Memorie şi proiect

Mircea Muthu

            Ideea de a rememora şi, implicit, de a fixa într-o bibliografie sectorială şi analitică receptarea românească a culturilor sud-estice începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent îşi are „preistoria“ sa în câteva contribuţii bibliografice însumând cam două sute de titluri – volume şi studii în periodice – imprimate în Cahiers roumains d’études littéraires (din 1982, nr. 3), sub titlul Littérature roumaine – Littératures sud-est européennes. Cercetările noastre de balcanologie au facilitat ulterior acumularea au fur et ŕ mesure de alte titluri ce, ordonate pe capitole, secţiuni şi subsecţiuni, reflectă, direct sau indirect, contextul geoistoric, lingvistic şi chiar mentalitar al propriei noastre culturi, cu distribuţia prioritară a accentelor pe imaginarul literar în prima parte. O atare încercare restitutivă este, fără-ndoială, incompletă, din varii motive (travaliu individual, colecţii incomplete de periodice, ediţii aproape intruvabile etc.); ea circumscrie totuşi interesul nostru constant pentru ariile învecinate de „comune amintiri istorice“ (Nicolae Iorga), şi asta în paralel oarecum cu atracţia exercitată de modelele, mai mult sau mai puţin catalitice, ale centrelor de putere din Vestul european. Orientarea României spre Europa luminilor n-a putut şterge, cel mult obtura, ataşamente tradiţionale, astfel că traducerile şi comentariile (de la recenzii la exegeze) certifică specificul în bună măsură interstiţial al culturii, nu numai literare, în gramatică românească. Consultarea poziţiilor ordonate pe domenii (literatură, istorie, etnologie, drept, teologie ş.a.) şi la modul alfabetic sugerează mai multe p e r s p e c t i v e – dintre care am ales doar câteva – pentru cel interesat de acest areal fascinant prin diversitatea tematică, atitudinală şi stilistică la nivelul etniilor ce au cunoscut, în siajul emergenţei romantice, procesul cristalizărilor naţionale.
            A. Mai întâi, bibliografia oferă date şi informaţii utile pentru un posibil şi necesar examen de  s o c i o l o g i e  a receptării  româneşti, indiferent că e vorba de ficţiunea literară, în prima parte, sau de istorie şi mentalităţi, în partea secundă. Or, în această ordine, câteva observaţii extrase după o lectură tabulară sui-generis legitimează enunţul de mai sus, deocamdată asertoric. Astfel, până la 1918 periodicele noastre, multe dintre ele efemere, consemnează produsul folcloric, dar şi, fragmentar, literatură modernă, semnată câteodată de nume clasicizate, ca în cazul bulgarului Aleko Konstantinov, cu romanul Bai Ganiu, tradus la început în foileton. Dar multe transliterări se fac aleatoriu, unele „din limba esperanto“, altele prin intermediar german, italian sau rus; de asemenea, numeroase traduceri în limba română sunt nesemnate, iar majoritatea traducătorilor au alunecat în uitare, e adevărat, cu unele excepţii ce trebuie consemnate: G. Murnu (neogreacă), Dionisie Miron, G. Bogdan-Duică, Al. Macedonski („serbo-croată“), I. Bărbulescu, Horia Petra-Petrescu (bulgară), Hasdeu, Iorga, Coşbuc (albaneză). Unele reviste cultivă în mod constant valorile literare sud-estice şi sunt de amintit aici Gazeta de Transilvania, Noua Revistă Română, Convorbiri literare sau Universul  literar.
