Caragiale 2012: o sută de ani pace, ca’vas’zică...

 Gelu Ionescu


Motto:
„Scuză-mă neică – a zis Mitică –
te uitasem: e un secol de cînd nu
ne-am mai văzut!“ 

          Între tatăl şi fiul Caragiale există trei asemănari absolute: ei se urăsc unul pe celălalt cu aceeaşi intensitate; amîndoi sînt misogini irecuperabili; amîndoi suferă de ceea ce se numeşte „les affres du style“. Acţiunea din Craii are loc în 1910. Acţiunea pieselor şi multor momente sau schiţe se aşază la sfîrşit de secol 19, început de 20, deci, cumva, înainte de cea a Crailor. Mica burghezie şi orăşenii din opera tatălui nu există pentru fiu – el vede un alt Bucureşti, un fel de distopie – cam sinistră. Interesant este că şi autorul pieselor intră şi el în anacronism cînd încearcă să scrie piesa neterminată Titircă, Sotirescu & C-ia.; nici nu avea cum să n-o rateze, pentru că premisele ei erau false: oricît era de „ticăloasă“ societatea românească, Titircă, comersant la cam 40 de ani, aşa cum ne apare în Noaptea..., nu avea cum, 20-25 de ani mai tîrziu, să devină mare propitar, senator (petrolist, poate da) etc. Nu avea cum să nu rămînă un analfabet – şi nici nu se face simţit vreun semn că mahalagiul, cherestegiul aspira să devină moşier – de altfel, nu pare că ar fi putut avea... mijloacele. Iar Spiridon nu avea cum să devină doctor în drept, dandy automobilist, cu cai de curse etc. cînd nu fusese, în fragedă juneţe, decît un biet rîndaş... fumător. Neverosimile sînt şi ascensiunile sociale şi politice ale celorlalte personaje: este rezultatul, într-un fel destul de jalnic, al dereglării echilibrului estetic, între satiric şi realism: resentimentul primează verosimilului. Caragiale mai era în eroare şi cînd credea că ceea ce scria la Berlin, povestiri orientale destul de modeste (afară de Kir Ianulea), era partea cea mai bună a operei sale. „Capodopera“ berlineză e corespondenţa.

*

          Caţavencu cere prefectului, în schimbul scrisorii pierdute, candidatura – deci foarte probabila deputăţie – sau o mie de poli: o sumă de o sută de ori mai mare decit el îi oferise mult-prea-cinstitului-şi-turmentatului-cetăţean. Propunerea cu o mie de poli nici nu intră în discuţie, suma pare faraminoasă. (La drept vorbind, nu ne dăm seama astăzi cît putea ea însemna – probabil era de neplătit chiar şi de către un om, se presupune, destul de bogat cum e Tipătescu.) Următoarele oferte făcute de prefect sînt respinse de Caţavencu: nu sunt de ajuns nici o numire în Comitetul permanent, nici postul de avocat al statului, nici postul de primar plus locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae plus moşia Zăvoiu din marginea oraşului. Cum vedem, propuneri deloc neinteresante – şi onorifice, dar şi lucrative: cu atît mai mult cu cît „onorabilul“ falsificase o poliţă de numai 5000 de lei – ceea ce ne face să credem că nu era atît de bogat pe cît de ticălos.
          Ne putem pierde cît vrem în astfel de socoteli pentru a ajunge la verosimilitate – zadarnic! Faimosul act III e numai o mare caricatură, îl nemulţumea şi pe Caragiale, se spune; foarte probabil, căci din punct de vedere logic e total inutil, o „burtă“, cum se spune. Tîrgul cu scrisorile putea fi făcut chiar după discursul lui Farfuridi (de ce oare i se adresează Tipătescu spunîndu-i Farfuride?): scrisoarea contra plastografia în valoare de 5000 de lei – adică schimbul dintre două... texte „comprometante“. Tipătescu are acum în mînă poliţa, Caţavencu scrisoarea; mai trebuia numai chemat Ghiţă ca să-l convoace pe avocat în culise – bineînţeles fără ştirea lui Trahanache-cel-credul. Răfuiala lui Caragiale cu liberalii primează deci... esteticului.
          Numai că există şi o miză idealistă a piesei – şi anume iubirea dintre Zoe şi Fănică. El e cel mai romanţios personaj al pieselor – egal, poate, cu poetul Rică, deşi acesta nu a trecut de caste ocheade. Conu’ Fănică vrea chiar să-l împuşte pe Caţavencu, apoi îi propune Zoei să fugă împreună, ca în romanele pe care le citea Ziţa... (Unde? în lume? care lume? – ne întrebăm, înrăiţi de atîta sarcasm şi ridicol.) Dar Zoe are una dintre replicile definitive ale operei caragialeşti. Citez:
          „Tipătescu: Zoe, mă iubeşti?
          Zoe: Te iubesc dar scapă-mă!“
          Replică definitivă – în afara celor atît de cunoscute, intrate în patrimoniul naţional: curat-murdar, angel-radios, ori-să-se-revizuiască, ştii-s-o scoţi etc. Aş mai adăuga ca memorabilă şi replica lui Nae Girimea în faţa scărmănelii care se încinge în „frizărie“ între mahalagioaicele Miţa şi Didina: „Nu daţi la oglinzi că sînt cu chirie!“ Altfel, dacă e de luat ceva în serios, e faptul că Miţa Baston e chiar o criminală – ar fi ajuns „în cremenal“, şi pe bună dreptate: vitriolul poate desfigura! Vină cu premeditare. Dar, să nu uităm că şi în Noaptea... se trage cu puşca! – o altă premeditare.
          Revenind la Scrisoarea noastră... Pristanda invidiază starea cea bună a lui Tipătescu şi zice: „trai neneacă cu banii lui Trahanache... pardon babachii“. Ni se sugerează că Fănică – zis „cocoşelul“ – ar fi... peşte? El, care nu umblă cu „tirade distilate“ şi cu „rafinării“? Lui însă i se acordă dreptul de a trage concluzia: „Ce lume! Ce lume! Ce lume!“

