiinţă minunat de bogată – se numeşte Romanul unui om sucit.5 Există în el un capitol „Papini, eu şi lumea“, care descrie influenţa, fecundarea, impulsul vital, orientarea, intensificarea forţelor, realizate de lectura exaltată a cărţii Un uomo finito.6

În afară de numeroasele articole pe care Eliade i le dedică lui Papini în revistele literare din România şi Franţa, ar trebui să menţionăm şi valoroasa corespondenţă. Iată un pasaj, datat 10 martie 1954:

Am citit cu mare emoţie scrisoare Dstră. Ştiam că sunteţi bolnav, dar nu puteam să cred că mâna care a înnegrit mii de pagini de neuitat (toate aceste cărţi care mi-au hrănit adolescenţa şi mi-au format tinereţea), nu puteam crede că această mână neobosită se odihneşte acum, aşteptând voinţa lui Dumnezeu. Am plâns citind scrisoarea Dstră, citind micul anunţ al editorului şi articolele pe care presa franceză (mai ales revistele şi magazinele) vi le-a consacrat recent. Dar credinţa mea în Dstră, în geniul şi curajul Dstră, rămâne intactă. Continui să aştept capodoperele de care deja mi-aţi vorbit. Mai ales după lectura lui Diavolo, le aştept cu o nerăbdare abia stăpânită. Căci aţi demonstrat încă o dată, cu o strălucire papiniană, forţa gândirii Dstră, îndrăzneala credinţei, grandoarea viziunii, spiritualitatea. Cât de fericit sunt aflând aventurile acestei cărţi, rezonanţa şi „succesul“ ei.7

Referirile la Papini apar şi în scrisorile către Vintilă Horia şi Stig Wikander. Reţin tonul ponderat al epistolei adresate savantului suedez la 7 august 1952:

E curios că şi Dstră aţi citit în liceu operele lui Papini, ca şi mine. Un uomo finito a fost prima mea carte italiană; am învăţat de altfel limba italiană pentru a putea citi şi celelalte cărţi ale lui Papini. Şi am fost entuziasmat – la şaisprezece ani – de lucrarea sa Stroncature. Am continuat să-l citesc cu toate că tinereasca mea admiraţie a scăzut considerabil. Dar rămâne autorul favorit al adolescenţei mele şi asta e important.8

Vittorio Macchioro, directorul Muzeului de Antichităţi din Napoli, cercetător al orfismului, este şi autorul câtorva cărţi literare. În întrevederea pe care a avut-o cu el, în mai 1927, tânărul discipol bucureştean i-a vorbit cu entuziasm nu numai despre istoria religiilor, ci şi despre Iorga, Pârvan, Eminescu şi Mioriţa.
          Din cele 24 de scrisori păstrate (peste o sută de pagini, scrise în franceză şi engleză între 1926 şi 1939), desprind doar un biet fragment... autobiografic, cu aluzii la drama lui existenţială:

Una din cărţile mele publicate în foileton în Cuvântul şi purtând titlul provizoriu de Itinerariu spiritual a provocat interminabile polemici, adesea crude, totdeauna vii şi sincere. Cei foarte tineri s-au recunoscut în munca mea de revizuire, în efortul meu de a găsi o nouă şi fecundă orientare spirituală, în curajul meu de invitare la experienţă şi, în acelaşi timp, de a recunoaşte necesitatea unei dogme născute din străfundul sufletului nostru, din viscerele şi aşteptările noastre. Cartea mea – critică şi profesiune de credinţă negativă şi pozitivă – este sincera confesiune a unei crize. Viaţa mea intimă este plină de crize; când nu mai lucrez, mă simt dureros „ispitit interior“. Nu pot să grăbesc nimic. Gândesc şi scriu. Uneori, public (public mult, dar scriu şi mai mult). Pentru că m-aţi informat de drama Dstră, sunt nerăbdător să o citesc. Trebuie să vă mărturisesc că sunt şi eu autorul a două romane, a numeroase nuvele, publicate în parte. Viaţa mea şi cea a celorlalţi, a vecinilor, a prietenilor şi duşmanilor mei îmi serveşte drept material pentru romane. Este un frumos catharsis sentimental şi politic. Catharsisul obsesiilor mele etice, religioase, filozofice – sunt eseurile mele, în parte publicate.9

