24 de minute şi 4 secunde cu Leonid Dimov

Ion Bogdan Lefter

Leonid Dimov, 7 poeme rostite la Radio, 1968-1970, Bucureşti: Editura Casa Radio, 2011 (text + cd)

            Un privilegiu: acela de a-l asculta citindu-şi versurile pe Leonid Dimov, extraordinarul „oniric“, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut vreodată literatura română. Nu chiar cele 7 poeme, cartea din 1968, o capodoperă, cu lungile, fantasticele sale poveşti rimate, dar – totuşi! – 7 poeme rostite la Radio, înregistrate în 1968-1969-1970, cu, drept „bonus“, un mic interviu luat tot pe-atunci autorului.
            Dimov era în acei ani în plină exuberanţă a scrisului, a publicării. Nu se putuse lansa ca tînăr poet în anii ’50, în intervalul istoric al „stalinismului“ autohton (era născut pe 11 ianuarie 1926), dar vremurile se schimbă după 1965, cînd regimul co¬munist intră în faza sa de liberalizare şi barierele cenzurii sînt lăsate dintr-odată foarte jos, la cote foarte permisive. Dimov debutează în sfîrşit – la aproape 40 de ani în presa culturală, în paginile Vieţii româneşti, în decembrie 1965, şi la aproape 41 cu o carte, Versuri, în decembrie 1966. În 1967 apare doar în reviste, dar în 1968 scoate două culegeri, amintitele 7 poeme şi Pe malul Styxului, în 1969 iese şi Carte de vise, alt volum-capodoperă, iar în 1970 – Semne cereşti şi Eleusis (ultima – semnată în tandem cu Florin Pucă, autor al zecilor de pagini de desene din carte, în alternanţă cu poemele). Dimov e şi o „prezenţă“ în viaţa literară a perioadei: alături de colegul său de doctrină „onirică“, Dumitru Ţepeneag, face figură ofensivă ideologic, implicit – şi uneori ai zice chiar că explicit – subversivă, şi pitorească pe latură anecdotică. În mediile culturale şi în stabilimentele boeme frecventate de grupurile literar-artistice ale perioadei, cei doi pledează pentru utilizarea retoricii viselor ca formă de „nealiniere“ şi de evaziune. Cu faţă rotundă, pişicheră, şi cu mustaţă „pe oală“, cu părul crescut din fire lungi, dar retezate la baza capului prin tunsoarea atît de simpatic numită cîndva „oală“, Dimov pare el însuşi un personaj al lumii vesel-triste, carnavaleşti din poemele sale: e cîntăreţul, menestrelul descins din anistorismul caleidoscopic al parabolelor „onirice“ într-un viitor straniu, de modernitate distorsionată totalitar şi de postmodernitate culturală incipientă, abia tatonantă. Mustind de talent, impetuos, cuceritor, are succes, e publicat şi luat în seamă de multă lume, de critici şi colegi, amici, companioni, ba mai e şi difuzat puţintel pe calea undelor, într-o perioadă în care radioul, ca şi televiziunea, posturi de stat unice, strict controlate politic, permiteau cu greu accesul literatorilor şi intelectualilor independenţi, neobedienţi faţă de linia oficială a regimului.
            Vor urma ani mai ostili: din vara lui 1971, după aşa-numitele „Teze din iulie“, mişcarea „onirică“ e interzisă ca atare, chiar dacă autorilor care o susţineau li se permite să publice în continuare. Evoluţiile individuale sînt acceptate, manifestarea ca grup – nu. În ziare apar cîteva texte de incriminare a „vinovaţilor“. Dimov scoate cărţi noi, dar resimte înăsprirea atmosferei şi va decide la un moment dat să se retragă din viaţa literară şi boemă. Devine un „sihastru“ cu lungă barbă albă, în apar¬tamentul în care locuia împreună cu soţia sa, Marina, cu fiica lor, Ileana, şi cu doi cîini şoricari, Roc şi Mus, într-un bloc din zona Oborului, la începutul căii Colentina. Retras va fi şi pentru publicul radiofonic: nu mai e invitat să facă înregistrări, cu excepţia notabilă – dar care întărea serios regula, de fapt! – a unei emisiuni difuzate din Occident, de la studioul parizian al Europei Libere, în 1978, atunci cînd i se permite să participe la un festival de poezie în Olanda. Se stinge din viaţă pe 5 decembrie 1987, cu puţin timp înainte de a împlini 62 de ani.