*

          Atîţi critici inteligenţi, subtili, de mare valoare îşi pun întrebarea fatală: „De ce, Nene Anghelache?“ Nu e o ghicitoare, cum s-a spus – pentru că orice ghicitoare are un răspuns – sigur şi raţional, chiar dacă încă nedibuit, altfel nu ar fi ghicitoare. E o enigmă, pur şi simplu. Şi la enigme nu se află răspuns. Altfel, Caragiale tatăl e prea raţional ca să-i placă enigmele – îi vor plăcea mai mult fiului – şi Paşadia, şi Pantazi, şi naratorul – şi alţii, toţi, sînt enigmatici – adică aflîndu-se „sub pecetea tainei“. Enigme ale vidului. Numai Pirgu nu e enigmatic... şi ştim noi de ce...

*


 
          Între atîtea mîini care vor să smulgă scrisoarea pierdută-găsită-furată-pierdută-găsită, piesa ne apare azi şi ca o melodramă, chiar dacă destul de învecinată cu parodia; ar trebui numai să fim siguri că pasiunile şi convingerile ce intră în joc sînt adevărate – şi pot fi, cu siguranţă. În orice caricatură există o pasiune, o convingere – cea care deformează, pînă la ridicol, contururile normalităţii. Dar felul cum sînt exprimate aceste convingeri, aceste pasiuni, împinge posibila melodramă – sau chiar dramă, poate Ibsen! – în parodie. Caragiale a fost nemăsurat, a sacrificat personajele pe altarul limbajelor lor, a făcut să triumfe exprimarea caraghioasă, comică asupra detestabilului. Astfel că atît de omeneasca pierdere a scrisorii pare... neverosimilă.
          Dar orice sacrificiu aduce o simplificare – odată cu ea, fatalitatea. Printre rîndurile scrisorii pierdute-de-Caragiale umblă libere ca nişte sprectre ale graiului cuvinte, expresii, fraze care te fac vecin cu suspendarea raţiunii din marele hohot de rîs sau cu aceea a zîmbetului în paloare. Personajele, cînd le rostesc şi le repetă, parcă îşi dau o ultimă suflare, parcă îşi devorează propria prezenţă scenică, rămînînd atîrnate de geniale imbecilităţi. Aceste replici care îşi stigmatizează şi manipulează emiţătorii pînă la sfîrşit, îi aruncă astfel în abisul prostiei adînci a locului comun, a pleonasmului, clişeului sau ideilor primite. În acest punct Caragiale e congener cu Flaubert. (Am scris despre această apropiere o teză de licenţă, în 1963.)
          Într-un anume sens, teatralitatea replicilor a concurat teatralitatea personajelor, abisalul „curat-murdar!“ rămîne una dintre marile replici ale teatrului lumii. Păcat însă că numai noi, vorbitorii ei, o putem rosti, lăfăindu-ne complicitatea veselă în enormitatea exactităţii sensului.
          Revenind la parodie: dacă o punem – prin absurd! – între paranteze, rămînem cu scheletul unei drame a onoarei, puterii şi amorului: Amor, honor y poder e chiar titlul unei celebre comedii de Calderón de la Barca – 1623. Cît despre tema puterii, lumea din Scrisoare se hrăneşte cu iluzia civilă într-o lume respinsă de civism. Căci soluţia finală – şi anume că cel care a cîştigat deputăţia (numit spre a ne destinde nervii: Gagamiţă) este cel mai ticălos dintre toţi – seamănă cu o demisie morală. Rîsul sănătos al comediei se opreşte la capătul actului II; ceea ce urmează nu ne mai oferă şansa victoriei binelui şi pedepsirii răului – rîdem de Dandanache, „răul maxim“, şi aproape că ne pare rău, alături de Coana Joiţica, de înfrîngerea lui Caţavencu; rîdem şi de Trahanache, lăsat să poarte coarnele sale de perpetuu prezident, ne bucurăm că amorezii îşi vor putea scrie şi de aici încolo scrisorele; şi chiar dacă una dintre ele se va mai pierde, nimeni nu o va mai găsi... Scrisoarea rămîne pierdută în clasicitatea ei adjudecată.

