Catifeaua şi porţelanul

Mircea Moţ


          Căutând cu disperare jacheta în ale cărei buzunare presupune că ar fi pus biletele câştigătoare de la cele două „lotării“, Lefter Popescu află că haina sa cea veche de catifea fusese dată tigăncii Ţâca din mahalaua Farfurigiilor, în schimbul unor farfurii de porţelan.
          La nivelul unor posibile semnificaţii simbolice ale textului caragialian (Două loturi), gestul consoartei lui Lefter nu este deloc lipsit de ecouri: prea puţin conştientă de consecinţe, femeia face un schimb nepermis, câtă vreme ea stabileşte, prin acest schimb, semnul egalităţii între catifeaua din care este confecţionată jacheta şi porţelanul rece, indiferent, nelipsit, în ultimă instanţă, de reflexe tanatice.
          Catifeaua jachetei lui Lefter reţine atenţia printr-o evidentă flexibilitate, implicit prin acea lipsă de „personalitate“ care-i permite să se adapteze cât se poate de uşor corpului uman, ale cărui forme le reproduce cu multă fidelitate. Devenită haină, catifeaua poate trece foarte bine drept tipar al individului, deoarece trasează fidel conturul fiinţei lui. Ţiganca primeşte haina în schimbul porţelanului, a cărui răceală trimite spre moarte, fiind asociat în acelaşi timp unui univers în exclusivitate casnic, din care orice aspiraţie este sever exclusă. Acest porţelan rece al morţii şi al universului obiectual o seduce pe inconştienta doamnă Popescu tocmai prin ademenitoarea şi discutabila lui estetizare, prin care i se camuflează semnificaţiile destul de greu de bănuit de altfel: „Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembč îngust pe buză“.
          Dintr-un anumit unghi privit, gestul ţigăncii din mahalaua Farfurigiilor devine expresia unei subtile acţiuni prin care modestului funcţionar Lefter Popescu i se răpeşte propria condiţie, personalitatea şi, în ultimă instanţă, norocul. Cea care ia iniţiativa este ţiganca: îl măsoară, îl „drămuieşte“, îl cântăreşte simbolic, îl echivalează, îi stabileşte o cotă valorică, din care personajul nu mai poate ieşi; soţiei i se oferă în schimbul jachetei (forma simbolică a lui Lefter) nu o duzină de farfurii, aşadar nu douăsprezece, cu posibilele sugestii ale cifrei, ci doar zece. „Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă“, afirmă consoarta lui Lefter, fără să-şi dea seama că a fost în fond complicele unui gest nelipsit de accente magice.
          Să amintim că zece are „sensul totalităţii, de desăvârşire, de întoarcere la unitate după desfăşurarea ciclului primelor nouă numere“ (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri), fapt ce permite ca sensurile cifrei să fie interpretate (şi) ca o încheiere a evoluţiei, ca limitare a perspectivei, ca oprire a devenirii, cu alte cuvinte ca „încremenire“ a personajului într-o anumită ipostază. Dimpotrivă, doisprezece este „întotdeauna numărul unei împliniri, al unui ciclu încheiat“. Mai mult, marchează „sfârşitul unui ciclu involutiv“, căruia îi urmează moartea, „care trebuie înţeleasă ca o renaştere“.
          Aflând ce s-a întâmplat cu jacheta, Lefter începe instinctiv să spargă farfuriile primite de la chivuţă, gestul său dobândind conotaţii ce trimit spre revolta personajului faţă de substituirea propriei condiţii: „Şi iar pac! paf!, până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc“.
          Simplul gest nu este însă suficient. Personajul ar trebui să se regăsească pe sine, recuperându-şi jacheta, care se află de acum, şi odată cu ea personalitatea lui, tocmai la Ţâca „aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici“, şi care locuieşte „tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor“. Aşadar, spaţiul în care este transferată personalitatea lui Lefter nu ţine doar de margine (cu tot ceea ce implică aceasta), ci şi de un univers obiectual, al farfuriilor şi al farfurigiilor, al materialului rece şi in¬diferent, contând mai mult decât căldura umană.
          În această situaţie, Lefter Popescu se vede silit să meargă tocmai în mahalaua Farfurigiilor, făcând un drum ce dobândeşte semnificaţii opuse drumului spre centru, fiindcă acest drum vizează în primul rând marginea, limită între organizarea riguroasă (care este urbea) şi informul mahalalei.
          Prima incursiune a lui Lefter în acest spaţiu al marginii primeşte accentele unei autentice expediţii militare: „Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. căpitan Pandele; iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei respective“.
Teritoriul în care intră grupul lui Lefter Popescu este unul al marginii, al limitei, dincolo de care se întinde dezorganizarea. Mahalaua este un teritoriu al vagului şi al lipsei de repere, sufocat, nici nu se putea altfel, de înserare şi de noapte. Plină de „noroi“ şi plină „cu pământ“, mahalaua lasă impresia unui loc asupra căruia încă nu s-a exercitat gestul civilizator. Să mai adăugăm mirosul pestilenţial, care îi determină pe temerari să ezite: în odaia luminată incert de pâlpâirea câtorva tăciuni de pe vatră „miroase straşnic a carne cu prune“. Efectul acestui miros este instantaneu: „Toţi trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-şi mâna la nas“.