            Cantitativ vorbind, A l b a n i a  e mai puţin prezentă, comparativ  cu Bulgaria sau cu literaturile iugoslave, după cum aproape inexistente sunt volumele traduse, dar şi comentariile, reduse adesea la simple prezentări de familiarizare. E o situaţie întrucâtva paradoxală: în atmosfera romantică, Sud-Estul a descoperit cu entuziasm creaţia folclorică şi a trăit procesul de ecloziune a statelor naţionale, acompaniat de câştigarea autocefaliilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, ce au indus, la nordul Dunării, sentimentul redescoperirii unui spaţiu familiar prin aspiraţii şi în care valorile moderne erau, ca şi la noi, în curs de cristalizare. De aceea, o prezenţă substanţială vor avea, în general, literaturile sud-est-europene după 1918 şi – e locul s-o subliniem – în pofida tensiunilor interbalcanice (conflictul româno-bulgar, alungarea aromânilor din Grecia continentală, problema Macedoniei etc.). Subzistă din perioada anterioară lui 1918 câteva decalaje: astfel, Albania ocupă, în continuare, un loc mai modest în receptarea românească, chiar dacă a existat o masivă emigraţie intelectuală albaneză, care a pregătit, cum se ştie, Renaşterea şi apoi independenţa ţării, tardivă totuşi faţă de celelalte state balcanice. Mai mult, deceniile care au urmat celei de-a doua conflagraţii mondiale au fost grevate de un regim totalitar, ceea ce explică prezenţa – în poezie, de pildă (ca în antologia tradusă de Toma George Maiorescu în 1959), dar şi în proza scurtă – a creaţiilor proletcultiste, afine, de fapt, cu ceea ce se scria şi în România anilor ’50. Absentează, în schimb, marii clasici (arbăraşul Jeronim De Rada fiind totuşi antologat), pe alţii – Asdreni, Poradeci sau Kuteli – îi cunoaştem mai mult indirect, prin intermediul literaturii exegetice, unde întâlnim şi câteva studii comparative notabile, consacrate influenţei exercitate de Eminescu asupra creaţiei lui Asdreni (Lucia Djamo-Diaconiţă) sau apropierii dintre românescul dor şi albanezul mall (Luan Topciu). O noutate reiterată şi în alte spaţii culturale – în lirica bulgară, sârbească sau macedoneană – este apariţia, în ultimii ani, a ediţiilor bilingve, citabilă fiind antologia poeţilor români şi albanezi (din Kosovo). Mai generoasă este reprezentarea prozei, în general istorice, având în centru figuri emblematice – ca în romanul Skanderbeg al lui Sabri Godo – sau evocând obiceiul sângeros al vendetei albaneze (stipulat de kanun) în meditaţia pliată pe structura parabolei. Ismail Kadare deţine excelenţa în orizontul narativei albaneze din ultimele decenii şi cu şansa, în România, a unui traducător devotat acestei opere – Marius Dobrescu. Alte transpuneri aparţin lui Mihail Magiari, care a semnat versiuni româneşti şi din literatura bulgară, Baki Ymeri, Luan Topciu sau Lucia Djamo-Diaconiţă – distinsă interpretă a literaturii clasice şi moderne albaneze.
            B u l g a r i a, în schimb, a cunoscut practic marile curente europene şi – specific pentru ţările balcanice – cu o întâziere generală faţă de Vestul european, dar şi cu o interesantă coabitare, compensativă întrucâtva, a orientărilor, precum romantismul cu simbolismul, receptat şi în siajul rusului Blok etc. În plus, unele mişcări ideologice înrudite – de exemplu, poporanismul în România şi narodcestvo în Bulgaria, redevabile narodnicismului rusesc –, de asemenea, emigraţia intelectuală bulgară care, la Brăila, a pus bazele Academiei de Ştiinţe din Bulgaria de astăzi, activitatea Societăţii Româno-Bulgare, susţinută cu fervoare de Emanoil Bucuţa, apariţia primului ziar bulgaro-român (Budušnost – Viitorul), dar şi, pe de altă parte, disputele istoricilor în legătură cu aportul românesc la cel de-al doilea Ţarat Bulgar sau conflictul armat dintre cele două ţări au menţinut şi impulsionat în aceeaşi măsură interesul cititorului român faţă de curentele ideologice şi culturale din ţara vecină. Astfel, Bulgaria are o prezenţă constantă şi consistentă, începând deja cu Abecedarul peştilor al lui Petăr Beron, tipărit la Braşov în 1824 (neinclus în indicele de faţă) şi continuând cu numeroase traduceri în periodice. După 1918, numărul acestora se amplifică, apariţiile editoriale ajung să depăşească, în unele perioade, tălmăcirile din reviste. Romanul lui Ivan Vazov, Sub jug, a fost publicat într-o versiune parţială în 1921 (neintrodusă, din acest motiv, în indice), plasabil – cronologic vorbind – între 1918, când apare traducerea primului roman sârbesc (Dragoste de haiduc, de Sava Bosulka), şi 1933, anul primei versiuni româneşti din proza neogreacă – Stânca roşie a lui Grigorios Xenopoulos. Din numărul impresionant al volumelor de proză – sunt inventariate aproximativ 130 –, al culegerilor de versuri, dar şi al antologiilor epice şi lirice, se detaşează valori clasicizate, de la amintitul Aleko Konstantinov şi Ivan Vazov la Iordan Iovkov, Liuben Karavelov (unii au creat în România) şi până la modernii Emilian Stanev, Vera Mutafčeva sau Elisaveta Bagreana. Proza depăşeşte, cantitativ vorbind, poezia. După a doua conflagraţie mondială au apărut accentele tributare realismului socialist, cu viziunea sa maniheică, dar şi interesante articole şi studii redevabile comparatismului tematic: Ion Creangă – Aleko Konstantinov, Anton Pann – Petko Slaveikov, Ivan Vazov – Vasile Alecsandri, poeţii Văcăreşti – G. Peşakov sau Iordan Iovkov (cu Nopţile în hanul de la Antimovo) – Mihail Sadoveanu (cu Hanu Ancuţei). Firească a fost, în acest context, apariţia unor studii masive, fie în traducere – şi e cazul lucrării lui Veselin Traikov despre curentele ideologice din Balcani până la 1878 –, fie autohtone, semnate de Emil Turdeanu, Constantin Velichi, Elena Siupiur sau Laura Baz-Fotiade. Cunoaşterea culturii bulgare o datorăm unei pleiade de traducători precum Constantin Velichi, Mihail Magiari, Valentin Deşliu, Haralambie Grămescu, Tiberiu Iovan, Victor Tulbure ş.a., imaginabili într-un veritabil conclav mărturisind, în epoci diferite, despre specificul imaginarului (nu numai literar) al Bulgariei de ieri şi de astăzi.