            Prin urmare, atît se păstrează în fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune din vocea – spuneam – a unuia dintre cei mai mari scriitori ai noştri: cu totul, doar 24 de minute şi 4 secunde, inclusiv întrebările interviului...
            Pe benzi au rămas trei voci ale lui Dimov: una calmă, a lecturii liniştite în studioul Radioului, în faţa microfonului – aşa sună Vis cu devisceraţii, Într-un orăşel de munte, Vis cu bufon, Sinestezii, Vis cu leneş; a doua – aproape strigată, declamată în faţa publicului, înregistrarea fiind făcută de Ion Drăgănoiu pentru Studioul de poezie, într-o situaţie de spectacol de recitări; şi o a treia – mai potolită ca ton, dar şi ea un pic „cîntată“, cu prelungiri solemne, misterios-cavalereşti, vag fioroase, cu subînţelesuri adînci şi cu o accentuare specială a vocabulei finale, ca şi cînd acolo, în „castroanele spar-té“, străvechi, „păstrate veacuri“ (în Perspectivă), s-ar ascunde o nenumită taină.
            Şi: Dimov vorbeşte uşor pătruns de importanţa situaţiei, dar nu într-atît încît să-şi suspende particularităţile de pronunţie. Bunăoară, spune mereu „dă“ şi „pă“, nu „de“ şi „pe“, uneori şi „dîn“ în loc de „din“ sau „numa’“ în loc de „numai“. (Bineînţeles, vorbeşte cu „sînt“, „sîntem“ etc., cum era atunci normat şi cum e şi corect!) Pe ansamblu, lecturile sale la microfon lasă două senzaţii predominante: întîi, fireşte, bucuria de a-i putea asculta vocea; pe de altă parte, sigur pe el fiind, totuşi într-un context cam oficial pe-atunci, nu pare cu adevărat în apele lui, nu lasă să treacă spre ascultătorii radiofonici nici euforia de iureş nebun atinsă în punctele de climax ale poemelor, nici serenitatea de o infinită graţie din zonele de calm, de reflecţie, de reverie.
            Şi mai formalist – deşi rămînînd substanţial – sună dialogul cu Ion Drăgănoiu pentru rubrica Interviul săptămînii din Revista literară radio difuzată pe 22 martie 1968, emisiune în care e inclus ca ilustrare Vis cu devisceraţii (convorbirea trebuie să fi fost înregistrată după apariţia volumului 7 poeme, în ultima întrebare fiind vorba despre viitoarea carte dimoviană, care avea să iasă tot în 1968, dar mai către finele anului, Pe malul Styxului). După cum sînt intonate, e evident că întrebările au fost scrise dinainte şi citite la microfon. Probabil, la fel şi răspunsurile, uneori foarte „scriptice“ şi ele, oricum ceva mai „jucate“ actoriceşte, cu pauze şi ezitări, cîteodată poate şi divagante, cu adaosuri improvizate în timpul înregistrării, la final iarăşi cu text parcă citit de pe hîrtie. Aşa se făcea în epocă, poate şi pentru a se obţine o prealabilă „viză de înregistrare“, necesară pentru intrarea în studio. În plus, cine ştie cum se fac montajele radiofonice poate distinge în interviu multe „tăieturi“, încă din prima propoziţie a lui Dimov, între „Ion Barbu a început printr-o poezie a Cosmosului“ şi „o poezie aproape paleontologică“, apoi înaintea frazei următoare, încît replica n-are o perfectă cursivitate. Poate că pasajele eliminate dezvoltau ideea într-o manieră care va fi părut în epocă mai puţin „convenabilă“, probabil nu direct politic, ci prin caracterul speculativ, filozofic, metafizic. În orice caz, mai toate răspunsurile au la final alte tăieturi de montaj, deci sînt scurtate. Pentru a nu depăşi „spaţiul de emisie“ sau din alte motive? Nu putem şti. Poetul şi prietenul Ion Drăgănoiu s-a stins şi el din viaţă pe 23 mai 2003 (la 60 de ani – se născuse pe 6 ianuarie 1943).
            Să notăm şi numele celorlalţi redactori care l-au înregistrat pe Dimov citindu-şi versurile: Ion Budescu şi Gheorghe Gheorghiţă.