Încă din anii studenţiei, Eliade este atras de scrierile despre literatura spaniolă ale unui italian, Arturo Farinelli, istoric literar enciclopedist, autor al unor studii docte şi în acelaşi timp fermecătoare despre Lope de Vega şi Calderón.
          Articolul Arturo Farinelli sau De eruditia10 sintetizează admirativ nemărginitele cunoştinţe bibliografice, istorice şi filozofice ale învăţatului italian. Comentatorul – şi el pasionat bibliofil – scaldă în lirism înaripatele lui rânduri. Reproduc doar începutul scrisorii ce însoţeşte articolul expediat în Italia:

Cred că veţi reuşi să citiţi (textul tipărit în româneşte) şi veţi înţelege justele mele observaţii. Este primul dintr-o amplă serie de articole pe care am intenţia să le scriu despre Spania contemporană.
          Lectura câtorva din cărţile Dstră a fost suficientă ca să mă entuziasmeze. Am vorbit mult despre grandioasa Dstră operă, despre fantastica erudiţie şi minunatele Dstră posibilităţi artistice – şi am intenţia să scriu în câteva săptămâni un amplu studiu într-un mare ziar românesc.
11

În continuare, Eliade expune temele viitoarelor sale eseuri despre literatura spaniolă şi îl imploră pe destinatar să-i transmită câteva dintre cărţile şi articolele sale.
          Se păstrează cinci epistole ale lui Farinelli, care a răspuns, modest şi binevoitor, solicitărilor.12
          Ajuns în India, sub îndrumarea lui Dasgupta şi a panditului, aprofundează textele esenţiale: Ramayana, Rigveda, Mahabharata şi Upanişadele. Are grijă să-şi informeze prietenii (Haig Acterian, Ionel Jianu, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade) şi profesorii (C. Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu) despre progresele făcute în însuşirea sanscritei.
Marea revelaţie a fost Rabindranath Tagore.
          La Santiniketan, câteva zile numai după ce ajunge la şcoala lui Tagore13, îi scrie mamei:

Am ajuns prietenul lui şi am vorbit mult cu acest bătrân genial şi cu cât vorbesc mai mult, cu atât îl admir mai mult. Locul e aici peste măsură de frumos şi de liniştit (Santi în sanscrită înseamnă „pace“). Sunt vreo sută de studenţi la Universitatea Vishabharati şi lecţiile nu se ţin în clase, ci în pădure sau pe terase. Casa lui Tagore e o adevărată minune de lux şi gust. Am cunoscut pe toţi membrii familiei, printre care se numără provizoriu şi o japoneză, adoptată pentru un timp de Tagore. Fata lui Dasgupta – Rubi, care e poetă, e favorita lui Tagore. Aceasta e o rară însuşire, pentru că ştii câţi regi au tânjit după prietenia poetului. Acum Rabindranath e foarte bătrân şi puţin bolnav, de când s-a întors din America. Dar e de o seninătate divină.
          În bibliotecă am dat peste câteva manuscrise care îmi vor fi necesare şi pentru aceasta mai rămân trei zile aici. De altfel, locul e incomparabil cu Calcutta şi dacă n-aş avea lecţiile la Universitate şi atâtea altele de făcut, aş petrece toată luna aici. Mă deştept la patru dimineaţa şi, purtând costumul bengalez, umblând în picioarele goale, cu cămaşa deschisă – mă simt foarte comod
.14