            Ponderea G r e c i e i este explicabilă, în primul rând, prin universalitatea şi prestigiul culturii elene în general; în al doilea rând, prin activitatea creatoare a numeroşilor exilaţi în urma tulburărilor politice din Grecia de la jumătatea veacului trecut; în sfârşit, prin forţa iradiantă a marilor prozatori şi poeţi neogreci, unii dintre ei distinşi cu Premiul Nobel. Bibliografiile parţiale alcătuite de Andreas Rados şi Liviu Moscovici şi, ulterior, Panoramele semnate de Elena Lazăr (indicate la Surse) oferă o imagine concludentă despre prezenţa masivă a literaturii neoelene în România. Măsura, calitativ vorbind, o dau antologiile lirice – au fost consemnate zece asemenea florilegii, integrale sau parţiale –, dar şi traducerile numeroase, în peridice şi volume, din Odysseas Elytis, Konstantin Kavafis, Ghiorghios Seferis, Ioannis M. Panayotopoulos, Kostis Palamas, Iannis Ritsos. Există, pe de altă parte, şi o poezie cu un pronunţat caracter declarativ, publicată adesea simultan în periodice diferite. Elogierea muncitorului, a constructorului de hidrocentrale, a Bucureştiului sau a litoralului românesc este, fără-ndoială, tributară momentului istoric. Autori rămaşi în paginile revistelor sau alţii mai cunoscuţi (Rita Boumi-Papa, Menelaos Loudemis, Dimos Rendis ş.a.) au fost traduşi de autori reţinuţi, altfel, de istoria noastră literară (Teohar Mihadaş, Ion Brad, Ioanid Romanescu ş.a.). Dacă proza n-a cunoscut multe antologări – doar două culegeri de povestiri şi nuvele, dar cu prezenţa, de pildă, a lui Kostis Palamas (cu „Moartea palicarului“) –, cele aproape o sută de titluri imprimate începând, cum specificam, cu anul 1933 restituie o galerie ilustră, din care nu lipsesc Stratis Myrivillis, Pandelis Prevelakis, Evanghelos Averof-Tositsa, Kostas Asimakopoulos şi, mai ales, Nikos Kazantzakis, care polarizează receptarea românească. Sunt de adăugat aici şi prolificii Menelaos Loudemis şi Dimos Rendis. Genul dramatic, reprezentat de Evanghelos Averof-Tositsa, Kazantzakis ori Ghiorghios Teotokas (cu Podul din Arta, fructificând mitul despre Meşterul Manole) e segmentul cel mai redus, şi totuşi ilustrativ, în comparaţie cu reflectarea, aproape inexistentă la noi (dar cu excepţia totuşi a Bulgariei), a teatrului din celelalte ţări balcanice. Desigur, schiţata noastră privire sumativă nu poate face abstracţie de comentariul critic dens, pertinent, cu abordări de istorie culturală (Nestor Camariano, Ariadna Camariano-Cioran, Cornelia Papacostea-Danielopolu, Olga Cicanci etc.), din unghi analitic şi comparativ (Victor Ivanovici), cu reale contribuţii biografice (Pericle Martinescu) sau de istorie literară contemporană (Andreas Rados). De amintit faptul că Istoria literaturii neogreceşti a lui Dimaras, publicată în 1968, a oferit cititorului mai mult sau mai puţin specializat o imagine globală şi sintetică, de care au beneficiat în egală măsură exegeţi  şi traducători. Interbelicului Ştefan Bezdechi îi adăugăm pe Maria Marinescu-Himu,Victor Ivanovici, Elena Lazăr, Polixenia Karambi, Antiţa Augustopoulos-Jucan, Aurel Rău, Alexandra Medrea (care îi consacră o carte lui Kazantzakis) şi mulţi alţii, fără de care familiarizarea cititorului român cu spiritul neogrec ar fi fost deficitară.