*

          Apelativele „neică“ sau „nene“ denotă o intimitate respectuoasă. Astăzi se spune „mamaie“ sau „tataie“ – dar nu rudelor! – o intimitate golănească.
          Şi agramaţii de azi fac alte greşeli decît pe vremea miticilor, ei combină limbajul de lemn comunist cu vorbe de moftangiu care a învăţat engleza din filmele sexy.
          Numai prostia – biata, oropsita, umila prostie a rămas neclintită în eternitatea ei.

*

          Cu nu multe decenii în urmă, eram cu toţii de acord că profeţia lui Lovinescu – cum că societatea românească va evolua şi tipurile caragialeşti vor cădea în desuetudine, se vor demoda, părăsite de evoluţia societăţii, vor deveni, aşadar, „istorice“– eram cu toţii de acord că această profeţie nu s-a împlinit. Şi că toată „soţietatea“ din Caragiale e încă vie, nu numai în replicile ei geniale, dar şi în tipurile şi micile mişelii, şi ţopeniile inofensive („dobitoaca!“), şi gafele de cartier, şi insinuările nătînge („vezi cum eşti?“).
          Dar au venit ultimii ani ai dictaturii comuniste, cu atîtea mizerii şi înjosiri (de care ne amintim cu un fel de încrîncenată durere), apoi tranziţia – şi profeţia lui Lovinescu, în sfîrşit! s-a îndeplinit: acum, „tipurile“ au devenit apariţii macabre în ticăloşia lor feroce, „mişeliile“ au adus milioane de bani furaţi prin şantajarea bunei-credinţe a omului de pe stradă, iar ieri „indiscreţiile“ au tras după ele condamnări la ocnă şi au întemeiat puterea cea mare a delaţiunii, „ţopeniile“ s-au transformat în grosolănii „de stat“. Vremea birjelor seamănă azi cu un fel de mic paradis (că tot era Bucureştiul un mic Paris – de la bariere!) în care se zîmbea, se zîmbea... Ţal! Ţal! Ţal!
          Dar, să nu fim prea patrioţi în „înfierarea“ soţietăţii naţionale: un infatigabil şi îndobitocitor prost gust universal se prăvale din televiziunile din toate ţările („uniţi-vă!“), lăsîndu-ne doar cu speranţa că jocurile manipulate de pe telefon, „trăite“ cu urechile astupate de un fel de muzică moartă (printre alţi autişti), vor salva de la dispariţie definitivă urşii albicioşi de la poluri, gîndacii de Colorado şi plopii tremurători şi fără soţ...

*

          Cum cred că s-a observat, mai bine de jumătate din acţiunea pieselor de teatru se petrece noaptea. Caragiale respectă perfect regula aristotelică a unităţii de timp; numai că lumina sacrală a tragediei din Grecia antică se scursese, de multe veacuri, în cupa epocii de fier a profanului.
          Dar şi în proze: accidentul de tren al lui Bubico vine din noaptea adîncă a povestitorului diabolic; domnişoara Porţia din strada Fidelităţii soarbe chibrite ucigaşe tot noaptea; ce să mai vorbim de CFR, unde muşteriul vrea să ştie dacă trenul de noapte cu Miţa „umblă regulat“; balul de pe urma căruia Turturel (High-life) ia palme nu poate fi decît noaptea, „pi onoarea mč!“ Şi Amicii, tot cu palme şi tot noaptea; criza cea mare şi recolta de rapiţă compromisă sunt evocate într-o noapte de după o caniculă bucureşteană – vezi Situaţiunea: ne trebuie „o tiranie ca în Rusia!“ (cîtă diligenţă! cum a văzut românul nostru grec „venitorele“: şi CRIZĂ, şi tiranie ca în Rusia)...
          Şi încă alte nopţi, din care cea mai urîtă pare să fi fost aceea din Grand Hôtel „Victoria Română“.
          Nu mai insist, Caragiale scria mai ales noaptea...

*

          În fine, mă întreb, nu fără un gram de temere: oare ce mai înţeleg tinerii noştri şcoleri din această operă fără egal pentru noi („sînt vechi, domnilor!“), cei trecuţi prin mai multe valuri ale istoriei daco-romane – şi dacă nu mai înţeleg mare lucru, o fi viaţa lor mai plăcută?

Gelu Ionescu

Caragiale 2012: o sută de ani pace, ca’vas’zică...

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)