          Acum şi aici se consumă cu adevărat unica şansă a lui Lefter Popescu. Ce doreşte cu adevărat funcţionarul? El caută cu orice preţ biletele, deşi ne-am fi aşteptat ca scopul călătoriei sale să-l fi constituit jacheta, dublul său, pe care ar fi trebuit să o recupereze, recuperându-şi în felul acesta condiţia ce-i fusese furată. Şi, probabil, norocul!
          Lefter Popescu ratează însă şansa de a avea cu orice preţ jacheta, care, din nefericire, nici nu-l prea interesează pe inconştientul funcţionar. Să reţinem că Ţâca nu ezită să-i ofere lui Lefter haina, secvenţă ce merită întreaga atenţie a cititorului pentru sugestiile ei: „Şi Ţâca începe a-şi lăpăda ţoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie“. În seninătatea inconştienţei sale, Lefter pare să nu priceapă că, îmbrăcându-i jacheta, Ţâca întăreşte în fond gestul magic al substituirii personalităţii funcţionarului cu farfuriile de porţelan, ţiganca umplând de data aceasta formele simbolice ale lui Lefter cu conţinutul propriei personalităţi.
          Aşadar, în loc să recupereze jacheta, funcţionarul cade în capcana pe care norocul însuşi pare să i-o fi întins: „D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept. [...] În buzunar, nimic“. Nu numai că scotoceşte profanator prin buzunare, dar, mai ales, săvârşeşte un gest deosebit de grav, ce echivalează cu anularea definitivă a propriei personalităţi. În mod simbolic, el descoase cu briceagul haina, o descompune meticulos, până la acel „nimic“ semnificativ, până la un gol ce, de acum, începe să-l reprezinte pe el însuşi: „Ţâca scoate jacheta şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile... În căptuşeală, nimic şi iar nimic“.
          De acum înainte, toate încercările lui Lefter de a ieşi de sub autoritatea destinului său (prin noroc, ca incident ce dereglează mecanismul implacabil al destinului) sunt supuse eşecului. Al doilea drum făcut în mahalaua Farfurigiilor întăreşte această idee. 
Înainte de a lua contact cu ţigăncile, care dorm într-o odaie ce ar putea trece drept extremitatea spaţiului mahalalei, Lefter aşteaptă pe prispă, acel loc care delimitează un „afară“ de „înăuntru“, un spaţiu unde se consumă ezitarea personajului înaintea unei experienţe decisive, ce nu poate fi acum decât una a umilinţei („poate că rugămintea să biruie ce n-a putut birui violenţa“).  Ezitând între „afară“ şi „înăuntru“, Lefter Popescu lasă impresia că nu a înţeles nimic: i se oferise şansa de a se regăsi pe sine însuşi, de a-şi recupera personalitatea răpită de ţigancă, dacă ar fi recuperat haina şi, odată cu ea, propria identitate. Nu a făcut-o însă!
          Putem spune că Lefter îşi caută cu orice preţ norocul fară a înţelege că a devenit, între timp, o altă persoană, în urma gestului chivuţei. Oricum, el nu mai contează în ochii ţigăncilor, care nu numai că-l întâmpină violent, ci de-a dreptul umilitor, semn că personajul nu mai constituie o prezenţă ce trebuie luată în seamă. Inconştientul funcţionar „se pomeneşte fleaşc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite“, iar „după ce i-au luat văzul, trage-i, pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân noroi“.
          Este momentul ultim al unei aventuri căreia personajul nu-i poate sesiza dimensiunile grave, cu implicaţii existenţiale majore, nelipsite până la urmă de un fior metafizic.
          După cum se ştie, Lefter găseşte biletele în sertarul biroului său, şi în acel moment are iluzia biruinţei, neezitând să-şi dea demisia (pentru ca, în felul acesta, să iasă dintr-un mecanism ce-l striveşte necruţător), demisie pe care o semnează „Eleutheriu“, cuvânt provenind de la „eleutheria“, adică „libertate“, dar şi „sărbătoare“.
          Dacă Lefter Popescu găseşte într-adevăr cele două bilete, el nu are însă şi şansa de a-şi găsi norocul. Destinul a rămas insensibil, proiectând asupra lui o lumină rău prevestitoare, concretizată prin prezenţa aceluiaşi motiv al porţelanului. Fericit, Lefter „ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de pânză, cele două bucăţele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci“. Triumfător, Lefter „se încheie la jiletcă“, lăsând impresia că-şi conştientizează dimensiunile propriei prezenţe. Dar jiletca aceasta este doar ecoul palid al jachetei de catifea, protejând în ultimă instanţă nişte bilete ce stau sub semnul unui nefast „viceversa“, pe care textul ne ispiteşte să-l înţelegem ca referindu-se exclusiv la inversarea celor două loterii.
          Să fie oare chiar întâmplătoare comparaţia folosită de Caragiale pentru a transcrie reacţia personajului la aflarea cumplitului adevăr? Aflând că fiecare bilet este câştigător, însă la cealaltă loterie, fără să-şi dea „seama bine de ce“, Lefter „simte o sfârşeală şi cade, alb ca porţălanul“.
          „Viceversa!“, murmură Lefter în finalul naraţiunii, lăsând probabil să se înţeleagă că norocul ar exista, ar fi fost posibil, dar nu pentru el, cel de acum, ci pentru celălalt, pentru Lefter cel de dinainte ca Ţâca să-i fi înlocuit personalitatea cu nişte umile farfurii de porţelan!

 

Mircea Moţ

Catifeaua şi porţelanul

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)