            În comparaţie cu traducerile din albaneză, bulgară şi greacă, selecţia şi echilibrul valorilor caracterizează versiunile româneşti din literaturile e x - i u g o s l a v e.
            Vocaţia pentru epic a sud-dunăreanului (lizibilă şi la albanezi sau bulgari), aplecarea spre liricul străbătut de frisonul dramatic şi nu de puţine ori tragic, în sfârşit, suflul epopeic leagă produsul folcloric de creaţia literară modernă. Cele aproximativ o sută de volume de proză imprimate după 1918, anul primului roman balcanic tradus în România, ne familiarizează cu scriitori importanţi (Ivo Andrić, Meša Selimović, Danilo Kiš, Miloš Crnjanski, Miroslav Krleža, Milorad Pavić ş.a.), după cum aproape exhaustivele antologii lirice alcătuite de Ioan Flora, Ilija Lakusić sau Dušan Petrovici se alătură selecţiilor individuale din poeţii sârbi (Vasko Popa, M. Vukadinović, Adam Puslojić ş.a.), macedoneni (Vesna Acevska ş.a.) ori sloveni (Cedomir Milenovici), pentru a da numai câteva exemple. Epopeea muntenegreană Cununa munţilor a romanticului Njegoš trebuie amintită aici, ca şi Cântecele populare sârbeşti culese de Vuk Štefanović Karadzić, traduse de Gh. Cardaş şi publicate în 1977, devansând cu un deceniu monografia pe care Voislava Stoianovici o consacră celebrului folclorist. Comentariile, exegezele sunt pe măsură, fie că au ca obiect cărţile populare româneşti pe filiera slavilor de sud (Nicolae Cartojan, Dan Horia Mazilu), analogiile dintre eposul românesc şi cel sârbo-croat (Hasdeu, Al. Iordan), elementele comune din epica lui Mihail Sadoveanu şi Ivo Andrić (Voislava Stoianovici) ori contextualizarea europeană a scriitorilor ex-iugoslavi (Ovidiu Cotruş, Cornel Ungureanu). Un loc aparte îl ocupă Analele şi Actele simpozioanelor consacrate relaţiilor româno-iugoslave (Bucureşti) şi iugoslavo-române (Zrenjanin, Pančevo), introduse la rubrica Miscellanea, şi care însumează comunicări şi studii pe probleme de istorie, etnologie, literatură sau lingvistică. Acest spaţiu cultural ne este cunoscut prin intermediul unor cercetători şi traducători dedicaţi, ca Voislava Stoianovici, Mariana Ştefănescu, Dumitru M. Ion, Ioan Radin Peianov, şi enumerarea ar putea continua. După anii ’60, periodicele noastre culturale au publicat texte literare, interviuri şi comentarii (Secolul 20 de pildă), dar, ca şi în cazul literaturii bulgare, asistăm la un avans dat, cantitativ, dar şi calitativ, de apariţiile editoriale. După 1990, traducerile au devenit mai frecvente în revistele noastre culturale, ca Poesis, Adevărul literar şi artistic sau Convorbiri literare, iar o inventariere completă a acestora ar fi bine-venită pentru augmentarea şi, implicit, completarea repertoriului bibliografic.