Nu dezvălui niciun secret spunând că Rubi e... Maitreyi, împreună cu care Mircea Eliade tradusese câteva versuri din bengaleză.
          La sosirea în Portugalia, Eliade îşi procură două monumentale volume: Operele complete ale lui Ortega y Gasset. Citeşte cu pasiune aceste scrieri, gândindu-se că ele ar trebui traduse în româneşte. În acest sens se adresează lui Alexandru Rosetti, la 14 mai 1941:

Este cel mai european dintre spanioli, iar critica societăţii spaniole, aşa cum o face el, cu durere, se potriveşte întocmai mult încercatei noastre ţări. Ar merita să fie tradus, numai ca să ne putem cunoaşte mai bine – şi societatea şi necazurile.15

În primăvara anului următor îl cunoaşte personal pe eseistul spaniol, cu care se va împrieteni. Jurnalul relatează câteva din întâlnirile şi discuţiile lor în contradictoriu, iar Convorbirile cu Claude-Henry Rocquet îi schiţează portretul:

Îi admiram capacitatea de a-şi continua munca, în ciuda tuturor problemelor pe care le avea, personale, politice... Pe atunci pregătea cartea despre Leibniz. Era de o ironie muşcătoare; când vorbea, îţi era puţin teamă de el. [...] Şi el credea, ca şi profesorul meu, Nae Ionescu, că astăzi ziarul este adevărata arenă, şi nu revistele sau cărţile; prin ziar găseşti calea spre public, prin el poţi să-l influenţezi, să-l „cultivi“. În Spania, Ortega este în permanenţă citit, reeditat, comentat.16

Celălalt prieten din anii petrecuţi în Portugalia este Eugenio d’Ors. Comparându-l cu Goethe şi Unamuno, îi aprecia universalismul şi paradoxurile.
          Câteva din discuţiile celor doi despre mit (în 1942) sunt deosebit de interesante. Ele constituie punctul de plecare al viitoarelor articole elogioase semnate de Eugenio d’Ors despre Mitul eternei reîntoarceri.
          Recent a apărut în Spania o nouă epistolă inedită a savantului român către Eugenio d’Ors:

          28 septembrie 1949
           Dragă Maestre,
           Am fost profund mişcat de amabila D-voastră scrisoare şi de textele trimise, care m-au cufundat cu delicii, interzise după plecarea mea din Lisabona (căci biblioteca mea hispanică a rămas acolo).
          Inutil să vă spun cât de mişcat am fost de aprecierile făcute asupra ideilor mele antiistorice. Sper să spun într-o zi tot ce vă datorez, scriind prefaţa traducerii româneşti a
Operelor D-voastră alese, a cărei pregătire a fost începută în 1943.17

Din literatura portugheză, Eliade reţine numele lui Eça de Queirós, pe care-l preţuieşte în mod deosebit, deşi e un „ilustru necunoscut pentru că a avut ghinionul să se nască portughez“.18
          Despre Camőes discută pe larg cu Eugenio d’Ors şi Carl Schmitt. Îşi propusese chiar să scrie o carte despre marele poet lusitan şi Indiile portugheze. S-a materializat doar definitivarea unui articol, Camőes şi Eminescu: „Punând alături numele a doi dintre cei mai mari poeţi ai latinităţii, mă gândesc mai ales la contribuţia pozitivă pe care fiecare dintre ei a adus-o la îmbogăţirea geniului latin“.19
          Alături de savanţii din Franţa (Dumézil, Corbin, Puech, Renou), Eliade este prieten şi cu numeroşi literaţi. Corespondează cu ei, dar îi vom „cunoaşte“ mai bine şi din memorialistică: Gaston Bachelard, cel ce formulase celebra caracterizare a romanului Maitreyi drept „o mitologie a voluptăţii“; filozoful şi dramaturgul Gabriel Marcel, pe care-l convinsese să prefaţeze romanul Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu; Raymond Queneau, romancier, poet şi eseist care i-a „comandat“ încă din anii 1950 scrierea unui capitol pentru celebra Encyclopédie de la Pléiade; Roger Caillois – conducătorul revistei Diogene, unde a fost publicat eseul Nostalgia Paradisului; Georges Bataille, de la revista Critique, împreună cu care a dezbătut problemele tantrismului.
          La Londra, aşa cum relatează într-o scrisoare către Alexandru Rosetti, Eliade îl cunoaşte „pe bătrânul Wells, teribil de tânăr şi lucid“.20
          Lui Ernst Jünger îi preţuieşte Jurnalul. Celebrul scriitor german mi-a scris personal – printre altele – la 30 noiembrie 1981:

În colaborarea noastră la Antaios s-a ajuns pentru că eu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, am citit revista Zalmolxis, editată de Eliade. Modul în care privea el lumea mi-a plăcut deosebit. Cum aveam nevoie de un creditor pentru Antaios, l-am căutat pe Mircea Eliade la Ascona şi l-am rugat să mă ajute. Spre bucuria mea, a consimţit.21

Cele 12 scrisori către Carl Gustav Jung dezbat problema viselor şi a semnificaţiei noţiunii de arhetip.22
          Sutele de cărţi primite din trei continente ne-ar oferi o imagine grăitoare a preocupărilor lui Eliade în diferite perioade. Dar pentru o asemenea listă ne-ar fi necesare zeci de pagini. Ne mulţumim deocamdată cu cele cinci volume ale Bibliografiei Mircea Eliade: 1997, 1998, 1999, 2004, 2010.
          Prezenţa literaturii române şi a slujitorilor ei în paginile scrisorilor lui Eliade nu e întâmplătoare. Pe primul plan: Eminescu, Hasdeu, Iorga. În corul elogiilor se mai află Blaga, Noica şi chiar... G. Călinescu.
          Desprind dintr-o epistolă către Matei Călinescu din 17 martie 1979:

Cioran îmi spunea într-o zi că „optimismul“ meu e rezultatul direct al unei deznădejdi atât de cumplite, încât prin comparaţie „pesimismul“ lui i se pare „apă de roze“. Nu ştiu în ce măsură are dreptate. Dar, ca toţi românii conştienţi de destinul României, mi-am găsit şi eu modelul şi consolarea în Mioriţa; singurul răspuns pe care-l putem da nenorocului (= „Istoriei“) este răspunsul Ciobanului. El vorbeşte de Nunta Cosmică, noi creăm, în ciuda condamnării la moarte, şi creăm cu o încredere în viitor şi la o scară mondială (Hasdeu, Iorga, Blaga, G. Călinescu etc.) de parcă am fi moştenitorii Imperiului Britanic.23

Dintre adnotările privitoare la Poetul naţional, reţin pe cea făcută cu prilejul lecturii cărţii lui Noica Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti.

Am citit şi recitit cu delicii Eminescu, pe care l-am găsit la Chicago. Deşi cunoşteam unele pagini din revistele unde fuseseră tipărite, de abia acum, în carte, înţelesul tău îmi revelează adevărata dimensiune a lui Eminescu. Tot ce spui despre „Caiete“, despre un uomo universale, despre Archaeus, fuior, nefiinţă etc., m-au încântat într-o măsură de care nu-ţi poţi da seama, pentru că tu trăieşti aproape de aceste izvoare de viaţă şi gând românesc, în timp ce eu le descopăr arareori în publicaţiile care-mi cad în mână.24

De fapt, referirile la filozoful de la Păltiniş le putem urmări pe parcursul unei jumătăţi de secol. În septembrie 1941, aflat în Portugalia, îşi ruga prietenul să se îngrijească de corecturile Mitului reintegrării şi Insulei lui Euthanasius. După câteva luni numai, în aprilie 1942, terminând ultima redactare a volumului despre Salazar, e nemulţumit. „Salvarea“ nu poate veni din altă parte. Ar fi deci fericit dacă Noica va revizui manuscrisul,

pieptănând paginile prea bolovănoase, suprimând repetările de cuvinte, înlocuind pe unde crezi de cuviinţă cu sinonime sau perifraze – în sfârşit, făcând din această carte ceva care să semene cu cartea unui scriitor român.25