            În sine, şi poemele, şi răspunsurile la întrebări sclipesc ca nişte nestemate de mare preţ. Cele 7 poeme, difuzate în datele de 22 martie şi 27 octombrie 1968, 16 martie şi 23 aprilie 1969 şi 21 iunie 1970, fuseseră publicate ori aveau să fie incluse în Carte de vise şi în Eleusis: Vis cu devisceraţii, Vis cu bufon, Sinestezii şi Vis cu leneş apar în volumul publicat în 1969 (primele două din ciclul titular, Carte de vise, al treilea din 7 proze şi al patrulea din La capătul somnului), iar Într-un orăşel de munte, Vis cu cai şi Perspectivă – în cel din 1970 (unde, fiind vorba despre o carte-album, cu pagini nenumerotate, secvenţele poematice n-au titluri; e vorba despre a noua, [Era, departe, soarele pe jumătate apus], a treizeci şi una, [Suntem cu toţii nişte negri cai], şi a douăzeci şi opta, [Se-aşterne-n necuprins salon deşert]). Sînt piese de relativ mici dimensiuni, în maniera dimoviană cunoscută: naraţiuni fanteziste, „onirice“, construite după „modelul legislativ“ al visului, cum explicase în repetate rînduri autorul, desfăşurări alerte de mişcări şi de spaţii, în stihuri săltăreţe, metric inegale, rimate alăturat, cu lexic bogat şi cu sumedenie de sofisticării stilistice, de o încîntătoare policromie. Doar poemul final, Perspectivă, are 14 versuri constante, distribuite în Eleusis în trei catrene şi un distih final, deci în tipar de sonet, dar şi acolo rimele rămîn alăturate, fără nicio încrucişare.
            Vis cu devisceraţii ar putea fi un titlu generic pentru poezia lui Dimov, în care întotdeauna realitatea e „spintecată“ şi golită de mulţimea haotică de „organe“ ale sale, etalate apoi în minuţioasele descrieri de decoruri, de obiecte mari şi mici, legiune. Succesiunea de toposuri peste care împărăţeşte protagonistul e atît de aiuritoare, încît nici situaţia, nici ţinta deambulărilor nu se disting. Doar distihul final – „Apoi ne-am întîlnit din nou. Erai frumoasă./ Ne-am prins de mîini şi ne-am întors acasă“ – sugerează că tot ce s-a spus pînă aici ar putea fi o transpoziţie a năvalnicului sentiment căruia-i spunem iubire.
            Mai limpede amoroasă e povestea din Într-un orăşel de munte, unde metamorfoza spaţiilor porneşte şi revine la imaginea urbei alpine, către care, aşteptat de ea, el se va întoarce spre a porni din nou altunde, plutind, topindu-se, evaporîndu-se, apoi din nou corporalizat ca pasăre ori ca floretist din vechime, într-o figuraţie care ar putea fi şi a morţii.
            Urmează Vis cu cai, în aceeaşi stilistică, dar mai coerent epic: o cavalcadă cabalină care devine la final parabolă a creaţiei. După ce traversează iarăşi un oraş, pîlcul de cai negri – naratori la persoana întîia plural! – rămîn captivii cîmpiei care se pliază deasupra lor, închizîndu-se „ca o carte“, cufundaţi în „întunericul plin de cîntece“. Cartea fiind poemul, poezia, literatura.
            Vis cu bufon: unul dintre cele mai frumoase din Cartea... din 1969. Încă o dată oraş „alpestru“, decor de cofetărie supraîncărcată cu prăjituri, apariţie a unui bufon care-şi disimulează – imperfect... – statutul de mesager al morţii şi finalmente „înălţare la cer“ a personajului-narator, într-o reluare parodică a destinului cristic. (O analiză mai amănunţită – în prefaţa mea la volumul II al ediţiei dimoviene Opera poetică, pe care o îngrijesc la Editura Paralela 45 şi din care au apărut primele două tomuri, 2010.)
            Sinestezii (cu un comentariu tot acolo): viziune comic-medicală a morţii, cu un fir de nostalgie amoroasă, simpatică foc în descrierea tratatului „pentru felceri“ din prima parte, tulburătoare în presentimentul final al extincţiei.
           „Leneşul“ din Visul... următor e animăluţul Central- şi Sud-american cu picioare cu cîte trei degete, din familia „brandipodidelor“ (nu degeaba studiase poetul la un moment dat biologia...). Creatură ultra-exotică, apare şi dispare din text ca o părere, ca urmă a unui ideal, simbol vag al tuturor aspiraţiilor neprecizate, lăsînd în urmă universul pitorescului dimovian, cu amintiri, generaţii şi civilizaţii.
            În sfîrşit – acea Perspectivă mai riguroasă metric, mai severă şi mai barbiană. „Perspectivă“ a ce, către ce? Textul pare încifrat ermetic. Poate asupra eternităţii, a „nemuririi“ pomenite în prima strofă, a depărtării invocate în distihul final, la capătul „veacurilor“...