            Elemente mai numeroase şi mai diversificate pentru un studiu sociologic se găsesc în partea a doua, caracterizată prin multi şi interdisciplinaritate, ceea ce determină, pe de o parte, prezenţa doar pasageră a imaginarului literar şi importanţa acordată, pe de altă parte, studiilor de istorie, exegezelor comparative de etnologie şi folclor, precum şi domeniului mai larg al artelor – toate înscriindu-se în paradigma studiilor balcanologice româneşti, fixată de Victor Papacostea încă în 1936, în revista Libertatea, şi reluată, sub formă amplificată, în volumul din 1943 al revistei de specialitate Balcania. Numeroase titluri din aceste secţiuni invită la rememorarea unor studii sau creaţii ficţionale din partea întâi şi, în acelaşi timp, la materiale consemnate la diferitele domenii din aceeaşi parte secundă. Balcanologia deschide, aşadar, acest capitol şi, datorită interdisciplinarităţii domeniului, au existat nu puţine ezitări şi, până la urmă, opţiuni în structurarea subsecţiunilor. Astfel, pentru a exmplifica, Tache Papahagi, cu Paralele folclorice, a fost introdus la Grecia, deoarece referinţele savantului vizează cu precădere versiunile greceşti şi (a)româneşti. Adrian Fochi, în schimb, este integrat la Balcanologie, întrucât  extrasele şi comentariile acoperă cvasitotalitatea baladelor sud-estice. Dar balcanologia ca domeniu îşi apropriază în chip firesc studiul şi traducerile lui Tache Papahagi tocmai prin intermediul unui cross-reading şi, prin extrapolare, printr-o lectură tabulară a întregului corpus bibliografic. Un alt exemplu de opţiune: când problemele teologice sunt tratate din unghi istoric (precum lucrarea lui Gh. Ciuhandu, Bogomilismul şi românii, sau Ajutoarele româneşti la mănăstirile de la Sf. Munte Athos de Tr. Bodogae), acestea au fost inserate la subsecţiunea Istorie şi mentalităţi, dar în legătură subiacentă cu titluri înregistrate la subsecţiunea Teologie, plasată în cadrul Bizantinologiei, alături de Arte şi drept. Descoperită mai întâi de filologi şi consolidată ca disciplină de istorici, bizantinologia românească e cunoscută prin contribuţii remarcabile, de la Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu sau G. I. Brătianu la Nicolae Şerban-Tanaşoca şi Andrei Pippidi, lucru confirmat, de altfel, de organizarea, la Bucureşti, a celor două Congrese Internaţionale – de Studii Bizantine (1971) şi de Studii Sud-Est-Europene (1974). Mihai Berza, Alexandru Duţu sau Eugen Stănescu constituie, alături de cei amintiţi anterior, repere importante pentru cercetările viitoare de sud-est-europenistică, legate organic şi de lucrările inventariate în Lingvistică balcanică. Secţiunea cuprinde nu numai aportul românesc în materie, dar şi un consistent grupaj de studii – unele dintre acestea au făcut epocă – semnate de lingvişti străini. Există, la fel, un număr de recenzii, ştiut fiind faptul că multe dintre ele, urmând principiului multum in parvo, au amploarea unor veritabile studii, pornind, fireşte, de la lucrările comentate. Întrucât secţiunea concentrează cercetări de lingvistică cu tematică albaneză, bulgară, neogreacă şi sârbo-croată (prin raportare directă sau indirectă la limba română), consultarea oricărei secţiuni din prima parte îl trimite pe cel interesat la consultarea domeniului lingvistic, necesar şi acesta în procesul de conştientizare a unităţii în diversitate, constitutivă spaţiului cultural sud-est-european. La toate acestea se adaugă, în mod firesc, secţiunea destinată Românilor balcanici din acest areal, al căror destin se împleteşte, dramatic de multe ori, cu acela al popoarelor şi naţiunilor din zonă. Istoricul şi etnograficul predomină în această restituţie, dimensiunea lingvistică fiind plasată în secţiunea anterioară.
            La finalul acestei prezentări ŕ vol d’oiseau, câteva observaţii credem că sunt necesare, în ideea unei necesare cercetări sociologice vizând receptarea românească:
            a. Continuitatea – cu sincope determinate istoric – a prezenţei, în România, a  valorilor culturale sud-estice a fost impulsionată, punctual, şi de legatum-ul nescris al emigraţiilor intelectuale din sec. XIX (albaneză, bulgară), XX (greacă), dar şi al diasporelor mediatoare din Banatul sârbesc şi românesc.
            b. Traducerile româneşti se datorează, în mare parte, unor vorbitori nativi, ceea ce explică gradul înalt de adecvare expresivă.
            c. După 1918, volumele de proză au surclasat culegerile individuale de poezie, în vreme ce, în domeniul ştiinţific, studiile imprimate în periodicele de specialitate sunt mai numeroase decât cele adunate în volume (cu excepţia, de pildă, a contribuţiilor lui Nicolae Iorga).
            d. Caracterul selectiv şi, implicit, valoric este mai pronunţat în cazul traducerilor efectuate din literaturile ex-iugoslave şi bulgară.
            e. Un posibil examen sociologic poate fi grevat de necunoaşterea tirajelor editoriale şi ale periodicelor, în cazul produselor culturale ficţionale.