„Misiunea“ fiind îndeplinită ireproşabil, stilizarea a fost considerată de autor impecabilă. Laudele la adresa lui Noica sunt fireşti şi nu au în ele nimic encomiastic:

Viaţa mi se pare mai suportabilă când îmi aduc aminte nu numai că exişti, dar că şi creezi şi faci pe alţii să fie şi să creeze.26

Dintre cărţile originale ale filozofului, balanţa aprecierilor se pare că se înclină la Sentimentul românesc al fiinţei. Nu numai că i-a plăcut cel mai mult, dar l-a şi tulburat profund.
          Afinităţile dintre cei doi, preţuirea reciprocă fuseseră consemnate încă din 1934. Cu câteva decenii în urmă, am publicat facsimilul dedicaţiei de pe pagina de gardă a primei cărţi a lui Noica (Mathesis sau bucuriile simple): „Lui Mircea Eliade, în faţa căruia am simţit întotdeauna acelaşi lucru: că trebuie să mă predau. Smerit, Dinu Noica“.
          Să-şi fi amintit oare de acest autograf atunci când autorul Întoarcerii din rai spunea că nimeni nu are, ca Noica, marele talent de a scrie prietenilor cu forţa şi intensitatea cu care ar redacta o pagină dintr-un tratat de filozofie?
          Judecăţile de valoare privitoare la Blaga sunt emoţionante. Notele de lectură alternează cu reflecţiile. La 11 iunie 1933, Eliade studia Eonul dogmatic şi Cunoaşterea luciferică. În urma Convorbirilor de la Berna (publicate în Vremea), scria, la 29 iulie 1937: „Viaţa este frumoasă şi bună, dacă la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia cu Lucian Blaga“.
          Menţionez că, într-o epistolă către Petru Comarnescu, din 22 aprilie 1929, citim ceva asemănător: „Te fericesc că ai legături şi prietenie cu Blaga şi Matei Caragiale. Amândoi mă interesează mult şi viu“.27
          Iată cum e caracterizată Geneza metaforei:

E greu de spus dacă este cea mai bună din Trilogii, este, în orice caz, cea mai curajoasă şi deschide perspective magnifice. Încep să simt vraja simfonică a sistemului Dtale. Dar nu-ţi pot spune cât de mult sufăr că asemenea cărţi apar numai în româneşte. Ştiu că nu ai timp să te ocupi de traduceri. Totuşi, faţă de Dta, nu eşti pătruns de importanţa difuzării sistemului în străinătate acum.28

