Sub lupa memoriei

Vladimir Tismăneanu


Nenorocirea de a fi
fiica lui Stalin

          Nu a avut parte de noroc. O mamă nevrotică, chinuită, care s-a sinucis când Svetlana avea doar şase ani, în noiembrie 1932. Un tată despre care avea să scrie peste ani că a fost un monstru (care însă a iubit-o în felul său posesiv, brutal şi tiranic), un frate alcoolic şi depravat. O familie devastată de efectele catastrofice ale Marii Terori. Căsătorii condamnate de părintele său. În familia lui Djugaşvili nu era loc pentru evrei. Cosmosul înaltei aristocraţii comuniste era unul tenebros, apăsător şi irespirabil. „Aş fi preferat să fiu băiatul unui inginer oarecare“, a declarat la un moment dat, după 1990, Nicu Ceauşescu. „Preferam să fiu fiica unui tâmplar“, spunea Svetlana, şi poate că acelaşi lucru l-a simţit Zoia Ceauşescu ori Liudmila Jivkova.
          A crescut într-un univers dominat de tăcere, nelinişte şi spaimă. Voia să studieze literatura, Stalin a obligat-o să urmeze cursuri la Facultatea de Istorie. Mulţi dintre cei mai buni prieteni au fost deportaţi, unii au dispărut în gulag. Doi unchi ucişi: Stanislav Redens şi Alioşa Svanidze. În copilărie, era ataşată de Nikolai Buharin, era ca o soră cu fiica acestuia, numită tot Svetlana. Buharin a fost executat în martie 1938; Stalin a ţinut până la moarte în sertarul biroului său scrisorile celui numit de Lenin „copilul preferat al Partidului“. Din căsătoria efemeră (a doua) cu Iuri Jdanov, fiul despotului ideologic, s-a născut o fiică. Iubea poezia rusă, a fost o imensă ironie să devină nora (chiar postumă) a celui care a atacat-o infam, în 1946, pe Anna Ahmatova. Ekaterina Jdanova trăieşte, se pare, în peninsula Kamceatka. Doctorul Iosif Morozov, fiul din căsătoria cu Grigori Morozov, a murit acum câţiva ani.
          În excepţionala sa biografie a lui Stalin, apărută la Harvard University Press în 2004, istoricul britanic Robert Service îl descrie pe Stalin ca pe un personaj grobian, violent şi în fond misogin. Întrebat de Svetlana cum era mama ei, Stalin n-a găsit nimic mai potrivit să-i spună decât că avea meritul că l-a iubit pe el. Cât priveşte înfăţişarea fizică a Nadejdei, Djugaşvili i-a spus fiicei şocate că „avea dinţi ca de cal“ şi că el ar fi putut să se căsătorească cu oricare din femeile neamului Alliluev. Ceea ce nu anulează faptul că dictatorul a suferit când Nadejda şi-a pus capăt zilelor. Aşa înţelegea „plăieşul urcat în Kremlin“ (vorba lui Mandelştam) să iubească…
          După moartea tiranului, a devenit persona non grata, doar Anastas Mikoian şi Nikita Hruşciov îşi mai aminteau că există. Avea amici în intelighenţia rusă, între cei numiţi de istoricul Vladislav Zubok „Copiii lui Jivago“. Printre aceştia, disidentul Andrei Siniavski. A fugit în Vest în 1967, a publicat Douăzeci de scrisori către un prieten. Era prin 1980, la Bucureşti, în apartamentul Titei Chiper de pe strada Pictor Iscovescu, când am stat de vorbă, ore îndelungate, cu ziaristul David Binder de la New York Times. Ne-a povestit cum, în 1967, a aşteptat-o pe Svetlana la Zürich cu cecul de un milion de dolari pentru manuscrisul memoriilor sale. În Statele Unite, Svetlana s-a căsătorit cu asistentul celebrului arhitect Frank Lloyd Wright, au avut o fiică, a divorţat. Banii s-au dus pe apa sâmbetei. S-a întors în URSS, a denunţat Vestul după ce stigmatizase corupţia şi crimele comuniste. Copiii pentru care se întorsese au tratat-o glacial.
          A revenit în Statele Unite, se spune că nu rezista să stea locului mai mult de doi ani. A trecut prin crize religioase, a ajuns în final în statul Wisconsin, trăind în solitudine ultimii ani. „Voi rămâne pe veci prizoniera politică a numelui tatălui meu“ (я всегда буду политическим заключенным имени моего отца), declara Svetlana. A murit uitată de lume şi de istorie, s-a stins asemeni frunzelor veştede de toamnă de la cimitirul Novodevicie, unde este înmormântată mama sa.