            f. Subsecţiunea Miscellanea, prezentă în ambele capitole ale lucrării, cuprinde numeroase date de cadru istoric, ideologic sau mentalitar – necesare pentru structurarea câmpului, în accepţia, clasicizată, a lui Pierre Bourdieu. Sociologiei tradiţionale, care gândea raportul dintre lumea socială şi operele culturale în logica reflectării, sociologul francez îi opune logica refracţiei, înţeleasă ca un rezultat al medierilor succesive din ambele sensuri, dar pe liniamentul celor trei operaţii, fixate din raţiuni metodologice:

în primul rând, o analiză a poziţiei câmpului literar (etc.) în cadrul câmpului puterii şi a evoluţiei lui în timp; în al doilea rând, analiza structurii interne a câmpului literar (etc.), univers care ascultă de propriile legi de funcţionare şi transformare, adică a acelei structuri de relaţii obiective între poziţiile ocupate în el de indivizi sau grupuri puse în situaţia de a concura pentru legitimitate; în sfârşit, analiza genezei habitus-urilor celor care ocupă aceste poziţii, adică a sistemelor de dispoziţii care, fiind produsul unei traiectorii sociale şi al unei poziţii în interiorul câmpului literar (etc.), îşi găsesc în această poziţie ocazia mai mult sau mai puţin favorabilă de a se actualiza. (Regulile artei: Geneza şi structura câmpului literar, ediţia a II-a, într-o nouă versiune, traducere din limba franceză de Laura Albulescu şi Bogdan Ghiu, prefaţă de Mircea Martin, s.l. [Bucureşti]: Grupul Editorial ART, 2007, p. 286)

B. S t u d i i l e  c u l t u r a l e care derivă din structuralismul francez al anilor 1960 pot descrie şi interpreta culturile Sud-Estului ca nişte construcţii ideologice oscilante. Structura de puzzle etnic, fenomenul diglosiei sau chiar al poliglosiei, nivelele de coabitare ale identităţilor culturale constitutive grupurilor cu multiple exemplificări de ordin lingvistic, tipologic (extrase şi din imaginarul literar), istoric şi geopolitic oferă examenului culturologic perspective dintre cele mai fertile, unele dintre acestea aplicabile şi Vestului european, ce cunoaşte fenomenul imigraţionist pe cele două axe: Est – Vest şi Sud – Nord. Astfel, teme precum Identitate, Alteritate şi Identitate multiplă în Sud-Estul european, Frontiera naturală, convenţională, culturală şi mentalitară aici sau circumscrierea conceptului de glocalitate (globalitate + reconfigurare local-teritorială) în acest perimetru de multiple interferenţe reclamă multe dintre achiziţiile balcanologiei, bizantinologiei, lingvisticii etc. Dacă admitem, împreună cu Jonathan Culler (în Literary Theory, 1997), că studiile culturale urmăresc măsura în care suntem manipulaţi de formele culturale şi, de aici, felul în care putem să le utilizăm pentru alte scopuri datorită capacităţii noastre de a acţiona în nume propriu, exemplele care ne vin în întâmpinare legitimează aserţiunea. Astfel, demonizarea şi, în consecinţă, falsificarea – prin pamfletele saxonilor din Transilvania îndeosebi – a imaginii reale a lui Vlad Ţepeş se înscrie parcă în mecanismul recitativului clasic. Or, demontarea acesteia nu poate fi decât parţială, deoarece – scria Miodrag Bulatović în Amantul morţii (2003) –, „cu toate bunele intenţii ale cronicarului, tot n-ar putea fi recompusă existenţa reală a prinţului valah, pe care Europa, în mărinimia sa, l-a blagoslovit cu cognomenul de vampir“. Amantul morţii denunţă procesul de stereotipizare la care au fost supuşi Vlad Tepeş şi, prin extrapolare, Sud-Estul european şi care – tot prin Bulatović – îşi ia revanşa atroce în romanul Oameni cu patru degete (1987): „Sub München – constată cineva – trăieşte un Orient la scară redusă, Balcanii, Asia!“. E o demonstraţie ficţională despre alegerile noastre manifeste, dar limitate de forţe pe care adesea nu le controlăm. Studiile culturale circumscriu, prin reconstituirea mecanismelor culturale, tocmai aceste forţe, până la urmă structuratoare la nivel pragmatic şi, desigur, mentalitar. Apărute în urma aplicării tehnicilor de analiză literară la alte materiale, studiile culturale consideră artefactele drept  t e x t e,  şi nu simple obiecte care există, şi asta în condiţiile beneficiilor aduse de interdisciplinaritate, prin care se înţelege împrumutul, transferul de metode de la o disciplină la alta, de la un domeniu la altul, pentru o mai bună funcţionare a acestora din urmă. Ne-am întrebat, în consecinţă, despre aportul Sud-Estului din perspectivă culturologică în procesul de re-integrare europeană sau, mai corect, unde ar trebui căutat plusul spiritual al acestor naţiuni menţinute într-o periferialitate seculară faţă de Europa occidentalocentrică.