În vara anului 1985, împreună cu Noica, Eliade a încercat să publice sistemul filozofic al Marelui Anonim (în franceză, germană şi spaniolă). Acest grandios proiect n-a fost altceva decât... un castel în Spania... N-a fost să fie!
          Dintre scriitorii exilului, sunt menţionaţi: Vintilă Horia, Matila Ghyka, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
          Eliade îmi dăruise xeroxul scrisorilor primite de la Vintilă Horia. La începutul anului 1990, aflând adresa de la Madrid a laureatului Premiului Goncourt, i-am scris, recomandându-mă şi expediindu-i aceste documente. Spre surprinderea mea, am primit de la el fotocopia epistolelor lui Eliade către el, pe care le-am publicat mai întâi în revista Steaua din Cluj, apoi în volum. Schimbul de răvaşe dintre noi s-a intensificat, imprimându-i câteva articole şi memorii în Criterion. M-am hotărât ca, din cele peste 60 de pagini ale acestei excepţionale corespondenţe, să reţin caracterizarea flatantă a lui Eliade. Acesta nu se jena să-i scrie, la 22 noiembrie 1951, că în fiecare zi reciteşte poemele preferate, redescoperind mereu alte frumuseţi, tării şi melancolii. „Vintilă Horia eşti un foarte mare poet!“29
          După şase ani, entuziasmul nu s-a stins. Abia sosit în America, îi scria, la 10 iulie 1957: „Poemele Dtale mi se par din ce în ce mai adânci, mai transparente, perfecte. În special Între câmpuri, Noapte, Semnul tăcerii“.30 
          Paginile cu Laudatio (pentru Dumnezeu s-a născut în exil) ar trebui reproduse în întregime.
          Despre Matila Ghyka este vorba în două scrisori către Al. Rosetti (la 6 şi 20 mai 1940). Strania lui personalitate îl fascina: „Mi se pare un om încântător şi foarte original“.31
          Ce anume a însemnat prezenţa la Paris a lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu – reiese destul de palid. Sute de texte neclasate sunt inedite. Să sperăm că odată şi odată vor vedea lumina tiparului şi nu vor avea soarta eseisticii eliadeşti interbelice – neapărută nici până azi în volume.
          Scrisorile adresate mie între 1968 şi 1986 evocă nostalgic redacţia ziarelor şi revistelor bucureştene. Am cunoscut astfel amănunte din viaţa şi opera lui Petru Comarnescu, Haig Acterian, Mircea Vulcănescu, Pericle Martinescu, Octav Şuluţiu. Despre proiectul unei cărţi în colaborare cu Tudor Vianu nu ştia nimeni.
          Cărţile editate de mine îi prilejuiesc deosebite emoţii. La 6 august 1970, răsfoind cu încântare Cartea munţilor de Bucura Dumbravă, îşi aminteşte că între 1920 şi 1940 a fost membru al Hanului Drumeţilor, petrecându-şi verile în Bucegi şi împrejurimi.

Când am văzut fotografia Pietrei Craiului, mi-a stat inima în loc, cum se spunea pe vremuri. Exact pe unul din colţii vârfului am dormit, un grup de cinci-şase cercetaşi (era prin 1923, aveam 16 ani), ne rătăcisem şi credeam că, ajungând pe creastă, vom putea coborî în Muntenia. Am ajuns noaptea, ne-am legat cu centiroanele de nişte jepi prăpădiţi şi am dormit dârdâind de frig. Numai dimineaţa ne-am dat seama ce nebunie făcusem, şi ne-a apucat frica.32 

La 28 septembrie 1978, primind Corespondenţa lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu, mă încredinţează că a citit acest voluminos volum de 700 de pagini „din scoarţă în scoarţă“. Notează apoi melancolic:

Scrisorile lui Vasile Bogrea şi George Vâlsan sunt admirabile. Cât de puţin norocoşi am fost şi continuăm să fim! Aceşti giganţi ai culturii româneşti, chinuiţi de boală în tinereţe, seceraţi la începutul maturităţii lor ştiinţifice.33

E încântat de versurile lui Cezar Baltag, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, de proza lui Ştefan Bănulescu. Dintre criticii literari, preferinţele se îndreaptă spre Nicolae Balotă, Mariana Şora, N. Manolescu şi D. Micu. Nu-i sunt pe plac... rezumatele lui Al. Piru.
          Un ultim exemplu, din numeroasele ce mai pot fi date. Principesa Ileana, cu numele monahal Maica Alexandra, autoarea cărţii Sfinţii îngeri, i-a trimis manuscrisul, rugându-l pe Eliade să-şi spună părerea înainte de a-l încredinţa tiparului.
          Scriitorul nostru nu uită că se adresează fiicei regelui Ferdinand şi a reginei Maria şi tonalitatea generală a răspunsului său, din 1 iunie 1958, e deferenţa, admiraţia şi dorinţa de a contribui la îmbunătăţirea textului. Nu ignoră însă... deficienţele. Nu voi discuta aici interesantele observaţii şi completări erudite, ci voi menţiona doar o chestiune de... tehnică: dimensiunile exagerate ale citatelor.