 

Poetul şi dictatorul: Osip Mandelştam despre Stalin

          Poet de geniu, vârf al literaturii ruse alături de Anna Ahmatova, Marina Ţvetaieva şi Boris Pasternak, Osip Mandelştam (1891-1938) a murit în gulag pentru că a scris, în noiembrie 1933, o epigramă despre Stalin (de fapt una dintre cele mai importante poezii politice compuse vreodată). Deşi poemul nu era menit să circule, fiind învăţat pe dinafară de Nadejda, soţia lui Mandelştam, şi de prietena familiei şi a Annei Ahmatova, Emma Gerstein, Osip nu s-a putut reţine şi l-a recitat în mai multe locuri. A fost o imprudenţă fatală.
          Delaţiunea nu a întârziat. În anii următori, până la deportarea finală, Stalin s-a jucat cu Mandelştam precum pisica cu şoarecele (a se citi răscolitoarele memorii ale văduvei poetului, apărute la Polirom în traducerea lui Nicolae Iliescu). Fusese cândva protejat de Nikolai Buharin, ceea ce, în condiţiile Marii Terori, era o circumstanţă agravantă. Nici măcar o penibilă Odă lui Stalin nu mai avea cum să răscumpere „culpa“ de a-l fi sfidat pe tiran. Aureolat de toţi ditirambii imaginabili, temut şi detestat de acoliţii săi, dictatorul sociopat ştia că de fapt adevărul despre el fusese rostit de poet. În ultimii ani de viaţă a dezvoltat o suspiciune paranoică în raport cu doctorii Kremlinului, excrescenţă a antisemitismului său obsesiv. Când a suferit hemoragia cerebrală la începutul lunii martie 1953, valeţii din Biroul Politic, diverşii Beria, Malenkov, Kaganovici, Hruşciov, Bulganin, Molotov şi Mikoian, terorizaţi de ideea aducerii unor doctori („asasini în halate albe“), l-au lăsat să zacă vreme de 12 ore într-o baltă de urină. Au chemat în fine doctorii, era de-acum prea târziu. Aşa a sfârşit genialisimul generalisim. Are dreptate istoricul Simon Sebag Montefiore în articolul apărut în New York Times din 27 octombrie 2011, intitulat Dictators Get The Deaths They Deserve: „He was not murdered, like Colonel Qaddafi, he was the author of his own destruction“. 

          Mandelştam a fost oficial reabilitat în 1956, dar poeziile sale au întâlnit în continuare obstacole pe drumul către publicare. Bonzii Uniunii Scriitorilor l-au tratat în continuare drept un poet subversiv. În anii următori, Anna Ahmatova şi Nadejda Mandelştam şi-au făcut o datorie de onoare din recuperarea publică a operei poetului. La fel, au cultivat memoria sa poeţii din anturajul leningrădean al Ahmatovei în anii ’60, între care Anatoli Neiman şi Iosif Brodsky. Din păcate, multe texte au dispărut în negura cumpliţilor ani stalinişti. Când scria cuvintele „O, de ştiam de la-nceput că versul scris cu sânge-omoară“ (citez din memorie traducerea lui Marin Sorescu), poate că Boris Pasternak se gândea la destinul poetului akmeist, admiratorul lui Dante, pierit în malaxorul terorii pentru că a refuzat să renunţe la „isprăvile cu-n dedesubt primejdios“. Cel la care se gândea poate Marina Ţvetaieva când îşi amintea de „adolescentul cu sânge cald, iudeu“. 
          Iată, în traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă, poemul incendiar al lui Mandelştam, un text „scris cu sânge“, care avea să-l coste viaţa:

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.
Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu-l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

Apoi a citit întreaga poezie din nou, terminând cu o imensă fervoare: „Potcovar de ucazuri, forjeazâ porunci: / Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi“. „Comsomolul va cânta asta pe străzi!“, era cuprins de exaltare, „la Balşoi... la congrese... de pe  fiecare rând şi balcon...“ Şi a mărşăluit în jurul camerei. Veştejindu-mă cu o privire profund mistuitoare, s-a oprit: „Ia seama. Niciun cuvânt. În caz că vor afla, aş putea fi împuşcat.“ (Emma Gerstein, Moscow Memories: Memories of Anna Akhmatova, Osip Mandelstam, and Literary Russia under Stalin, New York: The Overlook Press, 2004, p. 60-61)

Despre persecutarea Annei Ahmatova in perioada delirului jdanovist am scris pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress. com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov.
          Sunt mulţi ani de când, prin 1966, am citit prima oară versuri de Ahmatova.
          Le-am descoperit în revista Secolul 20 în inspirata, superba traducere a Madeleinei Fortunescu. Îmi revin acum în memorie, resuscitate de acest exerciţiu istoric, moral şi metafizic:

Slava durere nebună, de-o zi
Mort este prinţul cu ochi cenuşii
Roşie-i seara scăldată-n apus
Omul îmi vine şi-mi spune, „S-a dus“.

Acestea vor fi fost simţămintele Nadiei când a primit ştirea că Osea nu mai este. Peste ani, Nadia avea să scrie:

Ce noroc că memoria nu ne restituie trecutul pentru a-l modifica, ci doar pentru a-l interpreta, a-l deplânge şi a-l înţelege. Noi suntem răspunzători pentru tot: pentru fiecare faptă şi fiecare cuvânt, iar memoria ne propune să chibzuim şi să ne întrebăm de ce am trăit, ce am făcut cu viaţa noastră, dacă am avut vreo menire şi dacă ne-am îndeplinit-o, dacă viaţa noastră are un sens coerent sau ea nu este decât o acumulare de întâmplări şi absurdităţi.

 

Vladimir Tismăneanu

Sub lupa memoriei

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)