            Iată câteva posibile piste de cercetare, finalizabile prin conlucrarea unor specialişti din domenii diferite. În primul rând, aducând cu sine coabitarea celor trei straturi culturale – arhaic, medieval şi modern –, Sud-Estul poate ajuta Europa să-şi reînveţe trecutul şi să-şi remodeleze proiecte de viitor. Un examen arheologic sui-generis ne arată că sedimentările sunt aici încă în curs – „trecutul nu s-a răcit lent şi deplin“, cum observa Paul Zarifopol –, încetinite de conjuncturile de la răscrucea imperiilor. Tensiunea dintre mitizare şi corelatul său, demitizarea, îi leagă prin acelaşi ritm pulsatoriu pe Kazantzakis (Hristos răstignit a doua oară) de Ivo Andrić (E un pod pe Drina) şi pe Ismail Kadare (Aprilie însângerat) de Mihail Sadoveanu (Ostrovul lupilor). Dimensiunea simbolică a diegesis-ului sud-estic îşi păstrează funcţia triplă – operativă (specifică vârstei arhaice), interpretativă (transmisă prin moştenirea culturii orale) şi preponderent aluzivă (caracterizând epoca modernă). În al doilea rând, legătura, vie încă, între ureche şi ochi, între vorba rostită şi cuvântul scris este ilustrată, în tot Sud-Estul, de cultivarea modelului diegetic – povestirea – şi, prin extrapolare, supravieţuirea şi asimilarea, în continuare, a unor importante sedimente din cultura orală. Or, pe această cale, lecţia sud-estică rezidă în apelul la resocializarea efectivă în condiţiile suprasolicitării ochiului, a privirii, ce nu poate suplini integral absenţa palpitului de viaţă oferit de oralitate. În al treilea rând, determinările geopolitice şi ideologice au condus, se ştie, la sincope dramatice, obligând Sud-Estul să-şi asume conjuncturalul şi, mai ales, să rezolve raportul dintre virtualizare şi actualizare (redevabil, până la urmă, relaţiei aristotelice dintre ergon şi energeia), fie în gramatica derizoriului (id est, a parodicului), fie în aceea a tragicului. Culturologia, cu viziunea sa de ansamblu, poate contribui la înţelegerea mai aprofundată a ceea ce s-a numit pozitivarea negativului, legând – chiar la nivelul capilarelor – virtualul, tradus de filosof ca „lume a posibilului“ (Constantin Noica), de „lăuntricul nemanifestat dar în putinţă de manifestare“, în limbajul ortodoxismului apofatic. Şi asta într-o geografie de limes generalizat până nu demult şi în mod paradoxal adiabatică şi care a condus la o veritabilă filosofie a supravieţuirii, înrădăcinată în mentalităţile colective. În sfârşit, în al patrulea rând, culturologia poate circumscrie câteva dintre argumentele care să faciliteze eliminarea Sud-Estului din postura de alteritate absolută în discursul occidental şi chiar central-european. Tensiunile dramatice, avivate de mişcările naţionale, cu derivatele naţionalismelor de toate gradele, circumscriu conceptul de echilibru instabil, împins adesea la rangul de atribut definitoriu pentru această parte de lume europeană. Sud-Estul oferă o altă „lecţie“, de astă dată prin ricoşeu, constructului european în formare, aflat el însuşi între modelul american şi performanţele Extremului Orient. Desigur, „cele două părţi ale Europei au reciproc nevoie una de alta“ (Al. Duţu), iar cele două modele formative din sec. XVIII şi XIX – francez şi german – au avut, în acest areal, fundalul de cosmopolis, articulat de „forma de universalitate“ bizantină (N. Iorga) şi prelungită, vreme de cinci secole, de Imperiul Otoman, cu reflexele sale în „chestiunea orientală“, disputată politic, economic şi militar. Stă în sarcina studiilor culturale, atente la monument (ca mărturie a trecutului) şi document (ce instruieşte prezentul şi vorbeşte despre viitor), să dovedească faptul că Sud-Estul european nu este o entitate eternizată, că el semnifică şi devine printr-un şir de experienţe istorice traumatizante, ultima fiind, probabil, aceea a ex-Iugoslaviei. Lucrări de asemenea factură, având ca obiect memoria-care-se-construieşte (exemplificabil fiind volumul coordonat de Maria Todorova – Balkan Identities: Nation and Memory, 2004), ilustrează capacitatea analitică şi orizontul interdisciplinar al discursului culturologic.