În multe locuri, vă lăsaţi furată de frumuseţea textului biblic şi-l reproduceţi aproape in extenso. Deşi, dintr-un anumit punct de vedere, aveţi dreptate (cine s-ar încumeta să se întreacă cu Scriptura?), totuşi psihologic e o greşeală. Un citat preţuieşte (în conştiinţa cititorului) în măsura în care e scurt, dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anulează această „magie“.34

Recitind paginile articolului de faţă, mi-am dat seama că i s-ar putea aduce un reproş asemănător. Extrasele din scrisori depăşesc în amploare comentariile şi observaţiile mele personale. Ce aş fi putut face? Deşi nu am însuşiri paranormale, am încercat să mă adresez lui Eliade. I-am cerut îngăduinţa să-mi acorde circumstanţe atenuante (doar am reprodus cuvintele lui întocmai!).
          Am închis ochii şi, într-o clipă, mi s-a părut că-l văd în faţă pe autorul „culpei fericite“.
          Mi-a surâs trist şi parcă îngăduitor.
          I-am mulţumit (în gând!). Dar ce mă voi face dacă voi avea cititori intransigenţi sau... cârcotaşi?

Note
 1. O prezentare sistematică (studiu introductiv, note, traduceri, cronologie şi indici) a apărut, în trei volume, la Editura Humanitas: Europa, Asia, America (1999, 2004, 2004). Epistolele ce-l au destinatar pe Eliade le-am tipărit între 1993 şi 2007, în cinci tomuri. Dar asta e o altă poveste.
 2. Din scrisoarea către N. Argintescu-Amza, din 27 septembrie 1936, reprodusă în vol. II din Europa, Asia, America, p. 32.
 3. Europa, Asia, America, III, p. 19.
 4. Ibidem, II, p. 375.
 5. Prima versiune a Romanului adolescentului miop.
 6. Europa, Asia, America, ii, p. 430.
 7. Ibidem, p. 440.
 8. Ibidem, III, p. 278.
 9. Ibidem, II, p. 160-161.
 10. Universul literar, nr. 25, 19 iunie 1927.
 11. Europa, Asia, America, I, p. 351.
 12. Răspunsurile lui Farinelli le-am publicat în vol. II din Mircea Eliade şi corespondenţii săi, Bucureşti: Minerva, 1999, p. 1-6.
 13. Memoriile indică luna septembrie 1929. Scrisoarea către familie e datată 5 august. Să dăm deci dreptate documentului autentic.
 14. Europa, Asia, America, I, p. 275.
 15. Ibidem, III, p. 97.
 16. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, traducere şi note de Doina Cornea, Cluj-Napoca: Dacia, 1990, p. 75-76.
 17. Ilu. Revista de Cience de las Religiones, nr. 13, 2008, p. 55-70. Scrisoarea a fost publicată de cercetătorul spaniol Francesco Diez de Velasco.
 18. Europa, Asia, America, II, p. 352.
 19. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, ediţie îngrijită de Sorin Alexandrescu, traducere din portugheză şi glosar de Mihai Zamfir, vol. ii, Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 292-302.
 20. Europa, Asia, America, III, p. 92.
 21. Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, ed. a doua, Bucureşti: Criterion, 2006.
 22. Europa, Asia, America, III, p. 43.
 23. Ibidem, p. 435.
 24. Ibidem, II, p. 392.
 25. Ibidem, p. 356.
 26. Ibidem, p. 358.
 27. Ibidem, I, p. 177.
 28. Ibidem, p. 64.
 29. Ibidem, p. 445.
 30. Ibidem, III, p. 94.
 31. Ibidem, I, p. 445.
 32. Ibidem, p. 375.
 33. Ibidem, p. 390-391.
 34. Ibidem, II, p. 33.

 

Mircea Handoca

Ecouri livreşti în corespondenţa lui Eliade

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)