Un roman al Câmpiei Transilvaniei


Andrei Marga

          Cu ani în urmă, fiind decanul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii clujene, am invitat-o pe Marta Petreu să vină în Catedra de istoria filosofiei. Scrisul ei precaut şi precis despre filosofia românească şi, pe atunci, mai ales cartea despre sofisme şi implicaţiile lor în literatură erau convingătoare. Poezia Martei Petreu, pe care mereu am citit-o existenţial (ceea ce nu înseamnă neapărat că am şi înţeles-o fără resturi), o consacrase deja. Prin cercetările dedicate mai cu seamă perioadei interbelice, ea a devenit cea mai importantă voce actuală în reconstituirea istorică a gândirii din România.
          Aceasta nu este însă totul. Aşa cum, studentă la Filosofie fiind, Marta Petreu a surprins prin poezia ei, iar apoi, ca poetă recunoscută, a surprins din nou prin studiile de istoria filosofiei şi logică aplicată, astăzi profesoara de istoria filosofiei româneşti ne surprinde prin proza ei, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Iaşi: Polirom, 2011). Nu ştim dacă Marta Petreu ne va surprinde în anii ce vin, păşind în noi specii ale creaţiei. Chiar dacă s-ar opri la surprizele deja menţionate, putem spune că ea şi-a construit de pe acum – cu o autoexigenţă exemplară – un loc inconfundabil, în istoria pe care alţii o vor reconstitui. Ceea ce se anunţă deja cu fermitate şi limpezime, o operă filosofico-literară efectivă de autor a Martei Petreu, nu va putea fi ocolită.
          Nici romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului nu mai este de ocolit pentru cei care vor să ştie ce se gândeşte în România de astăzi. Nu sunt nicidecum un cunoscător sistematic al prozei autohtone din ultimele decenii, nefiind critic literar, dar pot să spun, cu suficiente argumente, că acest roman se singularizează în mod concludent, literar, sub multe aspecte. Şi, în definitiv, ce putem aştepta mai mult de la un roman? Nu este vorba aici de romanul vreunei intrigi sau al unei acţiuni urmărite până la deznodământul prin care se semnifică ceva, ci de romanul vieţii, de fapt al multor vieţi, dintr-un loc anume, Câmpia Transilvaniei, într-o epocă – cea postbelică, urcând până în anii şaptezeci şi cu rădăcini până la începutul secolului trecut.
          Aici, pe această câmpie, naratoarea din roman este „acasă“, dar „acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“. Ea ne obligă să ne amintim că în Apocalipsa după Ioan, Armaghedon este muntele şi localitatea Meghido, din câmpia Esrom, unde Dumnezeu a biruit faptele Satanei – „duhuri de diavoli, făcătoare de semne, care duc la împăraţii lumii întregi să îi adune la războiul Zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul“ (16, 14). Marta Petreu îşi asumă autobiografic naraţiunea. Personajul Ticu trăieşte religios, în mod profund, aşteptarea apocalipsei şi a marii bătălii a Armaghedonului, iar naratoarea evocă acest fapt:

Când am trecut într-o seară, în toamna anului 2007, pe Cîmpia Armaghedonului din Valea Meghido a Israelului, mi-am spus că nu eu: Ticu ar fi trebuit să ajungă aicea între cele două armii nepământeşti de lumină şi beznă. Al lui era locul acesta. Lui i s-ar fi potrivit să bată Ţara cea Sfîntă dintr-o parte într-alta ca ograda lui cu piciorul. Asta visase. Armaghedonul. Pînă cînd el i-a venit. (p. 197)

Turnura autobiografică pe care romanul o ia în mod frecvent nu îi reduce niciun moment tensiunea naraţiunii, cum se petrec lucrurile la alţi autori. Marta Petreu integrează faptele în biografii bine profilate, care se dispun în jurul Mariei, care ajunge, din neîmplinire în dragoste şi viaţă, să îşi blesteme copiii, şi Ticu, care îşi asumă propovăduirea unei viziuni, căreia fiica sa îi preferă secularizarea. Toate acţiunile se petrec în câmpia transilvană, căreia Marta Petreu îi asigură o descriere literară pregnantă, folosind cu măiestrie inclusiv resursa graiului în care se vorbeşte aici. Această descriere este făcută într-o optică mărturisită: „Pentru mine, prezentul a început să fie numai trecut desfigurat“ (p. 325). Marta Petreu proiectează o trăire intensă a momentelor istoriei personale şi nepersonale asupra celor din jur.
          Cum îi apare însă lumea din jur ne dăm seama analizând fragmentele cele mai expresive ale romanului. De pildă, viaţa şi figura Mariei sunt redate astfel:

Eu ştiu de multă vreme că, din tot ce-a aşteptat, n-a primit nimic, că aşteptările ei au fost, toate, nu numai dezamăgite, ci de-a binelea înşelate, că n-a avut un vis care să nu-i fi fost spart şi nici gesturi care să nu se întoarcă, într-un sfîrşit, contra ei. Că ajunsese să urle de durere şi de ură, să-şi cuprindă în acelaşi blestem mama, sora, bărbatul şi tustrei copiii, care, zicea ea, în nemăsurata ei suferinţă, au nenorocit-o. Că, din urîtul ce-a ros-o, şi-a dorit nu numai să nu se fi născut, ci şi să moară. „Mai bine nu m-aş fi născut! Mai bine nu mă făcea Mama!“ exclama fierbinte, şi buzele ei roşii tremurau de deznădejde cînd descoperea soluţia: „mai bine m-aş spînzura şi aş scăpa de toate!“. La sfîrşit a trăit într-o permanentă intimitate cu moartea şi a dorit cu o asemenea pasiune să moară, încît numai pasiunea lui Ticu pentru mîntuire şi dorul lui după Apocalipsă şi Armaghedon i-au fost egale. (p. 28-29)