            C o m p a r a t i s m u l  aplicat nu poate desigur absenta, indiferent că vorbim despre cel literar sau lingvistic, de istoria comparată a mentalităţilor (incluzând aici argumentul etnologic) sau de relaţionarea artefactelor din universul artistic (muzical, plastic ş.a.). Perspectiva comparată aluvionează studiul culturologic şi, în egală măsură, cercetarea sociologică tocmai prin observaţiile şi concluziile sale punctuale. Trei ipostaze – tipologică, tematică şi imagologică – vertebrează discursul comparatist din ultimele decenii. Fiecare dintre acestea şi, mai ales, coroborate configurează noua vârstă a disciplinei ce se sprijină pe fundamentări teoretice remarcabile. Prima ipostază, tipologică, utilizează reperele oferite de modelele umane, societale, rurale şi urbane ş.a., în încercarea de a surprinde, spre exemplu, geografia umană sud-est-europeană în diferite perioade, regăsibilă în grupuri de literaturi, dar şi în reconstituirile istorice sau mentalitare. Memorabil rămâne studiul lui Virgil Cândea despre Intelectualul sud-est european în secolul al XVII-lea, după cum interesantă ar fi comparaţia dintre obştea satului românesc (descrisă nu numai de etnologie) şi zadruga sud-slavă, organizată aproape tribal, pe relaţii de sânge. De asemenea, un loc important îl ocupă decuparea modelelor mitic (înţeleptul), naţional (eroul ) şi social (parvenitul) sau defalcările opozitive (eroul – antieroul), existente în literaturile sud-estice. La fel, proiecţia tipologică facilitează radiografierea restitutiv-critică a motivelor ce coagulează, în definitiv, o forma mentis circumscrisă temporal, cu evantaiul de conotaţii istorico-filosofice şi estetice. Odată cu motivul, intrăm în sfera, fertilă şi aceasta, a tematologiei, căreia, după 1980, Raymond Trousson îi consacră o amplă fundamentare teoretică (în Thčmes et mythes, 1981). Dacă analiza tipologică are finalităţi întrucâtva eidetice, tematologia – apropriindu-şi retrospectiva – înlesneşte valorificarea în cheie culturologică mai mult decât în aceea propriu-zis literară. Pe de altă parte, tema (parvenitismul de pildă) revigorează motivul din care se naşte, deschizând astfel posibilitatea sublinierii aspectelor comune şi, corelativ, a diferenţelor specifice. Din punct de vedere metodologic, urmările sunt imediat previzibile, în sensul că tipologicul privilegiază abordarea sincronă, în vreme ce tematologicul reclamă, în majoritatea cazurilor, demersul diacronic. Dar atât unul, cât şi celălalt încurajează ceea ce Hugo Dyserink numea „punctul de vedere supranaţional al comparatismului“, echivalat – aparent paradoxal – cu „o nouă apropiere de chestiunea identităţilor naţionale“ prin intermediul, de astă dată, al imagologiei. Mai exact, imagotipia, adică imaginea celuilalt, la care se adaugă imaginea sinelui, cunoaşte realizări remarcabile, pornind de la intuiţiile lui Nicolae Iorga, G. M. Cantacuzino sau Nicolae Cartojan şi ajungând la studiile, unele exemplare, semnate de Alexandru Duţu. Centrate pe imaginea lumii, imaginea devenirii umane, imaginea omului sau pe imaginea vieţii colective, ele sunt înglobate în cercetările sale de istorie comparată a mentalităţilor, exemplificabile cu Imaginea neamţului şi a turcului după asediul Vienei sau A fost marele Turc european?
           
Bibliografia, cu imperfecţiunile şi omisiunile sale, este cauţionată de memoria hârtiei drept formă de luptă împotriva uitării, invitându-l pe cel interesat la reevaluări şi, în chip necesar, la cristalizări şi proiecţii, dintre care am sugerat doar trei abordări – sociologică, culturologică şi comparatistă. Dar condiţia sine qua non pentru reuşita unei atari întreprinderi rămâne efortul colectiv, pe palierul duratei medii sau lungi, dată fiind complexitatea ansamblului sud-est-european de ieri şi de astăzi.

Din volumul Europa de Sud-Est în memoria culturală românească: Bibliografie, în curs de apariţie la Editura Academiei Române

 

Mircea Muthu

Memorie şi proiect

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)