            De la influenţa lui Ion Barbu pornesc cele patru întrebări ale lui Ion Drăgănoiu. Dimov, care a mai scris despre cel pe care spune şi aici că-l consideră un „maestru“, îi face încă o dată elogiul, îi lasă meritul „axiomaticii“ matematice şi poetice, al rigorii şi al abstractizării, după care admite doar o emulaţie stilistică şi doar ca sursă de soluţii tehnice dintr-o panoplie mai extinsă: „În ce priveşte sintaxa, rima interioară, inversiunea dintre adjectiv şi substantiv şi alte tertipuri sintactice specific barbiene, ele îmi închipui că pot fi folosite; deşi omul şi-a pus gheara lui pe ele, totuşi nu le-a eliminat din arsenalul prozodic, din arsenalul poetic“.
            Întrebarea a doua, privitoare la „onirism“ (încă neinterzis atunci), îi prilejuieşte lui Dimov reluarea explicaţiilor asupra „legilor specifice visului“ („legislaţia onirică“). Un accent apăsat cade asupra ideii că universul rezultat din aplicarea modelului respectiv nu se opune realităţii: e vorba despre „o lume care nu este contrarie lumii reale, deci nu este evazionistă, nu evadează din lumea reală, ci dimpotrivă, o include şi-i adaugă o nouă dimensiune, un fel de aură specifică“ (vezi şi demonstraţia mea din secvenţa „Oniricul“ postmodern şi... realist, în prefaţa la volumul I al ediţiei citate).
            Răspunsul următor postulează caracterul epic al poeziei „onirice“.
           Iar la întrebarea a patra, despre volumul care urma să apară, Dimov trimite în replică la „funcţia renascentistă a sonetului“, specia pe care o ilustra Pe malul Styxului: „nu o încercare de virtuozitate, ci, dimpotrivă, o încercare de a-ţi povesti viaţa, adică un fel de curriculum vitae axat pe virtuozitate“.

            Citeşte Leonid Dimov, aşadar!: 7 poeme şi cîteva precizări de program „oniric“. Vocea lui – cele trei voci pe care-şi spune versurile – nouă ni se adresează, ascultătorii săi în postumitate. Emoţionant privilegiu...

 

Ion Bogdan Lefter

24 de minute şi 4 secunde cu Leonid Dimov

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)