Lumea preluată în textul romanului pare una plină de accidente:

Copil al pedepsei şi-al răzbunării, am crescut grasă şi mulţumită. Supravieţuisem primejdiilor prenatale, îmi păcălisem părinţii, întîi Mama, care nu voia să mai rămînă însărcinată, apoi Tatăl, care s-a gîndit dintr-odată la un avort, apoi din nou Mama, care nu s-a dus la doctorii de la Piaţă, numai de ciudă că ideea avortului venea de la „el“, în loc să-i fi trecut ei singure prin cap. Făcută din violenţă şi răzbunare, din mîniile lor în contratimp, eram deocamdată un supravieţuitor şi apărusem pe lume: nedorită, uriaşă la cele aproape cinci kilograme la naştere, cu pielea întunecată „de parcă te-ar fi ars soarele din hča lume“, îmi zicea Mica mai tîrziu, ocupam liniştită şi fără niciun scîncet leagănul de lemn. (p. 91)

Orizonturile de viaţă sunt accidentale, la rândul lor: „m-am învîrtit în jurul lui, ce sincronicitate, şi ce buimaci şi împiedicaţi bîjbîim noi trei printre lucruri şi semne, nemaiştiind ce e arătare, ce-i o biată iluzie“ (p. 104). Indiferenţa pare să fi pătruns toate relaţiile dintre oameni. „Ne purta de grijă fără niciun fel de grijă, ca să zic aşa, ca şi cum şi-ar fi făcut datoria la minimum, ca şi cum şi-ar fi propus să fie ireproşabilă, în vreme ce atenţia ei interioară ar fi fost de fapt îndreptată spre altceva, de noi neştiut“ (p. 136). Nici sărbătorile nu mai pot să fie complete:

De Crăciun şi de Paşti, cînd toată lumea se ducea la biserică, la colindat, la stropit, cînd lumea petrecea, la noi era o tăcere stingheră. Mica spăla şi scutura toată casa din vreme, o lustruia cum se face de marile sărbători. Apoi făcea bucatele rituale, cozonaci şi cornuleţe, sarmale, de Crăciun, miel şi ouă roşii, vopsite în coji de ceapă, în Joia Mare, de Paşte. De cum se apuca ea de făcut marea curăţenie, Ticu se ascundea în el însuşi şi se scufunda în tăcere. Nu-şi mai vorbeau. (p. 149)

Singurătatea este, în aceste împrejurări, frecventă:

Nicăieri, niciodată, singurătatea mea n-a fost mai mare ca în toamnele acelea, vreo şase, de aur şi ceaţă, în care am păscut curcile. Mă îmbătam de singurătate cît era după-amiaza de lungă. Priveam în jur, învăţînd dezolarea. Urîtul pe Cîmpia Armaghedonului, pămîntie şi gata de moarte. (p. 176)


Aspiraţia spre altceva rămâne însă continuă:

Cu mîncarea, cel mai rău era primăvara. De prin aprilie pînă în iulie, cînd cresc puii de găină, la noi nu mai era carne decît în sezonul, scurt, al mieilor. Intervalul acesta a rămas în amintirea mea ca timpul foamei, cînd, cu mîncarea în faţă, învîrteam lingura în nesuferita ciorbă de varză sau în dezgustătoarea ciorbă de măcriş şi, fără să le pot înghiţi, tînjeam după o necunoscută hrană. (p. 183-184)

Iar creaţiile şi construcţiile de sine umane ce reuşesc depăşesc cu mult datele realităţilor prea aspre:

M-am construit din cărţi şi cuvinte, detestîndu-mi familia şi visînd ziua măreaţă cînd voi fi singură, singură-n lume, nesupravegheată de ochiul ostil poruncitor al familiei. Al lui Ticu. Al lui Mica. Ziua în care voi face ce vreau, singură-n lume, în casa mea, numai a mea, în care voi putea citi la nesfîrşit pe săturate, fără să primesc bătaie pentru lecturile mele. Eu în faţă cu marea bibliotecă a lumii. Fără ei, care-mi cer mereu să mă mişc să dreg să muncesc să-mi fac datoria. Cărţi. O lume din cărţi. Din hîrtie. (p. 195)

Peste toate, este o lume în care binele şi răul se amestecă atât de complicat, încât fiecare fiinţă umană ajunge, în cele din urmă, sub pământ, înmulţind populaţia de sub tălpile noastre – fiecare cade biruită până la urmă de forţe pe care niciun sens nu le legitimează. Psihologic vorbind, puţine romane de astăzi traduc atmosfera marcată de triumful imposturii, al măsurilor aberante şi lipsei de raţiune, în care trăim astăzi în România, şi al tragismului difuz, subsecvent.

 

Andrei Marga

Un roman al Câmpiei Transilvaniei (Marta Petreu. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Iaşi: Polirom, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 1 (260)